CONSTANTIN CHERAMIDOGLU ‑ Cu umor, de la Constanța

    Atmosfera de vacanță ce întovărășește constant zilele petrecute în orașul Constanța, atât de sezoniști cât și de cei veniți aici cu diverse treburi, provocată atât de vecinătatea mării, de farmecul cazinoului dar și de imaginea pastelată a străzilor din zona veche, predispune la glume, anecdote și în general la o relaxare a spiritului. Un scriitor francez, Peytavi de Fougères, cunoscător al României și locuitorilor ei, descria într‑un pasaj din lucrarea „Viața lui Ovidiu“ imaginea Constanței la începutul anilor 1930: „De multă vreme e de bon ton a petrece lunile cu căldură pe plaja de la Constanța, sau mai exact pe bancurile de nisip fin de la Mamaia. Acolo se etalează, nu totdeauna în avantajul ei, o societate compozită, venită din toate punctele țării, dar care ajunge să capete omogenitatea unei societăți speciale de inițiați prin faptul că se regăsește anual. Pe larga plajă bătută de valuri se formează grupuri, amiciții, se înnoadă legături sentimentale, ba chiar mariaje. Cancanurile zboară din gură în gură, duse dintr‑un colț în altul al țării de oameni pe care hazardul ori capriciul i‑a adunat – și ajung să dea țării întregi aspectul unei mari familii unde toată lumea se cunoaște, se spionează, unde se petrec sub perdea comediile cele mai piperate și anecdote de tot felul. Galanteria devine un joc spiritual; legăturile țin cât ține vremea cu zile de soare arzător și lenevie puțin lascivă. Timp de glumă și de râs“.
Dar să răsfoim presa vremii în căutarea unor anecdote legate de Constanța. Iată de exemplu, în anul 1895 ziarul „Lupta“ prelua un articol din „La Gazette de Lausane“, referitor la primul ministru al României, Dimitrie Sturdza: „Noul prim ministru este un om foarte energic și foarte inteligent ale cărui merite sunt recunoscute de înșiși adversarii săi. Am avut onoarea să‑l văd foarte de aproape, în circumstanțe desigur curioase și nu rezist plăcerei de a vă povesti anecdota. (…) Eram sub veranda băilor de la Constanța. Deodată văzui înaintând un înalt bătrân care purta verde cei 63 de ani ai săi. Un român sprijinit cu mine pe balustradă îmi zise cu un adânc respect<<iaca Dimitrie Sturdza>>. Îl văzui puțin în urmă afundându‑se în mare și înotând cu o măiestrie care în Anglia i‑ar fi conciliat o mie de alegători. Desigur că și cucoanele se uitaseră la dânsul, căci întorcându‑mă cu trenul‑tramway al băilor, auzii o tânără doamnă din high‑liful bucureștean povestind cu admirațiune isprăvile natatorii ale șefului opoziției liberale. Ea formula astfel concluziunea ei: <<Omul ăsta nu‑i de fier, el este de oțel>>“. Ziaristul român înțelesese însă că nu era vorba de omul politic, ci de Grigore Sturdza, poreclit „Vițel“, pentru forța sa deosebită (se antrena ridicând un vițel) și care avea pe atunci la Constanța un palat pe malul mării, lângă hotelul Palace de mai târziu. Nota astfel că „ziarele străine au ironii involuntare cam crude“.
De obicei revistele umoristice dedicau vara spații ample subiectelor legate de vilegiatura pe litoralul mării, așa cum vedem de exemplu în publicația „Furnica“, ce era condusă în anul 1905 de G. Ranetti și N.D. Țăranu. Iată câteva „știri“ de la Constanța din luna august a acelui an: „Actuala administrație dorind cu orice preț să mute băile de la plaja Mamaia, se caută un individ care să le dea foc. O slujbă grasă i se va da ca răsplată precum și garanție sigură contra <<urmărilor justiției>>, deoarece s‑au și luat măsuri ca numitul stabiliment <<să ia foc din neglijență>> sau în cel mai rău caz, <<pus de un individ rămas necunoscut>>. Ofertele se primesc zilnic la prefectura județului“. Sau alta: „Primăria urbei Constanța având nevoie de un ușier, de o lună de zile de când tot caută ‑ și nu găsește – un român localnic care să știe și românește! Avis veterenilor!“.
În anul 1926 pe când se disputa de cei interesați postul de director general al teatrelor, Alexandru Davila, ce îndeplinise acea funcție între anii 1905‑1914, găsea nimerit să prezinte publicului cititor al revistei
„Rampa“, ceea ce el numea „o glumă regală“, pe această temă. Credem că merită să o redăm în continuare: „În pavilionul său de la Constanța clădit de corpul nostru tehnic la intrarea portului și unde mă dusesem să salut Suverana, aceasta îmi zise:
– Deoarece stai toată vara la Constanța, Alexandre, să vii în toate zilele să dejunezi aci, fără altă invitație. Vei putea chiar, după masă, să te duci pe terasă sau pe zăgaz, să‑ți fumezi oribila țigară. Regina Elisabeta nu putea suferi mirosul nici al parfumurilor, nici al tutunului. Cu timpul, chiar Regele Carol se lăsase de fumat. Veneam, dar, la pavilionul Reginei, aproape în toate zilele, pe la 12 jum. și dejunam acolo, îmi fumam oribila țigară pe terasă sau pe zăgaz; între 2 și 4 luam ceaiul de peste zi, citeam Reginei pagini din autorii francezi, sau ascultam ceva muzică, sau rezolvam (?) vre‑o problemă lite‑ rară, istorică ori sufletească; și o tuleam, pe la 6 jum. să‑mi văd de reprezentația serală de la Cazinou. Într‑o dimineața, primii un carton de invitație specială la dejun, la pavilionul Reginei, din ordinul M.S. Regelui, care venise la Constanța de vre‑o două zile și pe care îl întâlneam, prin urmare, zilnic la dejun la pavilion. Invitația aceasta oficială mă surprinse; mi se păru că era un bobârnac; ea fu cauza că nu mai călcai pe la pavilionul Reginei până la dejunul fixat de cartonul oficial. Mă prezentai în acea zi, luând mutra rece oficială de rigoare și mă pomenii, pe terasă cu o mulțime de alți invitați, ofițeri superiori ai Marinei militare, comandantul garnizoanei, șeful serviciului maritim român, o droaie de aghiotanți, etc. Toată lumea asta era, bine înțeles, în uniforme sclipitoare, numai două redingote, a lui Take Ionescu, ministrul ad‑interim al Instrucțiunii Publice și a mea, director general al Teatrelor, făceau pete urâcioase în asemenea splendoare“. (…)
„Când invitații fură toți de față, aghiotantul de serviciu anunță, prin protocolarele lovituri cu teaca săbiei în pământ, sosirea M.M.L.L. Fiecare se grăbi să‑și ia locul protocolar și se formă <<cercul>>, ca la palatul din București. Regele, foarte vesel, dădu mâna (un deget) cu fiecare și zise fiecăruia câteva cuvinte amabile. Mie îmi șopti pe franțuzește, zâmbind:
– Sunteți neliniștit. Veți vedea că nu aveți de ce. Tot nu pricepeam rostul cartonului de invitație. Camardinerul deschise ușile sufrageriei, anunțând că M.M.L.L. erau servite; pornirăm cu toții, în urma M.M.L.L., să ne ocupăm locurile protocolare la masă. Suveranii vorbeau cu vecinii lor sau adresau, pe ici pe colo, câte un cuvânt vreunui invitat; astfel trecură întâiul și al doilea serviciu. Regele zâmbea mereu. Deodată ridicând tonul, M.S. articulă:
– Comandantul crucișătorului Elisabeta, fiind bolnav, a obținut punerea sa în disponibilitate. Cui să dau locul? O tăcere mormântală fu singurul răspuns la această întrebare. Fiecare își privea farfuria cu nedumerire.
– Care e părerea dv., d. Take Ionescu, întrebă Regele Carol?
– Majestate, nu e de competența mea, răspunse ministrul Instrucțiunii Publice. Serviciul al treilea, al patrulea trecură și ele. Ca mai înainte, Regele articulă din nou:
– D. director general al Teatrelor (mă arătă pe mine) și‑a dat
demisia. Cui să dau locul?
Nu‑mi dădusem demisia nicidecum. Nu mai pricepeam nimic. Take Ionescu, pe la care ar fi trecut demisia mea (dacă mi‑ași fi dat‑o) se uită lung la mine, înțelesese cum venea vorba (dar numai el ghicise) și… zâmbi. Mesenii toți se năpustiră; răspunsurile curgeau din toate părțile, nelămurite, însă, și fără a se pronunța un nume. Gălăgia devenise cu desăvârșire neprotocolară. Regele zâmbea mereu.
– Care e părerea dv., d. Take Ionescu, întrebă Regele?
– Majestate, sunt de părerea Majestății Voastre, răspunse minis‑ trul Instrucțiunii Publice, zâmbind și el. Regele își stăpâni pofta de râs și declară:
– Voi aviza.
Abia atunci înțelesei și rostul cartonului și rostul întrebărilor regale: nimeni nu credea să fie competinte pentru a lua sarcina conducerii crucișătorului Elisabeta, dar toți se credeau competinți pentru funcția de director general al Teatrelor. Veselia Regelui și a lui Take Ionescu mă câștigă.
După dejun, pe terasă, Regele îmi zise pe franțuzește, zâmbind mereu:
– E hai, nu te mai îmbufna!“.
În vara anului 1931 scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu semna un articol dedicat vilegiaturiștilor ce căutau răcoarea în afara Bucureștiului, cu precădere la munte și la mare. Prilej pentru autor să trateze cu umor despre orașul de la malul mării. Iată cum:
„Constanța este după toate cunoștințele noastre geografice, un port la mare… preț. Toți locuitorii săi dezvoltă o mare activitate în port. Negustorii fac ex‑port, birjarii trans‑port, contabilii re‑port, militarii ra‑port. Un farmec în plus: toți băștinașii umblă în portul… național. Constanța are o obârșie foarte aristocrată, întrucât are pe Mamaia și pe Tataia. Ca orice femeie, ea provine dintr‑o coastă a lui Adam‑Clisi. Pe vremuri Constanța a avut onoarea să primească în gazdă pe ilustrul Ovidiu, care însă își mută locul în fiecare an <Aluzie la desele schim‑ bări ale poziție statuii respective, n.n.C.C.>. În ultimul timp întorsese spatele primăriei, fiind supărat că l‑a impus la taxe prea mari“.
„Deși oraș românesc în Constanța se vorbește o limbă specială. Astfel negustorului i se spune Frangopol; acest cuvânt e scris pe cea mai mare parte din firmele magazinelor din oraș. Proprietarilor de corăbii li se zice armatori, deși corăbiile lor n‑au nici un fel de arme sau munițiuni, ci doar măsline și lămâi. Corăbiile din port se împart în:
a) torpiloare și cele care nu sunt torpiloare sunt b) contra‑torpiloare. În largul mării se află o soacră plutitoare, numită geamandură. Din cauză că se găsește lângă mare are o mare populație flotantă. Constanța se bucură de mai multe feluri de băi: 1) De mare înghesuială, pe plajă; 2) De nămol, pe șosele și pe străzi; 3) De picioare, la dancing. În sfârșit când vrei să te cureți… mergi la cazino“.
Și se explica apoi cititorilor săi „ce e cazinoul?“: „Este o instituție de purificare și asanare… a buzunarelor. Dacă mergi la chemin de fer îndată ai luat un cal. De aceea este preferabil să mergi la bulă. Pentru aceasta, ca la automat, schimbi miișoarele cu jetoane. Apoi aștepți. Când crupierul a strigat: ‑ <<Faceți jocurile, domnilor>>, te‑ai și repezit să mizezi tot ca să faci jocul antreprenorului. Dar de‑abia după aceea auzi: ‑ <<Jocurile sunt făcute!>>, fiindcă dacă ai fi știut dinainte că sunt făcute numai mizai. Bineînțeles iese numărul pe care nu l‑ai jucat și atunci te pregătești să pleci amețit, de parcă ți‑ar fi căzut ceva în cap. Tocmai atunci auzi vocea imperioasă a crupierului:
<<Nimic nu mai cade!>>“.
Săptămânalul „Vremea“ se ocupa în anul 1935 de prea multele festivități încheiate cu banchete organizate de administrația locală și centrală, criticând risipa de bani publici în vremea când economia se străduia să iasă din cea mai mare criză de până atunci. În acest context se aduce în discuție și organizarea aducerii în țară a osemintelor domnitorului Dimitrie Cantemir, ce sosiseră atunci cu vaporul la Constanța, urmând a fi apoi transportate la Iași, cu mai multe ceremonii organizate pe traseu. Prilej pentru ziarist să vorbească despre „inevitabilul banchet“ ce avusese loc la primăria Constanța:
„Din cupele de șampanie s‑au prelins câțiva stropi și pentru Dimitrie Cantemir, după care discuțiile s‑au îndreptat spre alte probleme mai actuale… Printre oficiali se afla și d. Sergiu Dimitriu, secretarul general al ministerului de Interne, care în această calitate dăduse – cu o lună mai înainte – un drastic ordin circular către toate autoritățile: <<Sub nici un motiv nu se va mai da nici un banchet de către prefectură și primării>>. Ordinul era iscălit de d. Vania Inculeț și contrasemnat de d. Sergiu Dimitriu…“
„Nu știm ce ghiduș, descoperind ordinul în arhiva Primăriei, a pus pe un chelner să‑l strecoare discret sub șervetul secretarului general de la Interne… Într‑un târziu, d. Sergiu Dimitriu desfăcând șervetul, a dat peste ordinul circular.. cel cu interzicerea oricărui banchet… Secretarul general tocmai închina pentru lunga durată a guvernului – care i‑a acordat atâtea frumoase satisfacții – când a holbat subit ochii pe semnătura pusă sub drasticul ordin… Nici banchetul, nici ce‑a mai urmat după banchet, n‑a mai priit secretarului general de la Interne – cel cu ordinele date în vederea unor cât mai stricte economii în bugetul primăriilor și prefecturilor…“.
Tot din anul 1935 desprindem din revista „Vremea“ o notă veselă despre implicațiile politice ale vizitelor la Constanța: „Domnul Tătărăscu se va duce la Constanța spre a participa la serbarea patro‑ nului Marinei. – Dacă m‑ar fi consultat, spunea un vechi gazetar care‑a trăit toate crizele politice din ultimii zece ani, l‑aș fi sfătuit să nu se ducă la Constanța. I‑aș fi spus: șefule, du‑te unde‑ți place, numai la Constanța, nu! Fiindcă mi‑aduc aminte că guvernul Vintilă Brătianu a demisionat la Constanța, iar guvernul Iorga și‑a tras sfârșitul tot din cauza declarațiilor de la Constanța!“. E drept că guvernul liberal nu a căzut atunci, dar declarațiile făcute aici de premier au încins viața politică a vremii și au ținut prima pagină a ziarelor o perioada îndelungată.
Ca o continuare a celor de mai sus, amintim o știre legată de prezența la Constanța a membrilor guvernului, cu ocazia serbării de Ziua Marinei. Se spune că atunci, în vara anului 1935, primarul orașului, Horia Grigorescu ar fi avut o propunere considerată cam bizară: „<<Domnule ministru, eu cer ca onoratul guvern să schimbe pe cale de decret, data serbărilor marinei, de la 15 august la 15 iunie, sau măcar la 15 iulie>>…. <<Dar, de ce mă rog, această transmu‑ tare a Sfintei Mării?>> … a întrebat nedumerit d. Inculeț… <<Să mă explic, d‑le ministru>>… începu perfidul primar al Constanței – <<dacă serbarea marinei ar fi făcută mai la începutul sezonului, d‑nii miniștri ne‑ar da concursul – căci ar veni din timp la fața locului – pentru a desăvârși toate lucrările până la sfârșitul sezonului… Dar așa, dvs. veniți tocmai la 15 august, când nu mai este timp de nimic. De‑abia o să facem planurile, iar lucrările nu se mai pot începe decât la anul viitor… Și‑atunci cine știe cine o mai fi la guvern>> ‑ a încheiat pesi‑ mist vrednicul primar al Constanței“.
În vara anului 1936 ziarul „Curentul“ relata o întâmplare nostimă ce se petrecuse la 28 iulie, pe strada ce se numește astăzi „Revoluției din 1989“: „Ieri după masă, se jucau pe strada D.A. Sturdza, în fața palatului Camerei de comerț, mai mulți copii între 12‑15 ani. Printre ei se afla fiul d‑lui dr. Octav Văleanu, secretarul general al Camerei de comerț. Copilul, înarmat cu un pistol de apă, alerga după ceilalți tovarăși de joacă, împroșcându‑i. În timp ce se jucau, a trecut pe acea stradă un automobil al d‑lui g‑ral Paul Angelescu, mimistrul Apărării Naționale, în care se aflau d‑nii colonel Traian Ionescu aghiotant al ministrului și căpitanul Țigancea, intendentul cercului militar. Din greșeală, copilul d‑lui Văleanu, continuându‑și joaca a stropit cu apă pe cei din mașină. Crezând că s‑a încercat un atentat împotriva ministrului, cei din mașină, d. colonel Traian Ionescu și cpt. Țigancea, s‑au dat imediat jos și au dat pe copil pe mâna gardianului din post, dându‑i ordin să‑l ducă la chestură spre a fi cercetat. S‑a dovedit că la mijloc n‑a fost decât o joacă nevinovată și copilul după ce a fost admonestat pentru obrăznicia făptuită a fost pus în libertate“.
După cum se vede, pe atunci, umorul a însoțit prezența la Constanța a oficialităților vremii; pentru perioada comunismului nu ne‑au rămas astfel de consemnări, dar cei mai în vârstă își aduc aminte poate unele bancuri legate de vizitele tovarășilor din fruntea țării. Pentru istoria orașului, a locuitorilor săi, aceste clipe de veselie sunt necesare, ele aducând în prim plan firea umană.