ANDA HRISTU – Dincolo de aparențe

Dincolo de aparențe

fragment

Chiar acum, când scriu, undeva cad bombe, oameni mor, copiii sunt răvășiți de spaime, natura se distruge pas cu pas. Ei, și? Nu suntem prima civilizație care o face! Ei, ce ar fi să‑ți vezi de alte treburi și să nu mai încerci inutil să schimbi lumea! M‑am ridicat de la birou și aruncându‑mi ochii pe rafturile din spatele biroului meu am zărit cele câteva albume lăsate acolo cu dorința simplă de a să mă uita în liniște la niște fotografii de altă dată. Aveam o groază de albume pline de poze și nu mă hotăram ce să fac, să le trec pe toate pe internet sau să le las așa cum erau chiar dacă îmi ocupau prea mult spațiu?

Nu erau numai albumele mele, strânsesem de‑a lungul anilor albumele părinților, ale bunicilor, ba chiar și ale mătușilor mele. Cam mult pentru spațiul apartamentelor de astăzi! Iată un album micuț cu puține fotografii aparținând unei mătuși moartă la doar 22 de ani.

Destul de des mă gândeam la destinul nefericit al Milicăi, Mili, cum i se spunea, frumoasa fată cu chip de înger!

Am păstrat toate pozele găsite prin albumele de familie, poze în care Mili zâmbea, făcea câte un semn de rămas bun cu mâna, înota, se cățăra în copaci, dansa.

Erau chiar și poze de la înmormântare. Nu știu de ce niciodată nu mi‑a venit să cred că s‑a sinucis. Au îngropat‑o și gata! Nimeni n‑a vrut să știe cum a murit, în ce împrejurări, nici măcar nu știu unde fusese înmormântată sau de ce nimeni nu pomenea de ea?

Exista o fotografie mare de la înmormântare, lucru sinistru după părerea mea.

Nici măcar acea poză nu putea șterge din frumusețea ei, părea, acoperită de flori, vie! Frumoasa adormită! Am visat‑o de multe ori deși nu o cunoscusem, apărea deschizând o ușă vopsită în alb și se îndrepta spre o fereastra deschisă.

Vedeam în vis, perdelele umflate de vânt iar Mili se întorcea spre mine zâmbind. De curând am visat‑o iar, în aceeași cameră doar că înainte de a dispărea s‑a întors spre mine, mi‑a făcut un semn de rămas bun cu mâna și a plecat trântind ușa.

M‑am gândit mult, de ce să‑mi apară mie atât de des când ea murise înainte de a mă naște eu? Prea multe nu aflasem despre ea, mama se ferea să‑mi povestească sau poate nici ei nu i se spusese, abia de curând la înmormântarea unui văr, soția lui m‑a întrebat dacă nu vreau un album și o cutie cu scrisori de la o altă rudă dea noastră, moartă de foarte mult timp. Îmi explicase că soțul ei cu aproape un an înainte de a muri o rugase să mă caute și să‑mi dea cutia cu amintiri, toate păstrate de mama sa, moarta si ea de câțiva ani buni.

Nefiind nimic interesant sau cunoscut de ea, acceptase și acum, văzându‑mă, se hotărâse să‑mi vorbească despre ele și să stabilim o altă întâlnire ca să mi le dea.

Dorea să se achite de promisiunea făcută mai ales că trebuia să‑și vândă apartamentul de patru camere și să‑și cumpere un apartament mult mai mic, după ce băiatul ei intrase la o facultate din Olanda si după mai puțin de doi ani se căsătorise cu o colegă olandeză și venea mai rar pe acasă.

Sigur că am acceptat dar deși trecuseră două săptămâni de când vorbisem nu reușisem să‑i dau un telefon și să ne întâlnim. Nu umblasem nici la pachetul pus direct peste niște cărți din biblioteca din spatele biroului meu, pachet cu albume luat de la mama mea.

Începusem să fiu puțin nervos, nu eram de felul meu neglijent dar felul în care aruncasem pachetul peste cărți începuse să mă deranjeze. Așa că am lăsat deoparte lucrarea mea și am sunat‑o pe această verișoară prin alianță, ca să stabilim o întâlnire. Mi‑a răspuns scuzându‑se că nu m‑a sunat nici ea, așa cum îmi promisese dar mutatul în noul apartament, aranjatul în acest spațiu nou o acaparase total. M‑a rugat să o mai păsuiesc o săptămână, mă va suna cum termină și ajunge cu despachetatul la cărțile din bibliotecă pusese separat și acel pachet lăsat de soacra ei. Sigur că am acceptat, nu vedeam de ce m‑aș fi grăbit.

Am închis și am încercat să adun cele câteva amintiri legate de această rudă, cred că o văzusem de vreo două ori în viața o dată la nunta ei cu vărul meu, Ionuț, și poate altădată la plajă, întâmplător, cu vreo zece ani în urmă.

Ionuț se mutase cu familia încă din ultimii ani de liceu în capitală și abia în urmă cu vreo trei ani reveniseră toți în oraș, cumpăraseră un apartament mare într ‑o vilă si nu prea ne văzusem. Între timp și eu rămăsesem singur, nu aveam timp și nici chef de nimic.

Luciana, fiica mea, avea nevoie de toată grija și dragostea mea. Si eu și mama stăteam clipă de clipă lângă ea încercând s‑o facem să resimtă mai puțin lipsa iubitei sale mame. Pe vremea aceea Ionuț, inginer constructor, lucra la o firmă din Tulcea, abia avea timp să vina acasă. Avea și el un băiat, știu ca era student pe undeva mi se părea  că tot în Olanda, asta de fapt era tot ce știam despre ei. Aflasem de la un alt văr considerat de noi toți cel mai bine informat despre tot ceea ce se întâmpla în familie, mama ii spunea „gura familiei“, sau „presa familiei“:

Puiu știa tot ce se întâmpla, orice număr de telefon, fiecare mișcare din această familie foarte numeroasă după primul război. Fuseseră noua frați, se căsătoriseră și făcuseră copii așa că pe vremea copilăriei mele mai erau veri și verișoare, mătuși și unchi încât la mari petreceri ne întâlneam în două rânduri! Târziu aflasem despre boala lui Ionuț, suferința lui îndelungată și brusc moartea sa. La înmormântare nu am fost, eram cu Luciana și mama într‑o excursie în Italia. Așa a trecut timpul, doar la parastasul de un an m‑am văzut cu soția lui și am stat puțin de vorba.

După mai bine de o săptămână ne‑am dat întâlnire în Piața Ovidiu la o cafenea. A fost punctuală și m‑am bucurat pentru că detestam lipsa de punctualitate. Era să n‑o recunosc, subțire, îmbrăcată modern părea mult mai tânără. De fapt, după ceea ce îmi aminteam eu, era cu vreo cinci ani mai tânără decât mine. Deci și ea trecuse de 50 de ani. Ne‑am strâns mâinile ca doi vechi prieteni și trebuie să recunosc eram emoționat. O priveam curios, la nunta ei era o fetiță frumoasă sau așa mi se păruse mie atunci. Credeam că nu putea să aibă mai mult de 20 de ani. Acum, în fața mea se afla o femeie matură, stăpână pe ea, o femeie încă frumoasă, cu acei ochii de un albastru intens, fața albă părea de porțelan, părul închis la culoare, cred eu că accentua albeața tenului și ovalul perfect al figurii.

Doar gura cu buze pline dădea viață acestei sculpturi din porțelan. Trebui să recunosc mi‑a plăcut mult și imediat m‑am înveselit. Nu știu când au trecut mai bine de două ore.

-Uite, aici este împachetată o veche casetă cu scrisori și Ionuț a găsit‑o în casa mamei lui. Mama soacrei mele era sora mai mare a acelei nefericite, Milica. Nu știu cum ajunsese cutia la ea dar se păstrase, cred că nimeni nu a cercetat‑o cu atenție pentru că era o poveste tristă petrecută imediat după război, înainte de abdicarea regelui. Puiu mi‑a spus că te interesează scrisori vechi de familie și pentru că eu nu aveam nici un fel de legătură cu personajele de atunci m‑am gândit să n‑o arunc, tu poate vezi altfel lucrurile.

-Da. Ai dreptate, pe mine moartea Milicai a început să mă obsedeze. Chiar îți sunt recunoscător

-N‑ai pentru Dacă mai găsesc ceva printre lucrurile soacrei mele îți telefonez.

-Bineînțeles, poți să‑mi telefonezi oricând, vreau să aflu adevărul pentru că moartea ei a fost întotdeauna un subiect învăluit în mister. Nu știu mai nimic despre ea și abia de curând am găsit la mama un album cu fotografiile Milicăi

– Mi‑ar face plăcere să‑mi povestești cândva și mie ce ai aflat… rosti ea și se ridică ușor.

Ne‑am dat mâna și ne‑am despărțit. Refuzase s‑o conduc spre casă pretextând că mai are de făcut câteva cumpărături prin zonă.

Am luat pachetul și ne‑am despărțit. Ajuns acasă mi‑am mai făcut o cafea și m‑am retras cu pachetul în balconul meu atât de însorit.

Am scos cu grijă cutia din carton care avea un capac mai solid, frumos pictat, pereții însă inițial verzui erau decolorați și umflați ca și cum ar fi fost făcuți din mai multe rânduri de carton, fundul cutiei era însă întreg.

Nu era prea grea, am desfăcut cutia și câteva scrisori și fotografii s‑au împrăștiat pe măsuța de lemn. Am strâns scrisorile și le‑am pus teanc alături ca să pot să explorez și ceea ce rămăsese în cutie, erau multe fotografii și desene, unele colorate ușor, altele în cărbune, două șiraguri de mărgele, câteva mărțișoare, cam asta era tot conținutul. Mă gândeam ușor deprimat că acestea toate constituiau viața unui om, mai nimic de fapt! Am pus separat scrisorile, desenele le‑am lăsat în cutie alături de mărgele și mărțișoare.

După câteva minute, în liniște, am început să răsfoiesc fotografiile rămase și am constatat că nimic nu aparținuse soacrei decedate de curând ci toate erau ale Milicăi, acea fată necunoscută, moartă imediat după război, cred, dacă mă pot baza pe amintirile mamei mele, chiar înainte de abdicarea regelui, cel puțin așa îmi povestise ea.

Ba chiar am văzut o foaie de hârtie pe care cineva scrisese „Mili, frumoasa noastră soră, mult iubită!“ Nu știu cine scrisese, fuseseră cinci surori și trei frați, bunica mea fusese cea mai mare.. Într‑un plic mai voluminos am descoperit și un inel de logodnă și o foaie cu câteva versuri în franceză.

„Je me souviens

Des jours anciens

Et je pleure.

Et je m en vais

Au vent mauvais…..“

Sigur! Era Paul Verlaine, celebrul „Chanson d automne“ atât de cunoscut în minunata perioadă interbelică!

Nici o semnătură. Am pus‑o deoparte. Hm, sigur un suflet îndrăgostit și trist!

Am strâns fotografiile Milicăi, destul de multe, toate alb negru cum era normal, le‑am pus în cutia lor, sub ele scrisorile si micile bijuterii.

Am pus totul in bibliotecă de data asta într‑un sertar împreuna cu teancul de scrisori si fotografii pe care mi le dăduse mama și am ieșit în stradă. Simțeam nevoia să respir aer curat. M‑am oprit într‑un mic părculeț aproape de blocul meu, cu doar câteva bănci și o frumoasă fântână la mijloc care, așa cum se obișnuia la noi, mai mult nu avea apă, lăsând să se vadă câteva țevi ruginite pe fundul bazinului. Aici     se strângeau porumbei și lumea obișnuia sa‑i hrănească, atrasă de mulțimea înaripatelor, deloc sperioase. Printre ei apărea și câte o cioară, obraznică. Cineva aruncase și o bucată de covrig mai mare și imediat ce a văzut‑o, cioara s‑a repezit, a prins‑o în cioc și s‑a îndreptat spre cele trei sticle mari de plastic tăiate pe jumătate și umplute cu apă ca să poată să bea porumbeii. A lăsat bucata de covrig în apă păzind‑o cu strășnicie până când s‑a înmuiat bine, pe urmă a prins‑o în cioc și a zburat cu ea s‑o mănânce în liniște.

Am rămas uluit, bieții porumbei se chinuiau să desprindă bucățele din covrig dar nu le trecea prin cap să le înmoaie. Atâta inteligență m‑a surprins. Îmi venea să râd și ceilalți oameni ce ocupau băncile din jurul bazinului zâmbeau și comentau, încântați că fuseseră martori. După un timp cioara s‑a întors cu un covrigel mic de tot și a repetat procedeul urmărită de data aceasta de un pescăruș apărut cine știe de unde, sperând să prindă un moment favorabil si să plece el cu acel covrigel gata înmuiat. Cred că noi, oamenii, știm mult prea puțin despre inteligența animalelor. Ne‑am obișnuit să le considerăm incapabile de judecată, zi de zi însă descoperim că nu este chiar așa.

M‑am ridicat și m‑am întors acasă cu zâmbetul pe buze. Sunt atâtea locuri romantice in acest oraș, un pom înflorit, un zid acoperit de iederă, o casă din secolele trecute, în fine poți găsi un loc în care să te refugiezi și să asculți măcar ciripitul păsărilor pentru a‑ți încărca sufletul cu un strop de fericire.

Câteva zile am avut senzația că sunt bântuit, mereu îmi apărea în minte cutia cu scrisori, o poza mai mare cu Mili zâmbind, frumoasă si vioaie, vedeam scrisul acela hotărât, apăsat, așa că m‑am hotărât să nu mai amân ci să văd ce conținea acea cutie poză cu poză, pagină cu pagină. Adevărul este că niciodată nu mă împăcasem cu gândul că frumoasa fată se sinucisese. Sigur, fotografiile au fost primele pe care le‑am luat să le analizez, așa că le‑am sortat după vârstă: Mili elevă, cu uniformă, bluză albă, sarafan negru, guler alb și papion negru, pe cap o bască închisă la culoare cu inițialele unui liceu L.A.M. Nu știu ce școală avusese aceste inițiale. Nu cred că Mili împli- nise mai mult de 16 ani. Ochii ei te impresionau: mari, inteligenți, privire directă, nasul era ușor cârn, iar gura frumoasa avea buzele fin conturate. Chiar din această poză se vedea clar că avea să devină o adolescentă frumoasă. Părul era lung până la umeri, ondulat cred că natural, o figură pe care nu o puteai uita ușor.

Fotografia ei m‑a tulburat profund. Am încercat încet să pun oarecum în ordine cronologică restul fotografiilor: liceu, bacalaureat, deci 16‑18 ani, și facultate, Mili în oraș, la munte și la mare, ultima fiind cea din sicriu.

M‑am așezat comod în fotoliul meu, am aranjat cu grijă fotografiile pe măsuță si am luat următoarea poză, tot din liceu dar cu vreo doi ani mai târziu, Mili în picioare, alături de o colegă, cu basca ei neagră pe cap, poate că nu basca era frumoasă ci felul în care Mili o pusese, ușor înclinată pe o parte lăsând să se vadă părul strâns la spate doar cu o șuviță scăpată din bască pe frunte.

Zâmbea privind țintă spre aparat, un surâs șăgalnic. Era slabă și cordonul uniformei strâns lăsa să se vadă un trup armonios cu sâni micuți și talie subțire. Colega ei, o fată mai înaltă, arata cam la fel în uniforma de călugărită parcă, doar gulerele mari, albe, le făceau figu- rile să strălucească. Cred că la vârstă lor nimic nu le‑ar fi putut urâți. Iat‑o pe Mili studentă, tot cu o prietenă și alături de ele un ofițer în uniforma regală cunoscută. Mili purta o rochie albă cu mâneci scurte, deci era, cred eu, început de vara, mai sau iunie.

Un guler subțire lăsa să se vadă gâtul lung, pe cap avea o pălărioara micuță pusă cochet pe o parte, o poșetă închisă la culoare completa ținuta fetei și Mili își lăsase mâna cu degete lungi pe brațul acelei fete.

Fotografia fusese făcută pe stradă dar abia acum îți dădeai seama cât de frumoasă era. Apoi o altă fotografie, cu aceeași prietenă la cules de struguri, amândouă purtau pantaloni lungi, albi, ușor răsuciți spre genunchi ca să nu se murdărească, Mili avea o bluză colorată, poate bleu, poate altă culoare, ce puteai să spui dacă poza era alb negru? În spatele lor același ofițer tânăr. Altă poză în care cei trei alergau prin iarba înaltă ținându‑se de mână. Cred că erau undeva la munte. Parcă așa vedeam, într‑o parte se profila o pădure.

O altă poză la fotograf pe un fundal cu zăpadă, brazi si fulgi mari, fetele erau așezate pe o sanie. Purtau paltoane si căciuli și erau fotografiate mai mult din profil ca să se vadă decorul. Mai era o poză, de data asta pe o stradă, numai ofițerul îmbrăcat în uniformă apărea în ea, nu știu cine era. Nu părea foarte înalt dar era subțirel și bine făcut. Cred că avea vreo 25, 26 de ani, era brunet, un bărbat frumos. Am remarcat imediat ochii, cred că erau întunecați la culoare, privire intensă, pătimașă, accentuată de surâsul fermecător, nasul drept cu nări fine, bărbie proeminentă care indica ambiție și hotărâre iar zâmbetul era deosebit de senzual.

Da, am înțeles repede de ce era îndrăgostită de el Mili!

Părea un actor de cinema! Altă poză o surprindea pe Mili în costum național, de fapt vedeam numai frumoasa ie, mai deosebită însă mi se părea o fotografie făcută la același studio Barta, calitatea hârtiei era extraordinară, trebuie să recunosc! Mili purta un pulover dintr‑o lână pufoasă, poate angora, cu mâneci lungi, de fapt fotografia era un bust. Își ținea capul sprijinit de mână.

Se vedea clar o brățară foarte frumoasă.

Remarcai sprâncenele lungi îndreptate spre pomeții de italiancă, ochii, datorită privirii, de neuitat! Am pus pentru o clipă celelalte foto- grafii deoparte. Voiam să mi‑o imaginez vie, trăind si bucurându‑se de tinerețea, talentul si reușita ei la facultatea de pictură din capitală. Era suficient să închid ochii și Mili părea să prindă viață.

Nu puteam să cred că o asemenea fată chiar dacă nu era bogată ar fi putut avea vreun motiv serios să‑și ia viața. M‑am ridicat și după ce am pus pachetul cu fotografiile Milicăi deoparte am ieșit să‑l caut pe vărul meu, Puiu, de la care speram să strâng câteva informații. Nu era numai vărul meu ci și prietenul meu și fost coleg de bancă în liceu, el era fiul unui frate de‑al mamei mele. Nu se putea să nu știe ceva, el, care era mereu la curent cu orice zvon, cu orice intrigă sau bârfă din familia noastră. Mare lucru totuși nu aflasem, tăcerea familiei, mie mi se părea suspectă. Păstrau pozele Milicăi, amintirile legate de această soră sau mătușă dar nu voiau să vorbească despre ea. Fusese omorâtă de cineva? Făcuseră surorile ei ceva ce o determi- nase să se sinucidă? Astăzi nu mai trăia niciuna dintre surorile ei iar mătușile mele erau fie prea bătrâne, fie mulți dintre urmașii familiei muriseră deja. Știam doar de la Puiu că fusese o mare iubire dar tinerii se despărțiseră pentru că Mili era o fată săracă fără zestre. Da, poate că nu avea zestre dar era studentă, talentată și frumoasă ar fi putut găsi pe altcineva. Mă întristasem așa că am reluat căutatul privind fotografii și citind scrisori. Iată alte poze cu Mili – într‑o gară, lângă un coș de nuiele plin de haine, Mili într‑un grup de tineri, fete și băieți.

Alte trei poze erau pe malul mării, poate același grup, în costume de baie.

Parcă l‑am recunoscut și pe ofițerul din celelalte fotografii, ba chiar și prietena blondă nelipsită din pozele în care apărea Mili cu cineva, prietena asta era lângă ea, acolo.

O, ia te uită! Mili, într‑un leagăn, îmbrăcată în alb cu aceeași prietenă, ba chiar am găsit o poză în care, ofițerul era fără uniformă, lângă cele două fete. I‑am remarcat zâmbetul cuceritor, fruntea înaltă, fața prelungă și ochii ușor migdalați.

Parcursesem în mai puțin de o oră aproape toată viața acestei fete. Albumul mamei mele și cutia adusă de Adina reușiseră să dezlănțuie în sufletul meu sentimente puternice. Eram așa de impresionat, totul îmi era necunoscut, nu mă așteptasem să descopăr atâta viață, atâtea gesturi firești în câteva bucățele de hârtie, încât am simțit nevoia să las totul așa cum era sperând să mă liniștesc repede și să reiau studiul ultimelor fotografiilor înainte de a trece la scrisori dar am fost prins de alte lucruri urgente, rămăsesem peste program la facultate, și astfel câteva zile au trecut fără să mă fi putut apropia de fotografii. Aveam destule alte treburi pe care trebuia să le rezolv de urgență.