„…scriitor te naști, nu devii.” CORINA-MIHAELA APOSTOLEANU în dialog cu scriitorul THANAS MEDI

Domnule Thanas Medi, sunteți născut în Albania și în prezent locuiți la Ate- na, de aproape treizeci de ani. Scrieți în limba albaneză despre comunități vechi, ale căror obiceiuri de viață au rămas neschimbate de secole. Cum vă raportați la trecerea prin aceste universuri culturale aflate într-o strânsă legătură geografică și spirituală?

− Fiecare scriitor este și om, cetățean al unei anumite țări sau epoci. Este parte a propriului popor, deține calitățile lui genetice, constituie o voce în universul cultural căruia îi aparține. Sub acest aspect, pot spune că, personal, am trăit între două culturi, dintre care una era răsfățată, în sensul motivației publicării de către anumite segmente ale statului, iar cealaltă ținută în umbră, călcată în picioare. Prima a fost aceea care mi s-a impus să devină a mea, iar a doua, cea care trebuia ținută departe de lumină, și care era a mea. Originea. Vorbesc despre cea albaneză și cea aromână, în timpul dictaturii comuniste din Albania. Când am trăit o complicație sau o dualitate, întrucât înlăuntrul meu se ciocneau sentimentele de a fi alba- nez cu a fi vlah. Când am crescut și m-am format ca om, între ceea ce era legal și ceea ce era interzis. Dar în orice rău se ascunde întotdeauna și un bine, iar în cazul meu, s-a întâmplat să trăiesc profund două culturi: cea albaneză și cea aromână. Culturile sunt frumoase de oriunde ar veni, tind să trăiască în pace una cu alta și să se hrănească reciproc. În interiorul unui popor, diferitele etnii își doresc armonie între ele, natura deosebită a fiecăreia înclinând întotdeauna spre unitate și nu spre separare, dacă există respect reciproc. Eu numesc binecuvântare de la Dumnezeu faptul că în familia mea am crescut cu spiritul iubirii pentru alții, cu respectul pentru ceea ce era diferit de ce ne aparținea nouă. Politica face diferența, ea este cea care alimentează sau nu dușmănia între diferite culturi, nu oamenii. Aceasta, conform interesului îngust și miop, luminează pe una și întunecă pe alta. Pe una o susține ca fiind superioară, pe cealaltă o etichetează drept inferioară. Din acest punct de vedere, dictaturilor le este mai ușor să facă acest lucru, deoarece funcționează cu logica pedepsirii și a bâtei. A interzicerii a ceea ce ei numesc erezie și nu le convine. Odată cu declinul său în Albania, în anii ‹90, și apariția democrației, de-acum ca scriitor, îmi revenise datoria de a face lumină asupra necunoscutului de ieri. De a scoate din peștera uitării cultura aromână, aflată în pragul dispariției complete. Pe cea care era mai mult a mea, dar pe care o suprimam în mine ca să nu se arate. Era ca și cum aș fi luminat jumătate din ființa mea rămasă în întuneric. Călcată în picioare și umilită până mai ieri. Așa a început să prindă contur „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”…

− Povestiți-ne câte ceva despre începuturile meseriei de jurnalist pe care ați practicat-o și cum ați devenit scriitor.

− Colaborarea mea cu vreo revistă sau ziar s-a întâmplat mai degrabă din cauza neputinței de a mă fi putut încă exprima ca scriitor. În general, am cunoscut lumea jurnalismului îndeaproape și am stabilit rapid că nu mi se po- trivea. Jurnalismul pentru un scriitor, eu îl consider necesar sau indispensabil, cu condiția să se desprindă repede de el. Poate, pentru că se remarcă prin superficialitate, insuficiență, fiind efemer, în timp ce literatura aparține unor fenomene mai profunde. Dacă un jurnalist scrie un articol care mâine va fi depășit, un scriitor trebuie să scrie o carte care să rămână nouă, actuală și peste zece sau mai mulți ani. Am avut întotdeauna o aplecare spre observarea profundă și detaliată a vieții, poate pentru că înlăuntrul meu sălășluia mai mult scriitorul decât jurnalistul… Eu cred din capul locului că scriitor te naști, nu devii. Un om este scriitor de la început, din fragedă pruncie, fără să știe că este. De când obișnuia să se joace desculț cu prietenii lui și, totuși, altceva îl atrăgea. Îi lăsau o impresie aparte muntele și câmpia, pârâul și râul, toamna și primăvara, ploaia și zăpada, luna și soarele, cântecele și bocetele, strigoii și monștrii, poveștile sau basmele bunicii înainte de culcare. Fără a aduce dovezi suplimentare că am fost unul dintre aceștia, pot afirma că în copilărie îmi plăcea foarte mult să stau cu adulții. Unde vedeam grupuri de bărbați și femei din neam, mă grăbeam să fiu și eu. Și m-au primit, mi-au permis să stau în capul mesei, de parcă aș fi fost cel mai în vârstă dintre ei. Nu făceam nimic, doar ascultam. Observam și înregistram… Trebuie să existe la om un fel de aparat de înregistrare care să fie mai mult decât o simplă memorie. Este, să-i spunem „conștiință creativă”, fără a o conștientiza încă. Care acumulează, adună, „depozitează”, așteptând sosirea acelei zile în care scrisul devine o necesitate. A deveni scriitor înseamnă a-ți trezi propria conștiință adormită. Devenirea este și act, acțiune, umplerea foilor albe, însă calitatea a ceea ce scrii determină, ulterior, dacă ești într-adevăr scriitor sau nu.

Un alt adevăr în ceea ce mă privește, este că aveam o părere deosebită despre scriitor, pe când încă nu încercasem să scriu. Când doar citeam. În imaginația mea, acești oameni de litere erau cei mai străluciți și cei mai deștepți din lume, singurii care meritau să fie adorați. În schimb, când am încercat să scriu eu însumi, să pun prima poezie sau poveste pe hârtie, am avut senzația că mă confrunt cu imposibilul. Mă dobora obsesia că oricine poate fi scriitor, numai eu nu. Pe de altă parte, imposibilul mi-a educat răbdarea, m-a făcut să văd scrisul ca pe o icoană aproape sfântă. Iar pe mine, ca pe un misionar care a venit pe lume pentru a spune ceva. Ceva profund și nu simplu, care să conteze pentru oamenii oricărei țări. Care rămâne întru eternitate. După cum lesne se înțelege, mi-am pus o grea povară pe umeri, drept pentru care am apărut oarecum târziu cu publicări serioase. Cu patru romane care au venit unul după altul, în decurs de câțiva ani (2011, 2013, 2016, 2019). Așadar, copilăria deosebită, adorația pentru citit și scris, țelul spre ce se poate mai bun, fără a neglija înclinația și desigur lucrul de ore întregi pe foaia albă, cred că toate împreună m-au influențat să devin scriitor.

− Romanele dumneavoastră aduc în fața cititorilor contemporani realități sociale ale Albaniei anilor ˈ60 și ˈ70, când regimul politic autoritar domina viața publică și chiar viața privată a cetățenilor. Există vreo legătură între biografia dvs. și cărțile pe care le scrieți?

− În ceea ce scriu, biografia mea este mereu prezentă și niciodată sufi- cientă. Fiind individuală este, de asemenea, și generală, deoarece mulți alți oameni se regăsesc și ei în opera ta. Și mai ales cei cu care ai împărțit o țară, o epocă, o anumită perioadă istorică. Când încep să scriu o carte nouă, mai întâi sap în interiorul meu pentru a găsi o bază sigură pe care să mă sprijin. Pe care să pot păși fără să-mi tremure picioarele și care să-mi ofere o oare- care garanție pentru a obține ce este mai bun. Biografia mea, fiind undeva mai mult, undeva mai puțin, nu lipsește niciodată. Din nicio carte. A avea mai mult din tine face ca o lucrare să fie mai autentică, mai vie, mai reală. Pe de altă parte, „trăirea” ta sau a oricui altcuiva, nu devine niciodată literatură fără plămădeala creației, a fanteziei.

Ca să fiu mai concret, aș spune că Andon Çerepi, în romanul „Markela”, apărut recent în limba română, pare a fi „eu” în timpul dictaturii, mai mult decât orice alt personaj. Frica lui de a trăi, a iubi, a visa, a spera este propria mea frică. O altă Markelă, dar de pe aceleași poziții, am iubit și eu. Acea natură duală de care dispune el pentru a putea rezista în condițiile în care totul era spionat, iar viața lui privată era supusă unui control zilnic, am avut-o și eu. În schimb, în

„Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, gena mea este cea care vorbește. Împreună cu mândria față de ceea ce îmi aparține sau cu revolta împotriva lăsării etniei mele să se degradeze, să piară. Este viața, istoria neamului meu, văzând-o ca o parte dintr-un întreg, cea a cosmosului vlah. Asemenea legături putem găsi și în celelalte romane, dar fără a uita că individualul este privit prin ochiul generalului. Individualitatea mea nu este în întregime a mea.

− Reprezintă umorul și ironia fină pe care o utilizați în romane, un posibil „refugiu” și un mijloc de a încetini procesul de alienare a individului în condiții politice de restriște?

− Fiind unul dintre indicatorii stilului de scriere, ironia este și un adăpost pentru neexprimabile usturătoare, periculoase, dar care prind glas prin inter- mediul ironiei. Alături de umor sau de gradul său cel mai înalt, sarcasmul, sunt instrumente în mâna scriitorului, pentru a spune totul, fără a le spune pe toate. Ele servesc mașinăriei romanului drept ulei care îmblânzește freca- rea puternică a „roților dințate”. Înțelegând aici desfășurarea evenimentelor, portretizarea personajelor care acționează în medii în care este mai bine să taci. Acolo unde ar trebui să fii mai degrabă ceea ce nu ești, să exprimi ce trebuie și nu ceea ce simți. În condițiile regimurilor totalitare, mai ales, ironia este cea mai bună armă pentru a exprima nemulțumirea, revolta, dezacordul, întrucât „ucide” cu finețe și îți dă posibilitatea să te poți apăra. De asemenea, îl ajută pe scriitor să alunece mai ușor pe coridoarele fierbinți, acolo unde sunt mai probabile coliziunile violente. Fiind „sarea” narațiunii, asigură și plăcerea lecturii, sau, aș spune, longevitatea cărții în sine. În literatura universală a tuturor timpurilor, în cele mai importante momente de glorie ale sale, există multe exemple care dovedesc că o operă a putut supraviețui secole, grație umorului și ironiei subtile care o caracterizează. Poate că „Don Quijote de la Mancha” n-ar fi citită cu atâta plăcere și astăzi, dacă n-ar exista în fibra operei ironia și umorul, ca o adiere totdeauna proaspătă. Evenimentele îmbătrânesc, în timp ce sentimentul transmis de ironie, râs, nu. Dintre romanele mele, gândind că este redată firesc și nu născocită, sub acest aspect aș evidenția

„Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”. Alături de tragic, după cum au observat și criticii, există întotdeauna acel simț al ironiei și al umorului care rezolvă mai ușor situațiile dificile, completează un personaj sau transmite un mesaj care nu este ușor de uitat.

− Cu toate că subiectele romanelor dumneavoastră sunt legate de o societate totalitară ale cărei mecanisme sunt dure, iubirea își găsește un loc privilegiat și „se strecoară” în existența personajelor, spre a le aminti că nu trebuie să își piardă umanitatea. Poate iubirea salva „totul”?

− Iubirea poate să nu salveze totul, dar cert este că omenirea nu se poate descurca fără ea. Despre dragoste s-a scris și va continua să se scrie tot timpul, deoarece însăși existența omului se învârte în principal în jurul ei. Este un vis care nu se realizează ușor și pentru care se luptă constant. Acest război devine și mai complicat, și mai feroce în dictaturile comuniste precum cea din Albania din anii ˈ50-ˈ90, unde iubirii i se impun bariere ideologice. Este destinată să se miște într-o direcție prestabilită, de-a lungul liniei de partid, alimentată cu ura față de dușmanul de clasă, mereu sub iminența unei pedepse nemiloase. Dragostea se poate naște sub absența libertății, dar desăvârșirea ei este aproape imposibilă. A dirija lumea spirituală a omului, a-i impune sentimentele amenințându-l cu ghilotina politică, este același lucru cu a-l lăsa fără lume. Fără viață, în cursul ei firesc. Dragostea interzisă în comunism se luptă să se afirme din poziții pierdute, deși, chiar și în înfrângere, lasă în urmă multă umanitate. Odată cu durerea, transmite și umanul, care este unul dintre cele mai slabe puncte pentru o societate aflată sub totalitarism. Aici încearcă și scriitorul să pătrundă, să găsească umanul căruia să-i redea locul potrivit, să sfideze degradarea. Îi ridică soclu iubirii, întrucât îi poate face pe oameni mai umani, deși sunt blocați în sistemul dictaturii. Cum ar veni vorba, în romanul

„Markela”, toată lumea o iubește pe eroină sau condamnată, iar asta e ca și cum ai lăsa regimul descoperit.

− Traducerea romanelor dvs. în limba română a reprezentat intrarea într- un spațiu cultural, de care sunteți legat prin firele nevăzute ale apartenenței la comunitatea aromână. Cum apreciați vizita pe care ați făcut-o în România, cu ocazia lansării cărților la București și Constanța? Ați avut ocazia să faceți cunoștință cu „specificul dobrogean”?

− Văd vizita în România sub două aspecte, ca scriitor și ca vlah. Ca scriitor, mi-am îndeplinit o dorință legitimă pentru fiecare creator, întrucât toată lumea visează să se confrunte cu cititorul străin. Dorind să cunoască interesul pe care îl trezește creația sa. Își măsoară forțele pentru a cere mai mult de la sine și pentru a ținti cât mai sus. Publicarea într-o limbă străină și ecourile pe care le poți provoca în altă țară, sunt „proba de foc” pentru nivelul scrisului tău.

În schimb, din postura de vlah, am trăit această vizită ca pe o întoarcere la casa renegată. Desigur, ospitalitatea românească este exemplară, dar pentru mine acest aspect a trecut aproape neobservat, poate pentru că m-am simțit de la început „unul de-al casei”. Iar un om de-al casei nu așteaptă onoruri când intră într-o casă „străină”, ci doar se așază undeva, unde i se spune. Ase- mănarea limbilor își joacă cu siguranță propriul rol, dar există și alți indicatori care determină gradul de apropiere. Limba este aceeași, obiceiurile, tradițiile, datinile, cântecele sunt aceleași. Iar aceste lucruri, eu le-am atins cu mâna la Tulcea și Constanța, unde am întâlnit oamenii cei mai apropiați de sângele meu. La Tulcea aveau un muzeu modest, cu războaie, furcă de tors lâna, fostele colibe, îmbrăcămintea populară, instrumentele muzicale și multe alte dovezi care aduceau lumea vlahă din secolele anterioare. Am găsit această lume și la copiii care cântau sau recitau armânește. De la cei mai tineri sau vârstnici, păstrez ca amintire specială „Stau na dzuă tu livadi”, cântecul care poate fi numit imnul aromânilor oriunde s-ar afla. Nu se întâmplă nicăieri ca în România, unde ștafeta păstrării vii a tradițiilor, cântecelor, cosmosului vlah, se transmite din generație în generație. De la cel mai mare la cel mai mic. Un climat asemănător l-am găsit la Constanța, în timpul promovării cărților mele în biblioteca orașului, prin tinerele care au dat o interpretare modernă cântecelor noastre, fără îndoială, un efort lăudabil pentru supraviețuirea lor. Prin primirea extrem de călduroasă din partea directorului bibliotecii, exce- lentul auditoriu, referințele serioase asupra literaturii și prezența fărșeroților, ca „secțiune” în care mă regăsesc mai mult. Și care nu afectează existența vlahilor ca unic trunchi.

Am aflat, între timp, că Tulcea și Constanța constituie acea zonă a Ro- mâniei care, altfel, se numește Dobrogea. Că regiunea este un exemplu de multiculturalism, unde diferite grupuri etnice trăiesc în deplină armonie între ele. Pe lângă români trăiesc și turci, tătari, lipoveni, greci, bulgari, ucraineni sau aromâni. Deci, un fel de paradis al diferitelor etnii, exemplul cum o grădină este mai frumoasă în prezența multor flori.

− Aceste traduceri realizate excepțional de doamna Oana Glasu au creat primele legături cu spațiul literar românesc. Cum va continua această relație de prietenie cu România?

− Îi sunt foarte recunoscător Oanei Glasu, cu care colaborez de trei ani, mă închin în fața muncii ei de succes și istovitoare, întrucât traduce mai mult de un roman pe an, având în vedere tot ce a transpus în limba română din limba albaneză… În acest moment, ea tocmai a terminat traducerea roma- nului „Umbra Blestemată”, care este primul meu roman publicat în albaneză și al treilea în limba română. Mă consider un om privilegiat pentru atenția pe care ea a acordat-o creației mele și sper ca această prietenie cu România, cu cititorul român și cu spațiul literar românesc să aibă o viață lungă. Pentru a continua cu alte romane. Îi mulțumesc încă o dată, de data aceasta fără a uita de „EIKON”, editura care și ea a avut încredere în mine, m-a publicat și promovat în toată România!

− Vă mulțumesc!

− Vă mulțumesc și eu pentru interviu și, în același timp, pentru traducerea în engleză a lui „…Socrat Buba”! Mulțumesc foarte mult!

− Mulțumiri speciale doamnei Oana Glasu pentru traducerea în limba albaneză, respectiv în limba română a întrebărilor și răspunsurilor interviului.