ION TIȚA CĂLIN ‑ Război împotriva Mării Negre
Toată dimineața mi‑am petrecut‑o la Judecătorie, pledând în cauze dificile: eșuări, coliziuni și abandonuri de nave. Încântați de deciziile instanței, clienții m‑au răsplătit, achitându‑mi onorariul de succes.
După un prânz pe fugă, la restaurantul din cartier, m‑am reîntors la birou. Aveam de pregătit apărarea în alte cauze grele, aflate pe rolul instanțelor de judecată.
N‑am apucat să studiez primul dosar, căci ușa s‑a deschis, făcând o reverență în fața unui cuplu ciudat: ea ‑ frumoasă ca o zeiță, cu pletele ude, de parcă atunci ieșise din apă, având drept vesmânt doar o frunză de viță; el ‑ un uriaș pletos, bărbos și fioros, cu trupul numai mușchi, purtând o furcă nervoasă într‑o mână și un cearșaf înfășurat în jurul părților rușinoase.
– Avocatule, eu sunt Poseidon, iar dânsa e Afrodita. Am venit să ne ajuți! ‑ a tunat individul. Zeus ne‑a poruncit să apelăm la tine. A aflat de pe Internet că ești mare specialist în dreptul maritim și campionul cauzelor câștigate, că n‑ai pierdut nici‑un proces în îndelungata ta carieră. Te rugăm: preia cazul nostru! Plătim oricât!
Bărbosul îi porunci ceva, la ureche, furcii, care imediat își luă tălpășița și ‑ a naibi sculă! ‑ se întoarse, cât ai zice pește, cu un dosar în dinți. Mi‑l depuse pe birou.
Mânat de curiozitate, l‑am deschis. Ochii mi‑au căzut, mai întâi, pe o somație adresată Mării Negre, care fusese emisă de Direcția Generală de Urbanism și Patrimoniu din cadrul Primăriei Cetății Tomis.
„Potrivit măsurătorilor efectuate de specialiștii noștri, ocupați un teren cu suprafața de 436.402 kilometri pătrați. Întrucât, la această dată, în arhivele statului nu există niciun document din care să reiasă că sunteți proprietarul de drept al acestuia, aveți obligația să clarificați, în regim de urgență, situația patrimonială, prezentându‑ne actele doveditoare, în original și copie. În caz contrar, trebuie să eliberați terenul.“
Cea de a doua adresă ‑ trimisă de Serviciul Public de Impozite și Taxe din cadrul aceleași instituții ‑ soma Marea Neagră să achite suma de opt sute de trilioane de lei și patruzeci și cinci de bani, repre‑ zentând impozitul pe terenul ocupat, sumă datorată municipalității, de la înființarea Cetății Tomis, în anul 657 înainte de Hristos și până în prezent. La aceasta se adăugau alte nouă sute de trilioane de lei și cinci bani, reprezentând dobânzile și penalizările de întârziere legale, calculate conform prevederilor Codului de Procedură Fiscală.
Cel de‑al treilea înscris, purtând antetul Regiei Autonome de Apă, informa Marea Neagră că: „Întrucât v‑ați conectat ilegal la Dunăre și ați consumat, fraudulos apa provenită din această sursă de alimentare aflată în proprietatea statului și administrarea noastră, am sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Cetății Tomis. Pe durata cercetării penale, experții noștri vor calcula cantitatea totală de apă sustrasă, costul ei, dobânzile și penalitățile aferente.“
Mă aflam în fața unui caz fără precedent în istoria Justiției pămân‑ tene, de o dificultate extremă, dar provocator pentru un apărător profesionist de elită. Succesul mi‑ar fi adus o faimă nemuritoare, în timp ce eșecul mi‑ar fi distrus cariera.
Le‑am comunicat celor doi:
– Nu pot accepta cazul cu ochii închiși. Am nevoie de probe pe care să‑mi clădesc apărarea.
– Probe? Ce probe? ‑ tună Poseidon.
– N‑ar fi mai bine s‑o întrebați chiar pe Marea Neagră? Cine știe, poate are ea așa ceva ‑ își dădu cu părerea Afrodita.
Dând curs invitației, am pornit, însoțit de cei doi, spre țărmul aflat la doi pași de blocul în care aveam biroul. În ultimele decenii, afacerile imobiliare din Cetatea Tomis câștigaseră războaiele purtate împotriva îndărătnicelor parcuri, grădini, peluze și plaje, eliberând terenurile de sub ocupația clorofilei sau a nisipului, pentru a înălța zgârie nori. Când am ajuns la țărm, valurile loveau, neputincioase, în ziduri.
Piatra și betonul înghițiseră plajele și înaintau tot mai mult, în mare,
spre larg.
Văzându‑ne, Marea Neagră scânci:
– Domnule avocat, vă știu de când erați de‑o șchioapă și veneați cu părinții la plajă. Vă rog, ajutați‑mă! Mi‑au pus gând rău: vor să mă alunge de‑aici!
Nelăsându‑mă impresionat de amintirile din copilărie, am început să o chestionez:
– Aveți vreun act de proprietate asupra terenului ocupat? Puteți demonstra că îl dețineți în mod legal?
Marea începu să se agite, să caute prin adâncuri, dar nu găsi
nimic în afara epavelor de corăbii și nave. Arătându‑mi‑le, întrebă:
– Astea‑s de ajuns? N‑am găsit altceva.
Biata de ea, era de o înduioșătoare ignoranță. Trebuia să încerc
208 alte metode.
– Spuneți‑mi, de la cine ați primit terenul?
– Tatăl meu și al tuturor mărilor, Okeanos, mi‑a dăruit acest ținut drept drept zestre. La rândul său, l‑a moștenit de la mama lui, Geea. V‑o poate confirma chiar Măritul Zeus!
Încet‑încet, întunericul începea să se risipească. Se întrezărea drumul de urmat în căutarea probelor de care aveam nevoie. M‑am adresat lui Poseidon și Afroditei:
– Trebuie să vorbesc cu Zeus. Pentru a prelua cazul, am nevoie
de declarația scrisă a acestui martor. Conduceți‑mă la el!
Fără să stea pe gânduri, Poseidon băgă două degete în gură și fluieră haiducește. Și cât ai bate din palme, în fața noastră ateriză un armăsar înaripat. Când ne văzu urcați în șa, cu centurile de siguranță puse, bidiviul porni aparatul de taxat și necheză:
– Unde vreți să vă duc?
– Pegas, trebuie să ajungem acasă la Zeus. Hai, zboară ca vântul și ca gândul! ‑ comandă Poseidon, înfigându‑și pintenii în coastele armăsarului.
Ne‑am trezit zburând pe deasupra apelor, la întrecere cu pescărușii, cormoranii și albatroșii. Soarele ‑ care tocmai ieșise la partida cotidiană de vânătoare ‑ ne‑a luat la țintă, aruncând săgeți de foc spre noi. Zărindu‑ne, o cometă s‑a speriat și, scuipându‑și în sân, a făcut cale întoarsă.
Să fi trecut patru sau cel mult cinci minute de când lăsasem în
urmă Cetatea Tomisului, când Pegas necheză:
– Pregătiți‑vă de aterizare!
Eram șocat! Aerodromul se afla în pustietatea de pe fața nevăzută a Lunii, ținutul în care se refugiaseră zeii după ce fuseseră alungați din Olimp.
Auzind nechezat de cal, la fereastra turnului de control răsări un
moșneag. La vederea lui, Afrodita, Poseidon și Pegas îngenuncheară.
– Mărite Zeus, ți‑am îndeplinit porunca! ‑ raportă Poseidon. Acesta este avocatul din Tomis după care m‑ai trimis. Vrea să‑ți vorbească!
– Vin imediat! ‑ tună moșneagul.
Dar în loc să o ia bătrânește, pe scări, sări de la înălțime, pe fereastră. Tare mă tem că i‑am fi cântat prohodul, dacă nu l‑ar fi prins Afrodita în brațe.
– Bravo, fato! Ești tot mai vânjoasă! Se vede că frecventezi sala de fitness.
Și ‑ al naibii moș! ‑ se apucă să‑i mângâie, fără pic de rușine, musculatura, fibră cu fibră. Abia când se sătură de pipăit îmi dădu atenție.
– Tu ești avocatul din Tomis? Ce spui, primești cazul?
– Domnule Zeus, înainte de a vă da răspunsul, trebuie să studiez actele de proprietate de care dispuneți și să discut cu martorii.
– Ce acte, avocatule? Oare nu știi că întreaga arhivă a Olimpului s‑a prăpădit după ce noi, zeii, am fost alungați? N‑a mai rămas nici‑o foaie de papirus, nici‑un pergament! Stai așa! Îmi aduc aminte că, totuși, au fost salvate niscai înscrisuri, care, printr‑un miracol, au ajuns în mâinile lui Alexandru Mitru, conaționalul tău. Inspirându‑se din ele, acest scriitor a publicat, în anul 1960, cele două volume din
„Legendele Olimpului“, o carte ‑ document faimoasă în întreaga lume. Am studiat‑o cu mare atenție! Te asigur că respectă întrutotul adevărul istoric! În ea vei găsi dovezile că noi, zeii, suntem proprietarii de drept ai Pământului, ai munților, podișurilor și câmpiilor, al râurilor, mărilor și oceanelor, ai focului și apei, ai văzduhului și cerului! Ah, să nu uit! Vezi că în „Iliada“ și „Odiseea“ poetului Homer găsești o sumedenie de mărturii că eroii de ieri și de azi, precum și omul de rând sunt creația noastră, a zeilor. Oh, ce greșeală am făcut! Le‑am dat viață și ei, drept recunoștință, s‑au întors împotriva noastră. Ne‑au izgonit din Olimp, vor să ne alunge de pe pământurile noastre, ne amenință cu somații și ne târăsc prin procese!
Eram edificat. Mai aveam nevoie de câteva declarații pe proprie răspundere, pentru a construi o apărare‑beton.
Moș Zeus mi‑a îndeplinit pe loc dorința. A pocnit din degete și, imediat, foștii olimpieni s‑au aliniat dinaintea noastră, înarmați cu declarații gata semnate și parafate. Nu lipsea niciunul. Erau acolo înțeleapta Athena, frumoasa Afrodita și prea‑cinstita Hera, vulca‑ nicul Hefaistos, furtunosul Poseidon, desfrânatul Dionisos, vânătorul Artemis, războinicul Ares, Hermes voiajorul, negurosul Hades și liricul Apollo.
Am citit cu atenție declarațiile. Erau bine scrise și foarte convin‑ gătoare. Le lipsea doar contrasemnătura unui martor neimplicat în această cauză. Auzind despre ce e vorba, Luna și‑a oferit, pe loc, serviciile:
– Avocatule, eu am văzut tot ce s‑a petrecut pe Pământ, de la Facerea Lumii și până azi. Dă‑mi declarațiile să le semnez! Măcar cu atâta să‑i ajut pe bieții zei.
N‑am așteptat ca autoritățile să declanșeze războiul în Justiție și am atacat primul. Le‑am dat în judecată, acuzându‑le de rapacitate și de încălcarea dreptului de proprietate divin.
Mizam și pe sprijinul presei. Jurnaliștii, prinzând de veste și, fără să stea pe gânduri, au pornit pe urmele subiectului. La scurt timp, un fluviu de știri, reportaje, interviuri și anchete senzaționale a inundat spațiul public.
„Vom susține, cu toate armele din dotare, războiul împotriva Mării Negre! ‑ trâmbița municipalitatea. Nu suntem singurii care luptă împotriva oceanului planetar. China, Dubaiul, Veneția și Principatul
210 Monaco le‑au smuls mărilor și oceanelor terenuri întinse. A sosit momentul să facem curățenie pe Terra! Urmările Potopului lui Noe trebuie înlăturate!“
După cum era de așteptat, opinia publică n‑a stat cu mâinile în sân și s‑a împărțit în două tabere. Dezvoltatorii imobiliari, care dețineau poziția de lideri în tabăra minoritară, pledau pentru abolirea privilegiilor instituite în numele Dreptului divin, cerând exproprierea Mării Negre.
„Cetatea Tomisului suferă din cauza crizei parcărilor. Noi îi vom pune capăt odată pentru totdeauna! Vom construi parcări cu plată pe terenul ocupat samavolnic de marea blestemată!“ ‑ declarau regii imobiliarelor pe micile ecrane.
Patronatul din industria turismului aplică altă strategie. Recurgând la argumentele modernismului, afirma: „În urmă cu mai bine de un secol, Cetatea Tomisului a intrat în epoca minunatelor piscine din incinta hotelurilor, a acvariilor și delfinariilor. Din acel moment, Marea Neagră a devenit inutilă! Haideți să o trimitem la groapa de gunoi a istoriei!“
În schimb, majoritarii, în frunte cu marinarii, pescarii, docherii din porturi și constructorii din șantierele navale, au luat apărarea Mării Negre.
Dar cei mai vehemenți susținători ai drepturilor mării s‑au dovedit a fi poeții, pictorii, compozitorii, cântăreții și îndrăgostiții. Scormonind în Tezaurul Artelor, au scos la lumină minunate mărturii și dovezi, pe care le‑am folosit în pledoaria mea finală, în fața instanței de judecată: – Marea Neagră i‑a dăruit vieții noastre frumusețea răsăritului
și apusului de soare. Ne‑a fermecat cu splendoarea firii sale: când senină și calmă ca o fecioară îndrăgostită, când zbuciumată ca un tânăr pornit în căutarea marii iubiri. Ne‑a încântat cu măreția necu‑ prinsului și a depărtărilor sale. Ne‑a sădit în suflete dorul de aventură. Ea este cea care ne cheamă să plutim spre alte zări, să descoperim ținuturi de vis. Onorată instanță, vreți ca artiștii să izgonească Marea Neagră din operele lor și să o înlocuiască cu piscinele? V‑ar plăcea ca în locul minunatelor picturi cu peisaje marine să vă tapetați pereții apartamentelor și vilelor cu imaginea piscinelor și a mercurialului lor? Veți fi mai buni, mai fericiți, mai visători și mai aproape de Dumnezeu, ascultând cântecele și simfoniile închinate piscinelor, în loc pe cele inspirate din frumusețea mării? Oare veți cuceri inimile iubitelor și soțiilor voastre, recitându‑le poeme despre piscinele ce dețin autorizație sanitară la zi, a căror apă este dezinfectată zilnic cu clor și în care se oglindește neonul?
Pe parcursul ostilităților, balanța oarbei Justiții se înclinase în favoarea autorităților, dar discursul meu a reușit să înmoaie inimile de piatră ale judecătorilor. Temându‑se de pedeapsa cruntă a iubitelor și soțiilor, completul de judecată a respins toate acuzațiile împotriva Mării Negre, consfințind dreptul său de proprietate și victoria mea în Procesul Secolului.