#74-75 decembrie 2022,  Scriitori ai exilului românesc,  TEXT

MARINA CAP-BUN – Poetica descompunerii în teatrul lui Matei Vișniec

După ani de adăugiri şi revizuiri succesive, a văzut lumina tiparului lucrarea doctorală elaborată de Mirela Mihaela Doga: Poetica descompunerii în teatrul lui Matei Vișniec (Constanţa, Ovidius University Press, 2021). Este o carte pe cât de incitantă, pe atât de riguros articulată şi se remarcă prin accentele personale profunde şi ingenioase ȋn decodarea universului dramaturgic vişniecian.

Această izbândă academică nu ne surprinde căci Mirela Zelca-Doga a fost o excelentă studentă a Facultăţii de Litere (secţia Română-Engleză), ceea ce explică şi cariera didactică universitară pe care a ȋmbrăţişat-o, devenind asistent al Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității

„Ovidius”. Aptitudinile evidente pentru cercetare au determinat-o să devină membru fondator al Centrului de Cercetare şi Dezvoltare Profesională „Studiile Româneşti în Context Internaţional” (STUR) şi să participe activ la conferinţele şi volumele apărute sub această egidă şi, mai cu seamă, la activităţile grupului de lucru dedicat lui Matei Vişniec. Ȋn acest context a avut şansa ca ȋn cadrul conferinţei din 2014 – „Literatura, teatrul şi filmul”, ȋn onoarea dramaturgului Matei Vişniec – să-l cunoască personal pe dramaturg şi să-şi prezinte lucrarea chiar ȋn prezenţa autorului, care azi salută cu satisfacție apariţia căţii:

„De peste jumătate de secol navighez în galaxia cuvintelor fără un program teoretic, cu excepţia celui evocat de filosoful Immanuel Kant: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Vreau să spun de fapt că toate pa- ginile scrise de mine sunt fructul unor aventuri interioare şi sociale, ricoşeuri emoţionale provocate de lecturi şi întîlniri dar şi de o necesitate imperioasă de a exista prin scris. Întotdeauna m-am aflat în mişcare, am scris în regim de urgenţă, am reacţionat prin scris la provocările istoriei şi la injustiţiile oamenilor, dar şi la vibraţiile contradicţiilor umane şi ale misterelor existenţei… O singură secundă nu m-am oprit ca să încerc să mă situez în spaţiul conceptual, să mă raportez la vreo categorie estetică…

Iată de ce cartea scrisă de Mirela Doga mi se pare ca un fel de cadou de aniversare: e ca şi cum mi-ar spune opreşte-te o clipă ca să vezi cine eşti. Un cadou este întotdeauna o surpriză, îl deschizi cu gesturi festive şi evident că el reprezintă o imagine a ta…

Oricît de emoţionat, de surprins şi de încîntat aş fi însă în urma unui astfel de dar, nu uit că aniversările nu durează decât o zi… Mă bucură însă gîndul că o carte precum cea scrisă de Mirela Doga i-ar putea ghida pe alţii atît în galaxia cuvintelor mele cît şi în universul literaturii contemporane. Ceea ce pentru mine reprezintă un cadou de o zi, pentru alţii ar putea fi o busolă durabilă…” Sunt întutotul de acord cu autorul abordat, această carte va deveni o bornă a receptării critice, va contribui substanţial la înţelegerea operei sale dramaturgice şi va inspira viitoare exegeze. Şi asta pentru că este o lucra- re fundamentată pe lecturi teoretice temeinice (de la Martin Esslin, la Neil Cornwell), cu obiective de cercetare ferm articulate, care ȋşi construiește ȋncă de la ȋnceput o armătură conceptuală  solidă ȋn jurul conceptului de absurd, apelând la surse diverse, la o bibliografie de ultimă oră, mai ales de limbă engleză, pe care o introduce astfel ȋn circuitul academic naţional.  Privirea asupra „teatrului absurdului” este una diacronică, atentă la fenomenele de continuitate, dar şi la cele de ruptură şi inovaţie, permanent contextualizată cu evoluţiile conceptuale din filozofie, cum ar fi cele care privesc fenomenologia ontologică sartriană şi ecourile ei literare din Greața sau din piesele de teatru, Muștele (Les Mouches) și Cu ușile închise (Huis Clos).

Negocierile conceptuale (de neocolit ȋn epoca noastră de solipsism teoretic şi rafinări terminologice) continuă şi ȋn capitolul secund, care focalizează lentila critică spre multiple noţiuni adiacente absurdului (grotesc, oniric, irațional etc.), analizând funcționalitatea diverselor elemente de specificitate ale teatrului absurdului, de la nonsensul verbal, la elemente variate de recuzită, pe care Matei Vișniec le revalorizează ȋn stilul său inconfundabil.

Capitolul al treilea analizează percutant relaţia cu „maeştrii”, modelele literare şi dramaturgice selectate atât din spaţiul cultural românesc cât şi din cel universal. Sunt inventariate şi comentate pe rând: puternica înrădăcinare ȋn universul caragialian, „atracția spre calamburul și paradoxul urmuzian”, meditaţia asupra personajelor ionesciene ȋn eternă criză de identitate, dar şi modele ca Cehov sau Beckett. Ingenioasă şi curajoasă este şi analiza piesei Cabaretul Dada, pentru care ȋncă nu există un diagnostic consacrat, pe care autoarea lucrării o consideră „o piesă de teatru cu final deschis în care se sugerează că, deși războiul s-a încheiat și literatura s-a întors la sens, mai mult sau mai puțin, existența noastră continuă sub semnul absurdității.”

Tema descompunerii este amplu analizată, fiind considerată drept o com- ponentă fundamentală a viziunii lui Matei Vișniec, reperabilă ȋn cele mai multe dintre piesele sale de teatru. Mirela Doga vede în poetica descompunerii un „apogeu al devalorizării umanului” şi o „anulare a conștiinței de sine.”

Probând o cunoaștere exhaustivă a exegezei critice anterioare, autoarea adaugă mereu nuanţe noi, personale ȋn interpretarea textelor vişnieciene. Astfel, ȋn seria „Teatru-descompus” autoarea descoperă „un itinerariu al condiției umane”, o „istorie” a involuției”, pe care o trasează progresiv, de la Omul din cerc, trecând prin Omul-pubelă și ajungând la apogeu ȋn Omul din care a fost extras răul. Titlurile vorbesc de la sine despre accentul pe ontologic şi despre interesul constant al dramaturgului pentru noua condiţie umană ȋn era postmodernă a internetului şi a comunicării globale.

Capitolul „De la rinocerizare la şobolonizare: radicalizarea poeticii descompunerii” este cu adevărat remarcabil, punctând credibil fenomene evolutive care privesc ȋntregul destin contemporan al teatrului absurdului şi al fenomenelor post-absurdiste, pentru care Vişniec este studiul de caz ideal. Se vede aici o maturizare a stilului autoarei şi o ȋnţelegere profundă a meandrelor obiectului pe care şi l-a ales (cu curaj) spre aprofundare ȋn cadrul acestui stagiu de pregătire doctorală: „Dacă Ionesco încearcă să revalorizeze existența umană chiar prin confruntarea omului cu absurdul existenței sale, Vișniec, radical și profetic, ne demonstrează că absurdul continuă într-o formă galopantă, devastatoare și mult mai tragică: impunătorul rinocer devine dez- gustătorul șobolan, în Omul din care a fost extras răul, punctează Mirela Zelca.

Capitolele VI și VII aduc drept noutate apelul la un aparat conceptual important din domeniul psihologiei, semn că, după solida formaţie filologică, autoarea a ştiut să-şi aprofundeze interdisciplinar elemente din noul mediu intelectual ȋn care a activat ȋn ultimele decenii. De pildă, piesa „Hotel Europa complet” este analizată prin apelul la conceptul de „traumă” individuală și colectivă, mai precis „trauma existențială” şi „trauma de pierdere”, pe care autoarea le identifică la nivelul structurii personajelor și în jurul cărora își construiește demersul interpretativ.

În aceeași direcţie de lectură se ȋnscrie şi analiza piesei Femeia ca un cȋmp de luptă sau Despre sexul femeii – cȋmp de luptă în războiul din Bos- nia, experienţa traumatică fiind de această dată cea a violului. Cele două personaje, Dorra și Kate, devin, din perspectiva autoarei, „adevărați subiecți psihanalizabili care pot fi interpretați conform grilei freudiene, pe care o invocă Vișniec însuși”.

Ultimul capitol analizează o componentă inedită a universului vişniecian: obsesia unei „lumi mecanice”. Autoarea investighează tot ceea ce reprezintă „mecanism, mașinărie, dispozitiv, supus legilor fizicii, produse tehnice comune sau posibil realizabile, automatisme”, constatând că personajele vișnieciene sunt permanent ȋnsoţite de marionete, ordinatoare, automate de băuturi, păpuși gonflabile, mașini de adunat cadavre, televizoare etc., care funcţio- nează ca metafore scenice ale alienării şi dezumanizării.

S-au adăugat tezei propriu-zise alte două exegeze dedicate autorului, una dedicată primului volum de proză scurtă, Ultimele zile ale Occidentului, cealaltă o relectură a romanului Pas-Parol. Ele dovedesc încă o dată că Matei Vişniec a rămas autorul de predilecţie şi după susţinerea tezei doctorale şi că trebuie să ne mai aşteptăm şi la alte pagini de exegeză.

Cartea d-nei Mirela Zelca este interesantă şi personală, întregind puzzle- ul exegezei contemporane autorului prin abordarea atentă a celor mai recent publicate texte dramatice ale autorului, ȋncă nesupuse unor analize de an- vergură, dar şi prin prisma conceptelor importate din psihologie. Bibliografia consultată este exhaustivă aproape, demonstrând o documentare solidă în vederea realizării acestei cercetări, dar şi o dorinţă de a impune ȋn peisajul critic un punct de vedere personal şi proaspăt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *