DAN PERȘA – Barbu în baie

Barbu în baie

(Dintr‑o biografie romanțată a lui Eugen Barbu)

Toți sunt împotriva mea. Cred ei că sunt mai breji ca mine? O să scot untul din ei! Praf îi fac! Să bată ca un clopot uriaș vestea în toată lumea că sunt cel mai mare scriitor!

Spun cuvintele răspicat în fața oglinzii. Știu că nu mă aude nimeni, dar așa mă întremez.

Hai, gata cu gâlceava, să mă apuc de treabă. Sunt atâtea mistere fascinante de studiat, atâta știință de acumulat și de topit în creuzetul minții mele, din care proza să iasă ca un vis. Să duc mai departe marele meu roman, să‑l caut de cuvinte cântătoare, un roman ce va fi să arate că toți ceilalți sunt abia pigmei față de mine.

Iar când voi termina, îmi iau un răgaz de răfuieli. Deocamdată să‑mi las mintea sedusă de divina muzică a Muzelor. De glasurile acestea mai dulci decât vocile îngerești. Proza poate fi ridicată mai sus decât acordurile cântărilor de harfă. Sau decât ciupiturile din alăuta barzilor. Hai, înapoi la roman, băiete!

Deșteptătorul bătrân a sunat. E șase dimineața. Mi‑ar fi plăcut să mă trezească un cocoș, dar ia de unde nu‑i un cocoș la oraș. N‑ar fi rău să mă mut într‑o casă la țară. Când aș trage sus găleata din fântână, învârtind roata tamburului și aș bea apă rece, aș simți în vene tinerețea fără bătrânețe și viața fără moarte. Apa ar fi apa vieții. Dar în oraș? Mă ridic din pat, merg în baie, mă screm nițel, dar nu prea pot, mă uit în oglindă, aș vrea să văd un chip frumos, dar mă văd pe mine, un ins jalnic, ca un activist de partid prăbușit în dizgrație, dar nu distrus, ci doar degradat să umble, pentru merite de altădată, prin noroaiele satelor cu ulițe punctate de baligi, care parcă plutesc ca niște plauri duhnitori. Iată ce oribile cearcăne. Iată ce oripilant păr răvășit, altădată o mândrie. Iată ce privire dezvrăjită. Și fruntea mea frumoasă, acum scofâlcită și uscată ca iasca, de nu i se mai cunosc nici ridurile, e boțită și tumefiată. Și mă privesc niște ochi mici, de vier, și răi, și ficși, ce ar părea fără viață, dacă nu s‑ar citi în ei o ură arțăgoasă și nestăpânită. Măcar de mi‑aș înspăimânta dușmanii cu ea. Mă văd și nu mă recunosc, oglinda e de vină? Și ce băiat frumos eram. Și totuși sunt eu, dar hidoșenia vine din faptul că, printr‑un accident, am fost întors pe dos și mi se vede lăuntrul drept chip și drept trup. Sunt diform. Și, totuși, Doamne, ce muzică divină aud în mintea mea! Muzica prozei. Apa dintr‑o fântână m‑ar vindeca? Că mă trezesc și, de cum deschid ochii, năvălește în urechile mele zgomotul înfundat al orașului, ca un zvon de șenile de tanc, ca un zvon al războiului, zvon al morții. Toate viețile sfârșite sub șenile. Ei, da, merg la baie, dar mă văd în oglindă și ce afront îmi e înfățișarea și nu știu ce blestem m‑a transformat așa, într‑un ins ofilit și bicisnic. Ba știu, cum să nu știu? Ura. Viclenia. Dorința gloriei, care mă înghite de viu. Cu cât mai mult triumf dobândesc, cu atât pofta de mărire îmi crește. Mă transform într‑o genune ce se înghite pe ea însăși. Atât de adâncă a ajuns, încât nu are fund și din ea nu se întoarce nici un ecou al glasului meu ce imploră. Merg poticnit, de parcă aș avea lănci înfipte în pulpe.

Și‑n baie, în fața oglinzii, în loc să beau o gură din apa vieții, deschid un robinet scârțâitor și‑o apă neclară, gălbuie, ce a străbătut kilometri de țevi din fier ruginit și din plumb oxidat, picură și curge anemic și abia îmi umple paharul folosit ca să mă spăl pe dinți.

Și casa mi‑e o ploștină. Ca un cuib al unei hidoase făpturi. Al unui păianjen fatal. Al Gorgonei Medusa. Al Graielor. O peșteră tencuită cu pământ înmuiat în balele acestei creaturi spăimoase care sunt eu. Mă urăsc și pe mine, nu doar pe ceilalți. Pe mine mai abitir decât pe ei. Și totuși, din acest străfund mizantropic și ursuz și din ticăloșie, mă scoate celesta muzică a prozei. Iat‑o izvorând din orice. Din sinu- oasele dungi negre ale oglinzii coșcovite. Din micile fisuri din pereți. Din tavanul descompus ca de sfrenție de igrasie.

Ce‑i mai rău, nu mă pot absolvi de păcate. Nu mă pot ierta. De iertarea lui Dumnezeu nu‑mi pasă.

Da, casa mi‑e o mlaștină, un cuib de hidoase amintiri și totuși proza izvorăște din ea ca o lumină din cele cerești. Îmi îndrept șalele, încerc să mă văd din profil, rotindu‑mă câteva grade în fața oglinzii. Cum să nu mă detest? Spinarea mea scâlciată de cifoză și lordoză, pieptul concav și burta enormă, mă fac să par un Quasimodo, o făptură scăpată din coșmarul antedeluvian. Parcă aș purta în spate un fierăstrău cu mii de dinți ascuțiți brici, ca o creastă de rinocefal. M‑ar putea oare salva demnitatea mâniei mele? Mânia împotriva oamenilor și‑a confraților. Din ce s‑a născut furia mea? Din frică. Mai bine să nu pomenesc frica, încep să tremur iar.

Demnitatea mâniei, mi‑am spus! Dar e demnă mânia? N‑o văd ca pe‑o meteahnă, ca pe‑o eroare ce ar trebui scuturată, ci ca pe‑o sublimă și falnică lumină. Ca reflectorul, dezvăluie adevărul vieții lamentabile a celorlalți. Cât se mai văicăresc! Sunt doar niște muieri  josnice în lașitate. Bărbați‑muieri. Dar există femeile. Femeile, femeile! Gândul la ele îmi domolește din avântul ucigaș de confrați, din pricina condiției lor mai jalnice. Le‑am divinizat ca pe idoli, eram gata să cad la picioarele lor, speram că o femeie va fi liantul cu sensibilitatea mea, că mă voi regăsi în ea și prin ea îmi voi dobândi pacea. Părinții mi‑au murit când aveam cincisprezece ani, am fost orfan, am dus‑o greu, am fost ades la granițele disperării, o disperare reală, existențială, nu disperarea cailor verzi pe pereți a nihiliștilor, pesimiști de salon. Sărăcia, lipsurile, jinduirile, plânsul în pumni, jignirile m‑au îndârjit, m‑au creat ca om ce vrea să cucerească lumea. Dar, pe de altă parte, lipsa afecțiunii părintești mi‑a intensificat până la obsesie bolnăvicioasă dorința de iubire. Unde puteam găsi sentimente, dacă nu la femei? Bărbații nu pot iubi alt bărbat, doi bărbați pot fi cel mult prieteni. Dar femeile m‑au dezamăgit pe rând. Și la început, când eram tânăr și aveam așteptări de lumi de basm de la îmbrățișarea cu‑o femeie, și apoi, matur, când m‑am căsătorit. Cu Aurora Cornu. Femeie remarcabilă, o comparam cu Faustina, Lucilla, Vibia Sabina, cu Sappho, Cleopatra, Agrippina sau Eutropia, dar eram amândoi personalități prea dure, dominante, eram și vulcanici și nu ne‑am înțeles. Apoi m‑am însurat cu o asistentă medicală, lucra la un cabinet dentar, mi‑am spus că o femeie simplă îmi va fi pe potrivă, era minionă, suplă, zvăpăiată, dezghețată la minte, credeam că vom rămâne împreună toată viața, am avut și doi copii cu ea, dar nu înțelegea munca de scriitor, cărțile aruncate peste tot, manuscrise, lipsa mea de atenție pentru ea, se lăsa uneori să alunece jos pe un perete și plângea acoperindu‑și ochii cu palmele, încât, până la urmă, am ajuns la concluzia că este mai bine să ne despărțim. Și‑apoi am văzut‑o pe Marga. Distinsă, distantă atât cât trebuie ca să nu se amestece cu vulgul, de frumoasă nu mai zic, era actriță și‑am știut din prima secundă că ea va fi femeia vieții mele. Ceea ce mi‑a dat o siguranță nebună și‑am început să o curtez neostoit, chiar am dansat cu ea într‑o seară, deși detest dansul, invitați la prieteni. Dar înainte am urmărit‑o multă vreme. Și într‑o zi am atins momentul culminat. Juca rolul Roxanei din „Cyrano de Bergerac“ la Nottara și avea 27 de ani. I‑am trimis un buchet enorm de liliac alb, să‑l primească la sfârșitul piesei. Numai eu știu câte sfori am tras și câte relații am inflamat ca să fac rost, iarna, de liliac alb. Apoi a acceptat să locuim împreună, dar nu voia să intre în a treia căsnicie, nu voia să ne căsătorim. Fusese măritată și ea de două ori, aveam ceva în comun, prima dată cu un inginer textilist, dar el avea nevoie de o gospodină, care să‑i facă o oală de ciorbă și‑o oală cu sarmale și să‑l aștepte seara cu farfuriile pe masă și să‑l servească drăgăstos, nu de‑o femeie semănând cu un idol, cu o femeie nobilă. Au divorțat și Marga s‑a măritat cu actorul Constantin Codrescu, dar el nu i‑a oferit ce avea ea mai multă nevoie: recunoaștere. O ironiza cu glume fine, n‑o lua în serios, n‑o sprijinea. Eu am înțeles firea și sensibilitatea ei de la bun început și, fără să‑mi ceară vreodată ceva, m‑am luptat pentru ea. Am ajuns până acolo încât, atunci când mi‑am dat seama că e persecutată în teatru și nu i se dau decât roluri mărunte, m‑am dus furios la Ceaușescu și, pe un ton cam vehement, deși toți tremurau în fața lui, i‑am spus că sper să ordone o anchetă în teatre și cinematografie, pentru că totul acolo se face pe sub mână, pe amiciții și pe interese. Marga nici n‑a știut, dar eram așa înverșunat, încât n‑aș fi pregetat să surp Teatrul românesc. Ei nu‑i spuneam, ca să n‑o afecteze. Am găsit, mai târziu, altă soluție. Am început să scriu, în scenariile mele de film, roluri pentru ea. Nu, nu voia, sunt actriță de scenă, nu de film, mi‑a spus, dar am îndemnat‑o să‑și învingă tracul și iat‑o, e azi o mare doamnă a cinematografiei, cu roluri memorabile și mii de fani.

Iar mai târziu am optat pentru o soție și mai bună, prin sforării și intrigi am devenit membru în Consiliul Național al Radioteleviziunii.

Dar îmi vine să râd când îmi amintesc începutul. Nu, n‑a vrut în ruptul capului să ne căsătorim. Nici nu aveam unde locui, eram chiriași. Publicasem patru volume de nuvele și povestiri, o piesă de teatru, patru romane, între care „Groapa“ mi‑a adus notorietate în lumea literară, dar și „Șoseaua nordului“, o contribuție la opera de construire a socialismului, așa încât am îndrăznit să merg la Ion Gheorghe Maurer să‑l rog să‑mi dea o locuință. Mi‑a dat două camere la parterul vilei „Maria Ponizil“, împărțită pe atunci în trei. O parte a mea, în alta locuia Haralamb Zincă și încă o parte se afla în posesia lui Ion Dodu Bălan. Când am ajuns cu Marga acolo, ne‑am îmbrățișat într‑un spațiu aproape gol. Am găsit doar un dulap și o canapea. Dar ne era de ajuns. Aveam un loc al nostru unde să stăm. Înainte de toate am cumpărat o masă. Da, îmi vine să râd amintindu‑mi. Trecuseră pe atunci vreo șase luni de când ne‑am cunoscut și i‑am spus Margăi: hai la Peleș, la Pelișor, e patrimoniul scriitorilor și petrecem acolo o vacanță. Am ajuns și, pentru că nu eram căsătoriți, conform moralei socialiste, am ocupat camere separate. În una din zile stăteam pe terasă cu alți scriitori și vine administratorul și‑mi trage un perdaf:

„Dar bine, domnule Barbu, sunteți cu doamna Marga, o știe toată lumea, dar ocupați două camere, eu am nevoie de spațiu, unde mai cazez alți scriitori“? Întâi am vrut să‑l iau la trei‑păzește, dar apoi am întrezărit marea pleașcă. M‑am zburlit ca un zimbru înfuriat și i‑am spus Margăi: „Vezi, dragă, în ce situație mă pui? Cum ajungem la București, depunem actele pentru căsătorie“. Nina Cassian s‑a pus pe râs și‑a întrebat: „Chiar, de ce nu stați împreună“? Și uite‑așa, cum am ajuns la București, ne‑am și căsătorit. Trecuseră doar șapte luni de când ne cunoșteam.

Da, amintiri frumoase, fruntea ți‑e descrețită.

Amintirile îmi domolesc avântul criminal contra confraților.