MIHAELA ALBU – Pledoarie pentru revizuirile critice
Nu numai începutul, acel „ante-scriptum” ce deschide volumul Revizuiri critice, semnat de Theodor Codreanu (Ed. Academiei, 2019), ci și mare parte a complexei și vastei sale opere de istoric și critic literar, sub o formă declarată ori subînțeleasă, pledează – lovinescian – pentru reevaluarea, revizuirea unei scrieri literare din perspectivă contemporană. Și astfel, teoria operei deschise (opera aperta) pare îmbrățișată și de criticul Th. Codreanu, deși (încă din 1983!) demonstra că „opera este ermetică în structura și ADN-ul ei, și numai critica este deschisă, ca semn al mărginirii noastre în cunoaștere” (op. cit., p. 6, fragment readus în atenție de autorul însuși din art. „Critica deschisă”, publicat în Convorbiri literare, nr. 3/ 1983).
În „argumentul” cu care deschide volumul de „Revizuiri” face însă un excurs prin „îmbrățișarea” ideii de opera aperta de către critică („Opera fiind deschisă devine inepuizabilă în interpretări”, p. 5), la „antipod” situându-se critica științifică (Mihail Dragomirescu), idee care a dus la conceptul de critică totală, doctrină „fecundă”, încununată la noi de călinesciana Istorie a literaturii române de la origini până în prezent.
Dar, oricâtă admirație ar avea criticul pentru cartea lui G. Călinescu, subliniindu-i totodată originalitatea – operă inegalabilă, „ea însăși sin- gularizându-se ca un obiect arhitectonic-estetic de sine stătător” – este conștient și subliniază că ceea ce se constituie în artă drept capodoperă continuă să fie indescifrabilă pe de-a-ntregul, păstrându-și, cu alte cuvinte, o permanentă „taină”.
În altă ordine de idei: onestitatea pe care i-o subliniază Eugen Simion celui considerat „Criticul în accepția cea mai profundă a noțiunii”, cu referire la E. Lovinescu, poate fi perfect atribuită – după ce îi parcurgi cărțile – și lui Th. Codreanu. Scrierile sale de critică și istorie literară, cu referire la autori incluși în „lista canonică”, dar și la mulți dintre cei condamnați la „damnatio memoriae”, scrieri bazate pe cunoaștere exhaustivă, atât a operei unui autor, cât și a cuprinderii hermeneutice a acesteia, se constituie (ar trebui să se constituie!) în adevărați „stâlpi” de susținere în nevoia noastră de pătrundere/ descifrare a misterului operei literare intrate în raza sa de interes.
Se cunoaște că în preocupările criticului Th. Codreanu locul de frunte îl ocupă opera eminesciană. Nici în cazul volumului pe care-l avem în vedere, cel al „revizuirilor estetice și hermeneutice”, în secțiunea intitulată „Efigii” nu putea lipsi un capitol intitulat chiar „Eminescu”, de data aceasta privit prin grila unui alt mare „pierdut” din „memoria” istoriilor literare contemporane – Vintilă Horia.
Mă voi opri așadar mai cu seamă asupra acestuia, urmând ca mai târziu să prezint și conținutul volumului în ansamblu.
Studiul îl pune încă din prima frază pe Vintilă Horia sub semnul valorii, iar consecința firească a acestei „personalități de excepție” este și aceea că „nu putea să treacă indiferentă pe lângă geniul eminescian” (p. 126). Iar sublinierea „eminescianismului funciar” al laureatului premiului Goncourt îi dă prilejul criticului să amintească – în termeni duri și totodată subtili pentru cine știe și, mai ales, înțelege – acele cunoscute „inepții ale mutanților dilematici postdecembriști, coborâți pe scara neomarxistă a corectitudinii politice” (p. 126).
Deopotrivă acestor „mutanți”, dar mai cu seamă celor ce știu și înțeleg – de la Maiorescu citire – Theodor Codreanu le aduce în atenție recunoașterea poetului de către marele scriitor din exil drept „arheu al culturii și literaturii române, în sensul că sub uriașa umbră a lui Eminescu crește și va crește întreaga noastră cultură” (pp. 127-128).
Dar recunoscutul eminescolog Th. Codreanu nu se rezumă la prezentarea opiniilor lui Vintilă Horia asupra operei poetului ori la înțelegerea scrierilor ho- riene sub semn eminescian, ci face un excurs – necesar – asupra unor studii mai mult sau mai puțin cunoscute, consacrate operei lui Eminescu. Dintre cele la care face referire rețin atenția cele semnate de A.C. Cuza – prefețe, dar mai cu deosebire „ampla monografie, în două volume, rămasă în manuscris până în anul de grație 2010, când s-a hotărât s-o editeze Ionel Oprișan” (p. 131). Legăturii dintre opiniile – coincidente – ale lui A.C. Cuza și Vintilă Horia, subliniind faptul că monografia nu era publicată când scriitorul, în țară și în exil, scria despre Eminescu, îi găsește explicația Th. Codreanu prin faptul că „în tinerețe, Vintilă Horia s-a apropiat, pentru o scurtă vreme, de A.C. Cuza (și) că vor fi discutat și despre plămada romantică a poetului, altfel decât o făceau contemporanii” (p. 131).
Iar în această coincidență de opinii (asupra accepțiunii consacrate de „ultim romantic”) se va situa Th. Codreanu însuși, de subliniat fiind faptul că și le exprimase încă înainte de a cunoaște scrierile celor doi: „Am fost real- mente surprins să constat că Vintilă Horia tratează romantismul într-un dublu referențial, metodă pe care am elaborat-o în anii ˈ70 ai secolului trecut, când scriam Eminescu – dialectica stilului, carte apărută cu mare greutate abia în 1984”. Explicația – necesară – urmează: „Pe de o parte Vintilă Horia acuză romantismul /…/ că s-a oprit la jumătatea drumului, contaminat de raționalismul secolului al XVIII-lea /…/, iar pe de alta distinge în Eminescu romantismul total, modern, având rădăcini arheale inclusiv în simbolismul creștin al Evului Mediu, apartenență deformată, neînțeleasă de istoria și critica literară” (p. 128). Pe parcursul studiului, explicația se amplifică, corectând totodată eticheta pusă lui Eminescu de „romantic întârziat”: „De făcut o corecție absolut necesară: vorbind despre romantismul eminescian, Vintilă Horia nu se gândește nicio clipă să-l eticheteze pe Eminescu, pe urmele istoriei și criticii literare de până la el, drept un romantic întârziat sau chiar ultimul mare romantic european, adică reprezentant al unui curent literar de mult istoricizat, intrat în muzeul literaturii europene, grilă promovată și astăzi de către cei interesați să dis- torsioneze imaginea geniului eminescian” (p. 131). De altfel, întregul studiu semnat de Th. Codreanu, în care opera lui Eminescu este văzută (și) prin grila lui Vintilă Horia, reprezintă, pe lângă aducerea în vizibilul celor care îl ignoră (cu știință sau fără știință pe marele scriitor din exil), o pledoarie pentru „revizuirea” unor false (sau cel puțin distorsionate) „etichete”, punând față în față citate din eseistica ori memorialistica lui V. Horia cu teoriile vehiculate în timpul din urmă, începând cu perioada proletcultismului și terminând cu penibilii detractori dilematici (și nu numai!).
Scriind despre Eminescu în mai multe rânduri, dorind întoarcerea din exil sub semn eminescian („Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”), trăind permanent întru Eminescu („care tot Țară e și el”), Vintilă Horia, ca și Th. Codreanu (criticul care și-a dedicat mare parte din viață aprofundării și descifrării „tainei” capodoperei eminesciene), transmit, de fapt, pentru cei care pot să înțeleagă că Eminescu este „centrul centrelor” (p. 135).
De aceea, nimic mai firesc – pentru toți românii – „conviețuirea cu Emi- nescu”, preluând titlul unei cărți a lui Adrian Dinu Rachieru (din 2013), amintită în finalul volumului de Revizuiri critice, în studiul Către o istorie „politică” a literaturii, o pertinentă prezentare a volumului Literatură și ideologie (Iași, 2013). Și astfel, Theodor Codreanu încheie, rotund, „chestiunea revizuirilor critice”, accentuând ideea „încălcării grave a spiritului axiologic lovinescian” în postdecembrism. Condiția majoră – aceea de a nu părăsi criteriul estetic – , plecând de la volumul lui Adrian Dinu Rachieru, devine un prilej pentru autorul Revizuirilor critice de a face o rapidă trecere în revistă a literaturii române din perioada comunistă (și de după) – de la „generația orfelină” a lui Labiș, la șaizeciști, la generația 70 (care „încununa ceea ce începuse cea orfelină”), la optzeciști și, în continuare, până la generația lui Cezar Ivănescu sau cea a lui Mircea Cărtărescu” (p. 366).
Desigur, volumul semnat de Theodor Codreanu ar trebui prezentat mult mai detaliat, fiecare capitol și subcapitol aducând, pe lângă informații propriu- zise, un punct de vedere – nu de puține ori – nou, o interpretare originală (revizuită uneori) a unor opere clasice (dar și uitate sau rămase în anonimat).
Dar, dacă ar fi să atragem și mai mult atenția asupra volumului, am cita fraza cu care încheie – deschizând totodată – cuvântul introductiv: „… să punem în balanță, în dublu referențial, necesitatea revizuirilor critice, întot- deauna ontoestetice, prin raportare la revizionismul criticist, atins de maladiile ideologice ale postmodernității” (p. 7).
Cu alte cuvinte – primatul esteticului asupra ideologicului!
Se cuvine insistat așadar, pentru cititorul (mai mult sau mai puțin) familiari- zat cu vasta operă de critic și istoric literar a lui Theodor Codreanu, că – direct sau subiacent – aceasta este o pledoarie pentru revizuirile în cheie estetică și o combatere totodată a revizionismului, „moda” impusă de „oportuniștii culturali” (în terminologia preluată de la scriitorul N. Breban), o combatere a mistificatorilor impostori, de fapt.
Și astfel, cu știință și artă, cărturarul de cea mai înaltă clasă, academici- anul Th. Codreanu, cu argumente științifice și estetice, demontează falsul și impostura ascunse sub „masca adevărului”.