ARȘALUIS SARCHISIAN GURĂU – Triptic tomitan (Gabriela Vlad)

Volumul de proză cu același nume al scriitoarei Gabriela Vlad are în centrul atenției războiul ca flagel, în speță al doilea război mondial, cu tot cortegiul său de atrocități inimaginabile; cu toate acestea nu este, în primul rând, o carte despre război, ci despre om, în general, și modul cum reacționează el, în raport cu o calamitate neprevăzută, aflându‑se, adică, într‑una din situațiile limită posibile, ce șochează, contrariază, demoralizează, provocând efecte neașteptate, mai ales, că lovește brusc și năprasnic, după o perioadă de liniște și relativ echilibru a epocii interbelice.
Cele trei povestiri ale Tripticului se situează, în timp, pe perioada războiului (prima), imediat după, adică în așa‑numitul „obsedant deceniu“ (a doua povestire) și, respectiv, la debutul „epocii de aur“ (cea de‑a treia).
Ceea ce suscită, de la început, interesul și curiozitatea citito‑ rului, este că eroii celor trei povestiri au apartenență etnică diferită de populația locală majoritară, adică de români, dar nici străină nu s‑ar putea zice, fiindcă ei (se pare că autoarea chiar asta a vrut să evidențieze) sunt tot români de „alt neam“. Pus să aleagă între a fi român ori german, Franz chiar își face bucățele pașaportul nemțesc; Franz e o „corcitură“: fiul Wilhelminei și al lui Ion Popa, cel leneș cât cuprinde, barbutgiu vestit și incapabil, care a falimentat moara socrului, din Negru Vodă, după care s‑a făcut nevăzut, lăsând în urmă un copil și multe datorii. Protagonistul celei de‑a doua povestiri este un armean din Constanța, bijutierul Krikorian, iar eroina celei de‑a treia bijuterii literare (cum le numește Liviu Lungu, autorul prefeței) este o tătăroaică din Valu Traian.
Apartenența etnică a personajelor nu deranjează câtuși de puțin, dată fiind de veacuri cunoscuta comunicare armonioasă în spațiul socio‑cultural dobrogean al atât de multor naționalități, îndeosebi în relațiile armeni ‑ români, de exemplu, ambele neamuri fiind creștin‑ortodoxe și neprezentând diferențe sesizabile. Poate că autoarea a preferat prin această alegere să confere originalitate și culoare și prin specificul național al eroilor și, poate, chiar să adauge la dificultățile comune din viața personajelor și nevoia lor de identitate.
„Războiul personal al lui Franz Popa“‑ care dă și subtitlul cărții – personajul cu nume ciudat, cu prenumele și numele de familie atât de nepotrivite, sunând așa de bizar împreună, chiar este un război cu lumea, cu societatea, cu armata, cu superiorii, cu el însuși, este un război mai mic în cadrul războiului mai mare, cel mondial; sau poate că nici nu este mai mic, poate că pentru el, acesta este adevăratul război, în care și prin care se educă, se maturizează, se formează ca personalitate, dar, mai ales, din care ‑ supraviețuiește, învață supraviețuirea. E recrutat copil și revine în țară din prizonierat, om matur, cu toate experiențele, suferințele și dezamăgirile adultului, generale și comune pentru toți, dar cărora, în cazul lui se mai adaugă și originea de german pe jumătate, într‑un moment inoportun, când țara era în război, în calitate de aliată a Germaniei: românii îl înjurau că‑i neamț, nemții îl persecutau că‑i român; cât despre ruși, aceștia îl urau de două ori: și ca neamț, deci dușman, și ca român, deci trădător. Existența lui Franz Popa, cel puțin, până la revenirea lui în țară este, în linii mari, tipică, deci reprezentativă pentru majoritatea covârșitoare a românilor. A reușit să se mențină în viață, a învățat din mers ‑ păstrându‑și puritatea, onestitatea, credința – așa cum fusese educat ‑, dar și făcând, în condițiile date tot ce depindea de el, pentru a se salva; nu, nu se poate spune că și‑a câștigat în totalitate războiul lui personal, dar a ieșit curat, nepătat din el. Poate că a avut și puțin noroc.
Cele trei povestiri ce alcătuiesc tripticul, riguros documentate, se caracterizează la prima vedere, ca deosebit de concise, reținând doar ceea ce este esențial și semnificativ în economia faptelor prezentate. Sunt, în fond, niște nuclee epice, care, dezvoltate, s‑ar fi putut trans‑ forma în lucrări narative de mult mai largă respirație. Nu este aceasta vreo scădere sau vreo imperfecțiune, chiar dimpotrivă. „După cum știe să se limiteze se cunoaște maestrul“ obișnuia să spună Goethe. Atât și astfel a avut în vedere autoarea, iar ceea ce și‑a propus a realizat perfect. Măcar de s‑ar contamina de la această cumpătare și alți harnici condeieri, pe care îi ia valul și se lasă purtați de inflația verbală. Poate că originea acestei administrări mai cu zgârcenie a textului, care limitează sever beția de cuvinte, se află în influența literaturii japoneze, autoarea fiind și o talentată haijină.
Astfel stând lucrurile, accentul cade pe detaliile sugestive ale narării, care dobândesc valori persuasive și chiar sintetice și simbolice în receptarea și aprofundarea expresiei verbale. Niciun amănunt nu este gratuit; se cere analizat, judecat, căci înăuntrul ori în spatele lui se află, mai mult ori mai puțin voalat, înțelesuri ascunse. Întoarcerea calului rechiziționat chiar de ziua înmormântării morarului, dovedește mai mult decât atașamentul și fidelitatea față de stăpân; într‑un plan
superior de gândire, ar putea sugera revenirea continuă la vechile valori, inutilitatea violenței și abuzului, căci, în cele din urmă, lucrurile tot se așază în ordinea lor firească.
Acul de patefon, cusut trainic în căptușeala vestonului, de către Wilhelmina, este mai mult decât o amintire: este un legământ că mama sa nu se va apropia ‑ nu va putea s‑o facă – de patefon, pentru a‑și oferi singura bucurie care i‑a mai rămas: muzica, până la întoarcerea fiului acasă. Aici trebuie să fie și o idee chiar ocultă, reminiscență a vechilor credințe, că pentru a avea o realizare, ori a obține o favoare din partea Divinității/Universului, trebuie să faci un sacrificiu, să aduci o jertfă, să te privezi de o plăcere, să sacrifici adică o valoare mică, pentru a obține o valoare mare: e un preț, poate, chiar prea mic, pentru a‑și vedea fiul întors acasă sănătos.
Ce altceva reprezintă crucea făcută de Franz pe cadavrul prizoni‑ erului american, ucis mișelește de ruși, gest pentru care este admo‑ nestat aspru și gata‑gata să‑i împărtășească soarta? Franz nu este un fanatic religios, dar este om și ca om este sensibil la nedreptate și durere. Impresionat de o crimă săvârșită chiar în fața lui, simte că trebuie să facă ceva, ceva ca o compensație pentru injustiția la care tocmai asistase. Este, desigur, și un gest de pietate creștină față de mortul care cu o clipă înainte fusese un om viu ca ei toți, dar mai este ceva: un gest de nesupunere, de încălcare a ordinii absurde, de sfidare a celor care se cred superiori, înconjurați de arme și armată.
Scriitoarea Gabriela Vlad surprinde în povestirea Păpădia (Hadudig) dedicată „Părinților mei“ (părinților autoarei n.n.) un asemenea „caz“, cel al familiei bijutierului Eduard Krikorian (Cuplul provenit din doi copii orfani, veniți în 1923 cu vaporul orfanilor, ajunși la Strunga și care aici s‑au cunoscut, au învățat împreună, s‑au îndrăgostit și au întemeiat o familie, încercând să facă din două nefericiri un fel de fericire.)
În vremea obsedantului deceniu, când s‑au abătut asupra româ‑ nilor toate nenorocirile posibile, și minoritățile naționale au suferit același tratament ca și populația majoritară, fără nicio discriminare, desigur. Familiei bijutierului i s‑a confiscat tot, de la casă și atelier, la mobilier, haine, vase. Practic, au fost dați afară din casă cu ce aveau pe ei. Soțul a fost arestat și, pentru că protestase, a fost declarat dușman al poporului și trimis într‑un lagăr de muncă.
Femeie care trecuse prin multe încă din copilărie, dar muncise pe brânci împreună cu soțul și‑și încropise o gospodărie prosperă, doamna Krikorian – căreia el, alintând‑o, îi spunea „Hadudig, adică păpădie/ păpădiuță (Acest pseudonim ori supranume tăinuiește în conținutul său atâta misterioasă poezie!) ‑ și‑a suflecat mânecile și, cu degetele care purtaseră o vreme inele și diamante, a cusut, a brodat și a reușit să se mențină pe linia de plutire.
Era greu: hainele pe „puncte“, hrana pe „cartelă“, copiii plecați, de la soț nicio veste, norocul i‑a surâs sub forma unei căsuțe prăpădite, într‑un cartier mărginaș, moștenită de la o rudă. Aici a pus și chiriași ca să nu fie singură.
A rezistat, crezând probabil că nu se poate să mori de două ori în aceeași viață: o dată, condamnată de otomani și a doua oară de comuniști. S‑a putut: soțul ei, bijutierul, împreună cu alți tovarăși de detenție, a murit strivit de un val de pământ care s‑a prăbușit peste ei în timp ce săpau un șanț.
N‑a fost singura care a suferit nedreptatea unui regim ce nu s‑a putut afirma decât prin ură, violență și umilire. Oamenii au învățat să sufere în tăcere, să aleagă răul cel mai mic, să rabde, ripostând cum și când puteau.
Acțiunea celei de‑a treia povestiri se desfășoară mai aproape de zilele noastre, în perioada care s‑a numit peiorativ „Epoca de aur“, adică o perioadă mai liniștită, mai calmă și, deși „nu ne dădea bunăstarea afară din casă“ puteam spun: „Tot putem trăi“. Scrierea cu titlul „Mireasa tătăroaică“ am putea‑o considera o succintă narațiune polițistă. Un anume Nuredin, tătar de origine, reușește să descâl‑ cească ițele unui omor săvârșit cu mulți ani în urmă, când făptașul deja trecuse în lumea celor drepți. Ei, dar crimele nu se prescriu niciodată, cel puțin din punct de vedere moral. Oricum, a suferit toată viața, remușcările l‑au chinuit, a primit și o pedeapsă divină, căci Allah nu i‑a mai permis să procreeze, adică să se nemurească prin copii. Obsedat de ceea ce, chiar fără voia lui, ci doar din întâmplare, comisese, el adoptă cinci copii pe care‑i crește cu dragoste și cărora le asigură educația. Mai mult, găsind într‑o seară, părăsit pe plajă, un băiețel în scutece, care desigur ar fi înghețat până a doua zi, îl ia în brațe și‑l duce acasă. Văzând că e copil de creștin – avea numele scris în scutec – îl crește în legea lui cea creștinească și‑l educă asemenea oricărui copil român.
Acesta ajută la dezlegarea misterului morții unei frumoase tătă‑ roaice, chiar în ziua nunții. Vălul ei, cel pătat de sânge, căci de vin nu putea fi (musulmanii neconsumând alcool, mai ales acum vreun secol, când tradițiile și riturile erau respectate cu sfințenie) devine corpul delict, după care Nuredin, detectivul, descoperă autorul faptei. Este o frumoasă istorioară, cu note de nostalgie și mister, colorată de specificitățile unei minorități – tătară – având parfumul vetust și farmecul iubirii, învăluite în aura unor vremi apuse.
Toate cele trei povestiri, având ca reper temporal „Al doilea război mondial“‑ dar și – prin extensie ‑ războiul, în general, orientează atenția autoarei asupra comportamentului uman în situații speciale, de excepție, când, caracterul, fondul personalității nu mai poate fi camu‑ flat; ipocrizia, perfidia, masca, nu mai rezistă, cad, lăsând adevărul gol‑goluț să se arate în toată urâțenia ori splendoarea lui.
Dată fiind documentarea riguroasă, apreciem că valoarea de cunoaștere a operei este cu adevărat remarcabilă, dar neîntrecută de valoarea etică, deoarece, urmărite conștient ori rezultând intrinsec din text, aspectele morale – evident pentru cel obișnuit să‑și pună probleme și să extragă concluzii generale – sunt covârșitoare. Chiar fiind nuclee epice deosebit de concentrate, de fapt, poate chiar de aceea, toate întâmplările cumulează valori care depășesc simplul fapt ce ar curge prin derularea acțiunii, ci sunt dublate de o încărcătură simbolică și provocatoare, în orice caz, semnificativă, ceea ce conferă scrierii o perspectivă universală, o deschidere dincolo, mai departe și mai profund, de faptele consemnate.
De altfel, autoarea, s‑a impus încă de la debut ca o scriitoare de talent, cu forță epică deosebită, cu un limbaj și un stil proprii, ce fac, alături de valoarea cognitivă, cea etică și cea estetică, deliciul cărților sale, apărute până în prezent și pe care, desigur le așteptăm în continuare.