EVELINA CÎRLIGEANU ‑ Clipe de haibun (Ion Codrescu)

  Construim în spațiu, dar o facem după planul arhitectonic al timpului. Suntem expediționari în din ce în ce mai îndepărtate teritorii, într‑un expansionism civilizațional fără frontiere, însă cum să cucerim clipa care tocmai ne scapă încă nu știm. Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede hărăzită prin miraculosul fapt de a fi, se tânguia metafizic Eminescu, dialogând, în cer, cu stelele, spre a conchide împreună cu ele că Vecinica trecere — / Asta e tot.
Înțelepciunea orientală, mai intuitivă în această direcție decât filosofiile europene, a adus tema în centrul meditației omului despre sine și lume, dându‑i expresie în specii care surprind esența trăirii unei clipe: haiku, haibun, haiga. Cu afinități pentru arta Extremului Orient impresionant dovedite de atâtea ori, scriitorul și pictorul Ion Codrescu este unul dintre artiștii români contemporani dedicați prin excelență memorialului clipei. Știe să surprindă plinătatea acolo unde noi percepem numai volatilitate, vede ceea ce noi trecem cu vederea și aude manifestările firii pe frecvențe inaudibile pentru urechea noastră.
Pagini de haibun. Haibun Pages, volumul său recent apărut la Editura Eikon (București, 2024), o carte frumoasă în litera și spiritul ei, este un revelator al acestei complicate relații pe care o avem cu clipa cea repede. În nicio altă lucrare Ion Codrescu nu pare să fi fost mai deplin el însuși ca în această admirabilă reunire de vocații artis‑ tice. Pentru a compune un haibun, autorul trebuie să fie înzestrat cu două haruri estetice, plastic și literar, să le facă perfect comunicabile și să simtă picto‑literaritatea ca mijloc suprem de exprimare. Sunt premisele cu asupră de măsură confirmate în cele 25 de texte și tot atâtea picturi în tuș reproduse în Pagini de haibun. În ceea ce privește natura specială a haibunului, vom cita chiar din explicațiile date de autor: „…în această specie literară proza se îmbină cu poemul haiku prin conceptul yūgen pe care îl regăsim în estetica multor forme de artă din Japonia. Termenul yūgen sugerează o frumusețe parțial percepută, abia întrezărită de privitor sau de cititor, o atmosferă care conține mister, eleganță, calm, profunzime și ambiguitate.“ (Drumul meu spre haibun)
Trebuie să spunem mai întâi că Ion Codrescu ne oferă un volum impecabil gândit ca structură. Multele texte de escortă (unul declarativ și evocator al autorului – Drumul meu spre haibun, o Prefață redactată de poetul și editorul american Rich Youmans, și un Cuvânt înainte al profesorului japonez Itō Isao, o Postfață a marelui filolog Liviu Franga și Note despre autor) ar putea mira în primă instanță. De fapt, ele sunt exact atâtea câte ar trebui să fie pentru a crea perspectiva de lectură potrivită și, la final, prin minuțioasa Postfață a profesorului Franga, pentru a da prilejul de a‑ți confirma sau nu intuițiile de cititor și de a te întoarce la haibunuri spre relectură. Aceste texte de acompaniament sunt rama care încadrează compozițiile literare ale lui Ion Codrescu, punându‑le în valoare și prin semnăturile ei prestigioase. Cititorul găsește aici aparatul conceptual necesar bunei lecturi și bogate explicații despre o specie mai puțin sau deloc familiară europeanului. Sunt o resursă de instruire delectabilă și o secvență pregătitoare obligatorie pentru a capta apoi spiritul subtil al Paginilor de haibun și a conștientiza diferența dintre estetica și filosofia extrem orientală și cea occidentală.

În volum suntem invitați la o călătorie prin lume, de la Est (Japonia), la Vest (Statele Unite), adică la antipozii culturii, cu multe popasuri acasă, un loc de sinteză a lor. Dar nu e atât un film al priveliștilor pitorești sau al scenelor urbane, deși ele există și dovedesc forța descriptivă și evocatoare a autorului, cât unul al căutării semnelor camuflate în peisaje, în tablourile sociale, în oameni și în compor‑ tamentele lor. Prin acestea se întredeschide sensul profund al exis‑ tentului și al legăturii dintre el și conștiința umană. Ion Codrescu face o lectură semiotică a lumii și a textelor despre lume. El ne ajută să descoperim că în jurul nostru se intersectează limbaje, comunicări subtile, mesaje evanescente. În Vânt de toamnă e fascinat să desci‑ freze adnotările și crochiurile cu care posesorii anteriori ai volumului lui Hanshan, primit în dar de autor, au umplut spațiul alb din jurul poemelor. Iată un palimpsest, un metatext stratificat prin călătoria în timp a cărții înseși! La modul propriu, constatăm puterea artei de a construi perpetuu, de a sparge coordonatele fizice și de a crea o realitate aspațială și atemporală. O realitate supraindividuală, care exclude egocentrismul imediatului. Într‑o scenă trăită la San Francisco, e atent la limbajul magic prin care o doamnă pare să comunice cu lebedele negre în timp ce le hrănește, ceea ce îi amintește de o experiență din adolescență trăită la Constanța, de o scenă identică, un instantaneu cu doamnă, rațe, porumbei și vrăbii (Marginea lacului). Există un limbaj universal pe care l‑am pierdut, pare să ne spună căutătorul de semne. În absolut tulburătoarea compoziție Cel care iubește marea, stihia acvatică originară, Marea Sarmată, învinsă de prefacerile geologice, îi vorbește „din mormânt“ unui localnic dintr‑un sat transilvănean izolat, prin fosilele marine care albesc dintre tufele de pelin și alior. Omul nu a văzut nicio mare, niciodată, „matricea lui stilistică“ fiind rezultanta altor realități spațial‑istorice. Și totuși, gospodarul transilvănean e tulburat de un soi de anamneză marină, recreează intuitiv, în limbaj, marea, botezându‑și animalele în limba ei uitată. Iată un spațiu semiotic abisal, care se revelează inconștientului unora dintre noi!
Peste tot sunt semne, deci limbaje: urme efemere de pași pe o plajă din zona Cape Cod, unduirea firelor de iarbă care arată direcția vântului (Farul) ș.a.m.d. Simbolismul timpului, generalizat și polimorf în Paginile de haibun, compune tot o rețea de semne, fie că ele se manifestă în obiecte cosmice, cu precădere în pătrarele selenare, în nisipul de clepsidră al plajei ori în ritmica zbatere a valurilor, în dina‑ mica umbrelor, a norilor și a anotimpurilor, fie că iau forma însuflețirilor vremelnice de păianjen ori greier. Unele haibunuri, de pildă În raza de lumină, ne arată că semnele sunt descifrabile până la un punct, de unde începe, așa cum se și cuvine să fie, „orizontul misterului“.
Călătoria noastră sub ghidajul autorului se transformă, așadar, în contemplație, în meditație, în interpretare. Toate desfășurate într‑o anume cadență, pe care ne‑o imprimă chiar construcția haibunurilor, și anume ritmul care le‑a generat. Mult mai intens decât în lirismul occidental, care, de altfel, a experimentat asasinate asupra lui, poetici‑ tatea orientală descinde din ritm ca dintr‑un părinte totemic. Există un ritm al privirii și al frazării, un ritm al trăirii emoționale și al percepției, o organizare ritmică a conștiinței estetice și fiecare text al Paginilor de haibun ne arată cum acest ritm interior se recunoaște sau nu în lumea dinafară. Existentul manifest ori abstract are și el ritmuri. Afară sunt plinuri și goluri de semnificare, treceri de forme irelevante, arti‑ ficiale, inexpresive, întrerupte brusc de țâșnirea semnului dens, care dă viață lumii. Cât de sugestiv transpare această căutare a acordului dintre ritmul interior și ritmul natural în Galeria de artă! Am zice că, în concizia lui, acest haibun sintetizează, ca o ars poetica, miza căută‑ rilor: rostogolirea de nimicuri, de semne vide, din discursul proprie‑ tarului de galerie, al primarului, al criticului de artă, este întreruptă ritmic de vorbirea gălăgioasă, dar autentică, naturală, a unor copii.

Ion Codrescu, un împătimit de spiritualitatea niponă, are această putere de vedere‑integrare‑spunere ritmică a lumii/ despre lume. Cu energia ei, caută calea repunerii în armonie a culturii și civilizației umane cu natura. Calea de a trăi starea de ființă a naturii, fericirea deplină a reprimirii în natură. Este lămuritor să cităm haiku‑ul din Galeria de artă: noapte rece — / în crengile de tei / un ritm natural. Purtat de acest ritm al căutărilor și descoperirilor, cititorul ajunge să nutrească speranța aproape mistică de a fi reprimit el însuși în natură. El, omul modern, postmodern sau cum o mai fi, își amintește că trebuie să se apropie cu smerenie de formele viului în manifestarea lor cea mai simplă. Și conștientizează că astfel se angajează într‑o călătorie‑căutare nesfârșită, fiindcă nu există o natură generică și statică, ci numai procesualitate, iar noi înșine suntem într‑o neoprită devenire, secundă cu secundă. Esența renaturalizării omului este aici, în filosofia și practica punerii în acord a ritmurilor, în raport cu care ecologismul actual rămâne simplă demagogie. Greu de găsit punctul de jonctură dintre două procese! Yamadera urcușului nu e totuna cu Yamadera din timpul coborârii, iar omul care coboară nu mai e același cu cel care a urcat muntele (Yamadera). O permanentă și generală metamorfoză se opune voinței noastre de stabilitate, rațiunii occidentale ordonatoare. Nu întâmplător acest volum include și o Epistolă către Ovidiu, cu un splendid haiku: până să‑l admir / vântul smulge / petalele macului.
Dar, dincolo de veșnica și de neoprita schimbare a tot și a toate, există, ne dezvăluie autorul, ceva imuabil, indicibil și universal care face ca ritmul originar din inconștientul țăranului maramureșean să consoneze cu cel modelator de artă al poetului arhetipal Bashō.
Și astfel suntem aduși în fața unei întrebări majore care dimensi‑ onează, și ea, materia haibunurilor: Care este locul culturii în relația noastră cu lumea fenomenală și cu duratele ei?
Spațiile fragmentare pe care le străbatem din continuum‑ul naturii pare că persistă în memoria noastră pentru că accesul la ele ne este intermediat de cultură. Cultura este interpretul care face posibilă comunicarea aproape nevăzătorului ochi civilizat cu o dimensiune ontică a cărei esență, altfel, ne scapă. Așa că peripluurile autorului se transformă invariabil în recompuneri de trasee culturale. La Cape Cod (Massachusetts), de pildă, translatori sunt Henry David Thoreau și John Constable (Farul) și chiar satul natal este evocat printr‑un stop‑cadru în al cărui prim‑plan se află Ovidiu gustând din zemoase smochine. Așezarea dobrogeană și Sulmo devin totuna. (Epistolă către Ovidiu). O fantazare pe teritoriul muzicii baroce asociază stilu‑ rilor muzicale savori botanice în tizana oferită imaginar fiecărui mare compozitor. Diversele plante infuzate își sonorizează potențialul instru‑ mental într‑un rafinat concert (La o ceașcă de ceai). În haibunurile lui Ion Codrescu se desfășoară asemenea spectacole senzoriale de corespondențe baudelairiene, de sinestezii. Clipa de grație vine când gestul estetic al omului și suflul estetizant al naturii se întâlnesc, ca atunci când Câteva fire de nisip aterizează pe hârtie, înainte ca mâna mea să traseze primele linii (Farul).
Că numai cultura umple clipa și‑i dă expansiune temporală ne‑o arată și haibunul Hoinărind prin Manhattan. Peste frenezia modernă a New York‑ului planează spiritul iubirii sufite a lui Rūmī, misticul persan de secol XIII, cel mai bine vândut poet al momentului într‑o metropolă nebună, nebună, nebună. Și tot în New York (În raza de lumină), la Museum Mile/ Colecția Frick, stop‑cadru în haiku pe un păianjen care‑și întinde firul peste câteva secole de pictură universală. Intervalele vieții personale sunt, și ele, pregnante prin estetizare, așa cum este copilăria (cuib părăsit — / timpul dintre copilărie / și tinerețe), cu prima experiență de audiție colorată prilejuită de ascultarea, la radio, a Anotimpurilor lui Vivaldi. O experiență pe care autorul o decriptează la maturitate: Ca artist vizual, în momentele în care ascult acest concert, văd o gamă cromatică plină de contraste. Paleta trece de la nuanțe și tonuri luminoase, pline de lirism și tandrețe, la culori profunde, întunecate, la întrebări izvorâte din adâncul sufletului nostru. (La o ceașcă de ceai).
O particularitate a compozițiilor din Pagini de haibun este și aceea că au puterea de a ne asimila prin naturalețea cu care autorul prezintă experiențele. Extraordinarul nu este căutat în marile evenimente. Focalizarea pe instantaneul emoțional, nu pe magnitudinea contex‑ tului, conferă haibunurilor căldura ademenitoare a unui umanism rafinat. În Fluturele, dramatismul istoriei rămâne secundar și insigni‑ fiant, în raport cu scena domestică în care tatăl, hărțuit 20 de ani de Securitate, și fiul, celebru pianist transfug, întors în țară după cei 20 de ani, prepară o salată și eliberează un fluture adormit printre frunze. Scenă în clar‑obscur, cu câteva detalii fine de portret și atmosferă care sugerează inexprimabilul amestec de iubire și înstrăinare trăit de cei doi. Mirosul de usturoi plutește printr‑un imaginar concert de pian.
Extraordinarul se degajă, așadar, din trăiri și revelații, evocate într‑o manieră colocvială și în registrul firescului lipsit de orice stridență. În consecință, cititorul spectator se simte parte din scenă, iar cititorul privitor se simte parte din tablou. Când obiectul evocării chiar sunt tablourile, ne abandonăm cu voluptate contemplației în marile muzee, alături de autor. Facem un exercițiu al desprinderii, al imponderabilității, prilejuit de preferințele sale estetice. Deși derivă din experiențe personale, haibunurile lui Ion Codrescu au ceva abio‑ grafic prin această generoasă deschidere către posibilele noastre experiențe. Într‑unul dintre ele, autorul chiar face o mărturisire suges‑ tivă în acest sens: De fiecare dată când deschid acest volum și mă uit la paginile lui am impresia că dețin un obiect care nu‑mi aparține. (Cu referire la cartea lui Hanshan, poetul pustnic chinez al dinastiei Tang).
Convins că poezia poate să fie un mod de viață, armă și medi- cament, o formă de spirit care traversează spațiul și timpul (Epistolă către Ovidiu), Ion Codrescu ne dă șansa unei întâlniri intime cu spiritul culturii clasice nipone, dar mai ales șansa de a ne (re)descoperi în el.