GABRIEL RUSU ‒ Constanța. Gramatica rememorării. Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri: MIHAELA MERAVEI și CRISTINA TAMAȘ

MIHAELA MERAVEI. „și nici nu știi încă ce pasăre pot deveni/ sau cât de demențial ar putea fi zborul”. Este un vers, din două versuri, funambulesc de bun, de adevărat posibil, de, ei bine da, de poetic. L-am găsit și stau puțin lângă el. Stai și tu, iubite cititorule, puțin. Întreabă-mă cum/unde a fost scris. Îți răspund: „ca între epiderma unei păsări şi a unei femei”. Alt vers, dintr-o bucată acum, idem. Întreabă-mă cine le-a scris. Îți răspund.

*Fragment din cartea cu același titlu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, aflată în pre- gătire la Editura Ex Ponto.

Mihaela Meravei, scriitoare. Ne-am intersectat… succint la o lansare de carte, cartea mea despre Constanța. De obicei, la o lansare de carte a ta, dai cărți. S-a întâmplat că atunci Mihaela Meravei mi-a dat două dintre cărțile ei. Le-am citit, cândva mai târziu. Apoi am mai citit una, proaspăt editată. Deschid o paranteză. Am mai spus-o, nu-mi place să scriu despre cărțile scriitorilor constănțeni pe care nu îi cunosc. Închid paranteza. Am încercat să o cunosc pe Mihaela Meravei. Am vorbit o dată la telefon și am rugat-o să-mi trimită un curriculum vitae. După, m- am dus să o caut pe net. Între timp, am primit curriculum vitae respectiv. O informație m-a lungcircuitat. Citez: „Data și locul nașterii: Constanța”. Am înlemnit de gelozie literară. Mihaela Meravei reușise să demonstreze în cinci cuvinte ceea ce eu încercasem în câteva zeci de pagini: Constanța este și timp și spațiu.

Mi-am urmat căutarea pe net. Am descoperit că Mihaela Meravei este mai tânără decât mine, că în copilărie a făcut patru ani de gimnastică, că a urmat secundara la Ovidius, apoi liceul la Traian, că în anii ăia a început să scrie, dovada fiind că pe la 14 ani citea în Cenaclul Tinere Condeie și în Cenaclul Ovidius. Am fost concitadini și contemporani în literatură fără să știm unul de altul. Noroc că a știut de ea doamna profesoară de română Maria Răuță care a tot îndemnat-o să scrie. Hei, și tot așa se derulează o viață pe net, poate nu a fost chiar așa, dar oricum… Mihaela Meravei scrie mai departe, pentru o carte, se înscrie la Facultatea de Sudură din Constanța, subingineri, apoi întrerupe studiile. Pentru că se îndrăgostește, se mărită, naște un fiu. Apoi. Deschid o paranteză. Mereu m-a fascinat cuvântul „apoi”, înghite gargantuesc minute, zile, decenii, secole, milenii, eoni (geologici?!). Închid paranteza. Apoi își reia studiile și își termină Facultatea la Brașov. Fragment din biografia pe care i-o doresc de drum lung. Și bibliografia? Mi-ar plăcea să narez ca maestrul Honoré, precum… Deci am lăsat-o pe eroina noastră la 14 ani, citind în Cenaclurile constănțene Tinere Condeie și Ovidius. O regăsim, la 45 de ani, membră a Cenaclului constănțean Mihail Sadoveanu… Dar nu am suflul lui epic, în plus e interzis să iei Cezarului ce-i al Cezarului. Revin la scribul din mine. Chestia cu vreme trece, vreme vine între anii 14 și 45 o am din curriculum vitae amintit. Fac un nod scriitoricesc în anul 2012, ca să reînnod bio-bibliografia.

În acel an, Mihaela Meravei se declara membră a Cenaclului Mihail Sa- doveanu, primea două premii literare, unul pentru poezie și unul pentru proză scurtă, și își vedea tipărită prima carte, Viața pe verticală, poezii, Editura In- foRapArt, Galați. Notez conștiincios datele editoriale, nu neapărat mânat de acribie, ci mai degrabă impulsionat de curiozitate. După restart, scriitoarea Mihaela Meravei a publicat, din ce am eu habar, cincisprezece cărți, a parti- cipat la multe volume colective, a semnat numeroase prefețe, a colaborat la nenumărate reviste literare, a luat premii. Toate acestea le găsești amănunțite pe net, iubite cititorule. Pe mine mă interesează unde au apărut cărțile de autor. La Galați, Constanța, Râmnicu Sărat, Oravița, Cluj. În top figurează Constanța și Clujul. Constanța câștigă cu Ex Ponto (și nu numai), Clujul talonează aprig cu Colorama. Timpului îi suntem dați, spațiul ni se dă. Ce îl determină pe un scriitor să-și trimită cărțile la tipar departe de casă sau la alt acasă? Păi fie dorința de afirmare în/prin expansiune, fie coabitarea editorială defectuoasă în propria-i bătătură, fie ADN-ul de aventurier. Dintr-o juma’ de mărturisire a Mihaelei Meravei, înțeleg că, la un timp, ea a găsit porțile literaturii constănțene închizându-se scârțâit, iar pe cele ale literaturii clujene deschizându-se uns. La întâmplarea cea ferice a contribuit și prietenia, dintr-o studenție târzie (?!), cu Emilia Poenaru Moldovan, fondator al Cercului Literar de la Cluj, editor și coordonator al colecției cu același nume a Editurii Colorama. Precizare necesară, de dicționar: Cercul Literar de la Cluj, un cenaclu literar online înființat la 1 august 2016, sub egida Editurii Colorama din Cluj-Napoca. Gata cu dicționarul, mergem mai departe. În 2019, Mihaela Meravei devine membră a Cercului Literar de la Cluj. Șiiiii este coordonatoarea Cenaclului, de atunci până în 2023. Etc.? E posibil.

Acum este momentul adevărului, iubite cititorule! Mihaela Meravei s-a considerat relegată de destin la Constanța, precum tristul Publius, sau din Constanța? Mi-e greu să pun punctul pe i. Apelez la un precedent (prezent în această carte): Florin Șlapac, excelent prozator, studenția la Cluj, afinități literare puternice cu optzeciștii ardeleni, apoi cu cei bucureșteni, neaderent la viața literară constănțeană, s-a simțit ostracizat cultural în Constanța, mai mereu mânios, din mânia aia s-a născut în scrisul lui o Constanța personală, notabilă. În ceea ce o privește pe Mihaela Meravei, bănui că s-a simțit, într-un acel timp amintit, relegată din Constanța. Avea publicate cărți, texte în volume colective, articole, dar… Nu era luată în seamă pe deplin? Probabil. Cei care au orchestrat în diferite perioade viața literară constănțeană au făcut uneori/ deseori (?!) asemenea greșeli. Pentru Mihaela Meravei, cred că găsesc o noțiune de tip ancoră/baliză: Cenaclul. O preocupă, se implică, și-l asumă. Asta arată că, fără să renunțe la patima recluziunii cu textul, clădește în jurul pasiunii de a comunica în comunitate. Adică locuiești undeva, acolo scrii cărți despre tine, scrii cărți despre cărțile altora, scrii la ziar și la revistă opinii ale tale, participi la evenimente, organizezi evenimente, îți dai cu părerea, ești un ferment cultural, un strop de organic dând organicitate. Mihaela Meravei locuiește literar la Constanța și la Cluj, străduindu-se.

Te-am tot plictisit cu dicționarele, iubite cititorule. Le las pe raft și mă străduiesc să surfez sensurile de unul singur. Adică depun eforturi. Sunt convins că și Mihaela Meravei depune eforturi ca, în perioade consecvente, să militeze în agora locală a orgoliilor scriitoricești pentru însăși existența acesteia, să aducă într-o generică sală de lectură democrată cărți diferite și cititori diverși, să-și construiască un fort la intersecție de mentalități culturale. Acum, poa’ să construiască un fort ori un pod (vezi Apolodor, damaschinul nu motanul), ambele duc și la război, și la pace. Totul e să fii inginer priceput. Observ că, în susținerea, inițierea, administrarea celor culturale, Mihaela Meravei are și rigoare inginerească. Prezum că i se trage de la profesie. Sunt curios ca un motan. Așa că, tehnologia sudării: „operația de sudare este o îmbinare nede- montabilă a două sau mai multe piese metalice, executată la cald prin topire locală în porțiunea de îmbinare sau presare, executată cu sau fără adaos de metal, astfel încât piesele sudate să formeze un corp comun”. Găsesc o trimitere la maniera în care Mihaela Meravei scrie despre cărțile altor scriitori. De fapt, le descrie într-o strategie de susținere eseistico-simpatetică în care contează asemănarea, nu diferențierea. Pentru că, susține ea, importantă este în primul rând existența cărților pe lumea asta (și a scriitorilor, firește), impor- tantă este în primul rând citirea lor cu entuziasm incandescent care aproape le topește contururile, importantă este în primul rând îmbinarea lor într-un corp comun cultural al comunității, nedemontabil. În planul activismului literar, Mihaela Meravei este mai mereu la baricade. Asta îi aduce mulți prieteni (pe antonimi îi dăm la spate!). Prietenii scriu cărți, ea scrie despre cărțile lor (vezi mai sus…), dar o face deseori cu măsură în laude și decentă intuiție în discur- sul critic. Un exemplu în Confesiuni din universul cărților (Editura Colorama, 2019): „Odată cu cel de-al doilea capitol, Zile, vârste, nori, forma expresiei lirice se schimbă, emoția crește și se intelectualizează, frenezia metaforică se extinde, apar asociații lirice inedite, volute metaforice care vor cuprinde și mai intens interesul cititorului. Tematica se axează pe simțuri, natură, contemplare și introspecție. Primăvara, anotimp al renașterii, își face simțită prezența în pasteluri elaborate”. Citatul este dintr-un text despre Cheia închisorilor mele, de Emilia Poenaru Moldovan. Ei bine, știu! Însă eu cred că prietenia între scriitori este strâns legată de o oarece compatibilitate artisticească, una care are oroare de fraudă. Să scrii fals despre un alt poet este ca și cum ai scrie fals versul tău…

„sub noi lupii albi îşi fac acoperământ din raze de lună şi sare”. Ți se pare acesta un vers fals, iubite cititorule? Mie nu! Continuăm. Continui să citesc din Mihaela Meravei, însă mai din urmă… Din Cinci degete (Editura Ex Ponto, 2017), o antologie de autor. Cum mi se mai întâmplă cu scriitorii constănțeni din secolul ăsta, Ovidiu Dunăreanu deschide cu prefața: „Dincolo de senzu- alitate, candoare, finețe, versurile autoarei se mai remarcă și printr-o anume sinceritate a lucidității și a unei ironii subtextuale bine temperate”. Merg și plusez cu drumul pe care au mers versurile Mihaelei Meravei până la a mă face să stau lângă ele.

La început, descriau întâmplări minimale și numeau simboluri, toate substantivele cu majusculă. Chestia trimitea la naivitate poetizantă, nu poetică, la practica didacticismului grandilocvent, la luxura artificiului. Nu citez din acele versuri, ca dovezi a ceea ce afirm, pentru că nu-mi plac. Numesc doar Stand by în postura de exemplu pentru etalarea, fără de poezie, a unor subiecte po- etice. Dar încet/rapid, întâmplările devin fapte și faptele sunt conștientizate la gradul de acțiuni. Iată un posibil model de devenire: „iubesc oamenii așa cum sunt/ plămădiți din pământ/ stropit cu ispită/ pârjolit de păcate și obidă// uneori rup bucăți din mine/ hiene înfometate în jurul unui stârv/ îmi urlă a moarte// alteori mă prind în chingile grămezilor/ din meciul lor de rugby mă strecor/ printre picioare care calcă aspru// am boabe de rouă pe acoperișul inimii/ din trup adânci crestături/ supurează viață// cu firul înțelepciunii/ îmi cos umerii prea mici să ducă/ balanța judecătorul” (iubesc oamenii). Metafora convinge în registrul grav al existenței, dă seamă despre neputința/putința omenească confruntată cu absolutul, iar la finiș, „cu firul înțelepciunii/ îmi cos umerii prea mici să ducă/ balanța judecătorul”, anunță viziunea.

Însă până la viziunea matrix, poemele mai cartografiază, zglobii stilistic, zone de ontologie și zone de gnoseologie. Una este lumea care ne ține de mână ca într-o vrajă prietenoasă: „pe pleoapa de ceramică a nopții/înfășurată în scutec de nori/ luna moțăie ca mercurul// în termometrul vieții/ iubirea adună în poală/ scrumul din speranțe/ destinul gravează pe fiecare ram/ vitralii din flori fără nume/ creponează sticla timpului// sunete interioare valsează/ picături de brumă cad între noi/ stârnind pulberea magnetică a trupurilor// dezbrăcați de inhibiții diurne/ holograme nude/ împletim gânduri interzise/ robiți de pasiunea din zori/ stropim toamna cu uleiuri esențiale” (robiți de toamnă). Aici avem prospețimi îndrăznețe ale spunerii, aproape (sic!) inedite, fanteziste cu dor de fericire. Alta este cunoașterea sentimentală-senzuală-sexuală a celuilalt, care duce de la cântec timid („se făcea că eram întinsă/ pe o pășune din cuvinte sidefii…”), la dragoste cu marea: „la prima întâlnire ți-am adus-o/ cuprinsă într-un sân/ știam că nu ai gustat-o vreodată/ ți se uscase cocoașa de prea mult deșert/ dromader însetat ai sorbit-o cu nesaț/ până la nisip// ronțăindu-i scoicile mi-ai aruncat pe degete perle/ și m-ai legat cu frânghii din alge/ să nu-mi pot mișca sufletul de sub sufletul tău”. Aici avem erotică în desen Omar Khayyam. Una este destinul: „când m-am rătăcit în miez de viață/ orbecăind prin pădurea simțurilor/ fără să mai îmi aflu poteca…” (încredere) și „uneori poetul visează/ inorogi despletiți cum caută oază/ de rugăciune” (douăsprezece aripi). Aici avem o trimitere dantescă (risipită mai apoi, din păcate) și un început cu forță vizuală (diluat mai apoi, din păcate). Alta este timpul: „vine și pleacă tăvălug/ peste suflet și trup/ adună anii într-o traistă cu arginți/ și-mi cochetea- ză/ privind peste umăr a mirare// eu încă scormonesc/ pământul aspru/ îl ud cu râvnă/ din lut îmi modelez cuvânt// el se întoarce bumerang/ în mine să-și lase amprenta” (în mine timpul bumerang). Aici avem, oricât de rebusistică ar părea ea, o ars poetica, eu+timp+eu, adică orice poem este amprenta unei treceri și este parolă de trecere.

Ca și orice vers/versuri, de altfel: „ruptă în două ca un țărm fără val”, „în timp ce mamele țipă născând îngeri/ cu aripi de pasăre și chipuri de copii”, „te-ai gândit vreodată cum/ își crește Dumnezeu îngerii/ din trupul său face firimituri”, „seara se apropie cu pași moi ca o șopârlă aurie/ prin suflet îi simțim respirația/ cum un fior aprinde nisipul din canionul gândurilor”, „niciodată nu m-am jucat cu sufletul unei păsări”. Versurile acestea, uneori deasupra poe- melor din care fac parte, sunt inflexiuni delicate ale unei păreri de alcătuire a unei păreri de lume. Mi-au adus aminte ce scria Marcel Proust despre Anna de Noailles (născută Brâncoveanu), cu referire la Les éblouissements, un volum de poezii al acesteia: „Metafore care ne recompun și restituie minciuna primei noastre impresii când, într-o plimbare prin pădure sau de-a lungul râului, am crezut mai întâi, auzind ceva cum cade de-a rostogolul, că era un fruct nu o pasăre, sau, surprinși de iutea săgetare pe deasupra apelor, ni s-a părut că e vorba de o pasăre în zbor, înainte de a auzi păstrăvul căzând în râu. Dar aceste fermecătoare și foarte vii comparații substituie unei constatări a ceea ce este reînvierea celor ce am simțit (singura realitate interesantă)”. Proust nu se dezminte și nu dezminte actul poetic de a căuta în accidental semnifi- cativul. Dincolo de multele vino’ncoa și dute’ncolo ale modernismului, găsirea semnificativului îi este o constantă. Carlos Bousono, în Teoria expresiei poetice (eseu vechi de vreo juma’ de secol, dar încă util!), găsește o cale: „Mai întâi ne emoționăm și numai după aceea înțelegem (dacă este cu putință). În aceasta constă marea revoluție a poeziei contemporane”. Versul și poemul, izbitura emoției și oaza înțelegerii.

O urmez/urmăresc pe Mihaela Meravei în odiseea poemelor din antologia de autor avută în vedere. Aleg: „nu mă aștept să mor din atâta lucru/ să mă despic în două/ precum o buturugă roasă de carii/ de prea tumultuoasă viață nu a crăpat nimeni/ dar nici să trăiesc mai departe de parcă/ nu ar fi trecut umbra aceea prin mine/ nici la vreun descântec îngeresc incantat/ sub bagheta unui magician nu mă aștept/ aici este vorba despre mine cu mine însămi/ față în față cu sau fără arme/ gata să luăm viața în piept// nicio amintire nu mai poate șopti virilă/ și nici nu-mi va mai reconstrui lumea în culori vii/ nimic din mine nu poate să explodeze// în acest capitol șifonat pe alocuri de graba timpului/ totul este ceară, din ea respir cu intuiția luminii/ luând forma stupului am ajuns să mă cunosc/ până în a șaptea coastă/ aceea din care am fost cioplită pentru ceilalți” (despre mine cu mine însămi). Autoscopie, autoecorșeu, autografie, toate figu- rează în acest testament tulburător al unei ființe umane care se oglindește în propria-i viețuire, nu în neant, și învață cum credința în sine vine din credință. Aleg mai departe: „să-ți spun cum sunt oamenii/ cum sunt mă-ntreabă îngerul curios// au mâini prelungi ca niște aripi și uitătura tot în jos/ prinsă de ciocul acvilin/ seamănă cu vulturii însă nu pot vâna/ doar mimează/ au trupul firav ca trestia/ la orice lună nouă se apleacă de parcă sunt tulpini de crini/ dar sunt violet ca bobul de pelin/ au picioare de forma unor rădăcini/ înfipte în propriile paradoxuri/ nu pot fi smulși din principii de nici un răsărit al cuvântului/ prea dependenți de propriul ego// se uită îngerul la mine debusolat/ și eu de ce le- am fost trimis// mai au ceva pe care de multe ori nu-l simt/ lumină de veghe în sinele lor/ se aprinde și se stinge precum un far în furtună/ de care nu sunt conștienți/ decât atunci când tu începi să plângi” (Dumnezeu i-a spus suflet). Un origami care împăturește anatomia omenescului și îi dă formă metafizică. Aleg și mai departe: „voi apuca sentimentele acestea de ceafă/ și le voi lega cu lanțuri priponindu-le/ de umbra unui felinar care cu greu/ mai reușește să facă lumină în marea de oameni/ din care mușcă lihnită de foame răutatea// cuvintele de duh nu-și mai au rostul/ atâta timp cât înghețată inima/ tatuează flori pe sticla zilelor noastre egale/ fără pic de resentiment stelele tac/ nu eu sunt cea care va schimba lumea acum știu// tot mai cenușie dragostea de oameni/ devine o utopie când nu ne mai aducem aminte/ din ce a fost făcută pâinea sau cum cineva/ a presărat firimituri uscate într-o lingură de vin roșu/ spre a ne șterge păcatul uitării/ născându-se în fiecare an în ieslea din noi înșine/ cu iertare” (acum știu). Într-o lume ticăloșită, mântuirea îți este dată numai dacă ții minte că trebuie să o lași să se nască, mai întâi, în tine.

Cândva, Mihaela Meravei filigrana trăiri frenetice, spre exemplu dragostea ducea la osmoza îndrăgostiților care se identificau trup și suflet (imaginea e recurentă, vezi același clopot, unde începe povestea și altele), pasiunea lor la apogeu conferea parcă plenitudine firii întregi. Râvnit era absolutul, perfectul, întregul. Dar paradisul pământean nu s-a făcut frate de cruce cu eternul, feri- cirea este driblată, chiar ușor faultată, de cunoaștere. Conștientizarea limitei pune în scenă suferința biblică de înger căzut a poetului care nu se poate imagina/împlini în afara cuvântului lui Dumnezeu. Frenezia vivace de altădat’ este înlocuită de fervoarea redempțiunii. De la un anumit moment încolo, în poemele Mihaelei Meravei ardoarea căutării este cea care impune cadența simțirii, credinței și spunerii.

Declară: „câteodată nu mai am loc în poveste și atunci plec/ să-mi caut alt sens”. Mărturisirea o aflu în Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat (Editura Ex Ponto, 2019). Retorică nouă, mai aspră, lipsită de zorzoane captatio be- nevolentiae. Modernismul multicolor aleargă umăr la umăr cu expresionismul monocolor, cenușiul sprintează și se impune: „iarna asta s-a mutat cu viză de flotant în oameni/ despre iubire nici-un semn/ blocurile s-au ascuțit și-n colțuri șoareci cu rânjete de/ oameni nebuni/ rod viguros din spiritul vieții// la magazinul din bulevard două șiruri indiene de umbre/ inegal așezate horcăie la două uși// pâinea transpiră înainte să fie înfulecată de orfanii/ ciumei roșii// în partea dreaptă rândul burdușit la ghișeul cu fericire/ se îmbulzesc sărmanii părăsiți precum/ corbii lui Hitchcock/ pe șina ruginită de cale ferată/ nici un marfar să-și tragă sufletul pe drum// în partea inimii ghișeul defrișat de tristeți/ doi copii și-un derviș rotitor/ donează poezii// soarele la apus o portocală uriașă din care mușcă orașul/ reflectat în moneda de argint/ căzută din buzunarul orb al poetului/ și eu… așteptând la rând precum ultima zi din scriptură/ iubi- rea” (soarele la apus o portocală uriașă din care mușcă orașul). La început, o observație cu totul și cu totul nerăutăcioasă, îmi pare că titlurile poemelor sunt uneori metafore mai izbutite decât cele din poeme. Apoi. Frenezia și fervoarea, amintite ambele ca stări poetice, sunt trimise la odihnă. În scenă intră frustețea relatării simili-reportericești dezabuzate. Și asta pentru că lumea calcă pragul apocalipsei, sentimentele s-au deșertificat, moartea și viața păcătuiesc prin violență aidoma: „plouă de ceva timp cu aripi de păsări/ din scheletul lor răsar/ la fiecare treizeci de minute de cenușă/ poeți orfani/ soarele își ascute colții în barele de oțel ale zilei/ așezate piramidal susțin o civilizație prezumtivă/ peste care se așterne noaptea ca o maladie cronică/ a singurătății/ și nu-mi mai e poftă de zbor// semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago ‒/ mă zbat ca un salao în plasa destinului/ incapabilă să renunț la peștele cel de toate zilele/ din care să-mi hrănesc muza ‒// pe podul plutitor cineva așteaptă cu timpanele oarbe/ terapia miraculoasă a florii de lotus mimând un requiem/ de cealaltă parte a pământului/ un oraș șchioapătă/ din lipsa poeziei” (în orașul meu se întâmplă ceva ciudat). Priza la real reportericească este aparentă, alambicată, simbolică. În parcursul vieții, poezia și iubirea ajung să fie entități pe cale de dispariție. Disperarea și ruga se împletesc potențându-se, ca în gestul a două palme unite, arhetipal. Poți să evadezi din împresurare, dacă-ți povestești existența cum grano salis: „momentul acela când aștepți un tren/ pentru o destinație necunoscută/ ai în minte călătoria/ știi ce vei face cu mâinile/ picioarele unul peste celălalt/ privirea căutând pe geamul pătat al vieții/ poeme cu chipuri de oameni/ o melodie de Bon Jovi în surdină/ it’s my life/ și începi să crezi că inima după ce a fost oprită/ epurată de sentimente vidată de încredere/ scuturată de sinceritate/ mai poate fi repornită/ locomotivă cu aburi prin Carpații de Curbură// tu zici că există o oră zero la care totul se resetează/ când apa îngheață doar de dragul florilor lăsate pe geam/ ora la care și poemul acesta o va lua de la capăt” (să se nască o poezie uneori călătorește o iubire). Dar hazul durează puțin, ratează postura de panaceu, colțurile buzelor se curbează în jos. A trăi se conjugă la trecut. Moment prielnic pentru revenirea celor două stări poe- tice numite anterior, după odihnă și (probabil/posibil?!) rebranding. Frenezia a învățat lecția profunzimii: „(…) să-mi alung emoția te las să-mi lingi buzele/ precum o iguană marină/ de mai multe ori/ literele ca niște fulgi de păpădie/ mi se scutură în palme// pe noptieră volumul de versuri ros de însingurare/ așteaptă cu pagina întoarsă la pasajul unde marea/ a despărțit pescărușul de zborul lui// dincolo de fereastră lumea și un foc mistuitor/ precum privirea unui aed noaptea” (nu ar fi prima oară). Fervoarea a învățat lecția parabolei: „iau pâinea în mâini neîmpărțită pare o colivie/ de adunat păsări fără stăpân/ frica se linge pe degete/ este vremea ei// cuțitul rană pe fruntea cerului îmi arde palma/ nu mă decid să tai în carne vie sau să stau deoparte/ cum Dumnezeu uneori la masa tăcerii/ privind foamea când străpunge fiecare piele cu care/ ne-am îmbrăcat sufletele/ doar pentru că în trend este să fii ateu// iau poezia în mâini neîmpărtășită pare o colivie/ cu gânduri oarbe/ îmi tai inima adânc/ adânc… până când din ea curg păsări/ apoi oameni cu o singură religie/ poezia” (tendințe). Uff!, acum eu n-aș fi pus în poem ultimele două versuri și-un pic. Însă ignor acreala mea de cititor hârșiit și accept că, atunci când scrie, Mihaela Meravei își asumă că face viața așa cum vrea ea s-o facă.

La urma urmei, de asta scrie. Scrie și publică in illo tempore (Editura Ex Ponto, 2022). Citesc: „mărturisirea mea este iertarea pietrelor apei care/ me- morează taina din cuvânt/ când tu te întorci pe toate părțile înainte să devii Adam/ iar eu stau pe loc și învăț să fiu pasăre/ între noi se sparge Universul/ se micșorează se mărește se adumbrește și de ieri/ crește/ cândva mi-ai prins buzele în castrul inimii tale/ și au înflorit/ azi am magnolii în sâni/ și un nu știu ce care te cheamă” (developări). Continuând să senzorializeze poetic lumea, Mihaela Meravei începe să o conceptualizeze, tot poetic. Subliniez, tot poetic!!! Selectez sintagme poetice și le traduc în proză: pietrele apei memorează taina cuvântului, El se zbate să devină Adam, Ea învață să fie pasăre (hei, iubite cititorule, știi deja asta!), Universul se joacă de-a entropia… Mihaela Meravei intră în corida conotativului cu denotativul. Ori, desigur, invers, depinde cine pășește primul în arena textului.

Denotativul îndrăznește. Titlul. Locuțiunea este preluată din Evanghelia latină, fiind folosită în limbajul comun pentru a indica timpul îndepărtat, pre numele său mitic. Pentru moderni, e prilej de Mircea Eliade și Le Mythe de l’éternel retour (1949). Devenim (sau re) conștienți că în societățile zise primitive un obiect/gest nu este real decât dacă repetă o acțiune efectuată in illo tempore, dobândește sens numai pentru că ritualul, care se referă la un arhetip, i-l conferă și îl încarcă cu o funcție/forță sacră, astfel că doar sacrul este real, consecința fiind un refuz al istoriei imediate ori o îndepărtare de ea. Denota- tivul continuă să fie prezent, valsând cu conotativul, în motto-urile celor patru cicluri ale volumului. Citez, cu bună intenție, ciuntit: „(…) o clepsidră veşnică a existenţei, în continuu răsturnată şi tu odată cu ea” (Ştiinţa voioasă, Friedrich Nietzsche); „(…) primul dintre zei, Eros, numit şi Phanes, care creează pe toţi ceilalţi zei şi lumea” (Mircea Eliade); „(…) pentru a învăţa din nou, din toate lucrurile, eterna reîntoarcere” (Aşa grăit-a Zarathustra, Friedrich Nietzsche); „(…) Nostalgia perfecţiunii începuturilor explică în mare parte întoarcerea periodică in illo tempore” (Sacrul și profanul, Mircea Eliade). Adun din toate și am o posibilă infrastructură ideatică a existenței.

Descopăr că simt lipsa sunetelor, caleidoscopului, atingerilor, mirosurilor, gustului vieții. Conotativul mi le aduce în capa de toreador. Dar toate sunt acum dezacordate, aspre, amare. Pare că speranța și-a luat loc mai în față și cu ușurătate s-a sinucis: „Dacă tot mi-a murit sufletul/ ce să mai fac eu cu această carcasă de lut care/ nu știe să se oprească şi merge/ ca un android conectat la scheletul de cenuşă/ cu gândirile ce să fac/ când muşcă bulimic din fiecare amintire/ sfredel înfigându-se în creierul care strigă/ neuitare/ neuitare// ce să fac cu viitorul de pe pânza mucigăită a celorlalte zile/ fiecare formă de fericire nu mai este decât o pată de culoare din care se scurge uleiul/ cerul sugrumat nu mai respiră ploi verzi/ s-au întunecat apele/ păsări fără stăpân se prăbușesc/ şi-un anotimp al risipirii/ țipă-n inimă să mi se nască” (segregare). Cataclismul este așezat în straturi groase de vopsea întunecată pe pânza vremii care nu uită și, tocmai prin aceasta, nu iartă. Ființa umană pictează și privește, încruntată, debusolată, vindicativă: „dacă ar fi să deosebesc un urlet de lup/ care-și linge rănile/ înverșunat pe bucata lui de viață/ de un țipăt de pasăre frânt sub torentul unei ploi/ ca sub secera unui val de reproșuri/ amândoi pregătiți pentru numerotarea inversă/ m-aș pierde în variantele compasiunii/ uitând de propria tulburare// n-aș putea despărți viața pe din două/ și atunci mi-aș spăla numele prenumele și tălpile de femeie/ cu urletul lor regăsindu-l în picătura mea de sânge despicată de singurătate/ aș fi lup și pasăre la un loc în vârtejul unei karme/ din care poate doar cuvântul ar mai putea evada/ pe o coală deziluzionată de confesiune (…)” (numerotarea inversă a urletului). Și se întâmplă ca-n romane, ca-n filme, ca-n jocurile video, ca-n toate ficțiunile croite pe pământ, din illo tempore încoace… Se întâmplă în poem! Cuvântul evadează și îi permite haosului să se confeseze. Iară confesiunea vindecă, dă cauză și efect: „sunt trei vieți de când zadarnic ne-am pus lumina la adăpost/ precum sufletul celor trei semințe rămase din arborele vieții/ îngenunchiere rugăciune şi ardere/ tatăl fiul şi sfântul duh al memoriei/ dar nimeni nu a înțeles că nu există adăpost pentru câini bătuți de soartă/ nici pentru oase transformate-n cenuşă cu fiecare psalm// pentru zbor ai nevoie de metastaze şi nori/ cu care să spoieşti cerul/ până ajunge oglinda cu lanțuri rupte/ pe unde poezia poate evada// sunt trei vieți de când locuieşti într-un oraş de ceară/ iar eu am devenit observatorul/ din ochiul rămas deschis/ să amestece lumina/ pe umărul unei lacrimi de neoprit” (altfel de trinitate). În câteva versuri pentru a căror grandilocvență ciudățenia lor plătește cauțiunea necesară, interacțiunea metafizicului cu fizicul supune omenescul la proba transcendentului: „(…) nici inima nu mai simte simțire/ când sufletul freamătă/ nașterea unei eternități” (zăpezi înecate). Celestul ne fascinează dintotdeauna, se întâmplă să ne și sperie cu absolutul său, atunci ne căutăm adăpost în terestru ca întru-n mar- supiu. Tânjim după simțirile simțite cu inima: „(…) și atunci m-am hotărât să- mi hrănesc/ (…) iubirea cu frunze verzi de nuc// (…) și călătoria aceea lungă/ de care/ tocmai m-am apucat să îți vorbesc” (de obicei în nopțile prea lungi). Poemele Mihaelei Meravei se simt acasă atunci când aspirația către profan și aspirația către sacru le împing în balans emoțional.

Iubite cititorule, dacă poemele astea îți bat la ușă și le primești în casă, fii atent că unele dintre ele (nici multe, nici puține), ascund subliminal, sub ocheada aruncată obișnuitului, ocheada către arhetip. Te las să citești și să fii atent (nu m-am abținut și la fiecare exemplu am pus o vorbă de la mine, iartă-mă!). Primul poem: „știi starea aceea când lumea ți se oprește în gât la final de zi/ și te simți mai inutil decât timpul care curge prin tine/ cu amploarea unui ciclon al cărui ochi nu vrea să se mai deschidă/ pentru ca prin el să privești corsetul fraged al unei iubiri/ pregătite să-ți arate pulpele pe care tu să le depărtezi/ fascinat de lumea de dincolo de tine// refuzi să mai crezi în virusul care/ străbate fașele cu care ai acoperit/ ființa neființei/ ajungi să te simți un vierme/ hulpav sau introvertit// viața curge sânge zero negativ/ netăiat nedecantat nedistilat/ prin venele tale încâlcite de/ antigenul presupunerilor aglutinate de tăcere/ prin cavele nopții pe care ai înfulecat-o până când/ fondul tabloului din sufletul tău s-a încețoșat/ ori prin arterele orașului ale cărui mâini le-ai folosit/ să-ți pictezi înțelepciunea pe zidurile lui vânate// și urli// da: urli a iubire/ a neuitare și veșnicie/ urli a mine și timp/ cu glasul meu urli” (zona zoster). Un grafitti sălbatic, dur, grotesc. Al doilea poem: „autosuficiența asta din care s-au născut/ masa scaunul podeaua bucătăriei/ pare să ne contamineze ca un mic dejun continental/ de la care nu lipsesc feliile de somon/ adormite pe bruschette coapte în grădina Raiului/ ori pe cele de limetă/ cufundate în cănile fierbinți din inima noastră/ pește și lămâie/ un fel de greață tăiată cu un fierăstrău/ cum speranța cu joagărul realității// oamenii trag azi păduri după ei în timp ce noi/ doi singuratici/ sorbim absenți viața până când/ tăcerea ni se pare o disperare lungă/ precum un șir de mătănii legat la brâul Muntelui Athos/ și pasări din răni evadează” (evadare). Precum în fantasticul fellinian, disperarea teatralizată de a trăi și imaginarea teatralizată a trăirii. Al treilea poem: „eu nu-s ca tine și parcă mi-e ciudă/ nu beau bere pe balcon la etajul doi singură/ sau cu bucățile de carton pregătite pentru un alt colaj/ trăgând ierburi aromate dintr-o pipă englezească/ nu scriu poeme în gând pentru că am/ me- morie extensibilă și nonconformism marțian/ nu iubesc o mie unu bărbați doar pentru că au același nume/ același număr la pantofi și cinci găuri la curea/ și nu fac sex pe rând cu ei/ doar pentru că așa ne recomandă medicii psihiatri/ nici măcar nu fac friptură pe tabla de deasupra casei/ încinsă de atâția îngeri care clocesc alți îngeri/ totuși în mine se tot zbat mai multe inimi/ asta trebuie să recunosc/ mai ales dimineața/ când mai am praf de cometă pe gene și miros de femeie neon/ iar tu îți sugi buricele degetelor după ce toată noaptea/ le-ai înmuiat într-o oază/ numai lapte și miere” (interferențe). Un basm adjudecat dintr-un tablou de Chagall.

În postfața volumului, Nicoleta Savin observă pertinent: „poezia se mișcă în mod controlat între doi poli: între senzorial și verbalizare”. Afirmația m-a dus cu gândul la faptul că existăm tălmăcindu-ne. Cât de identice sunt simțirea, conștientizarea acesteia, spunerea lor?! Depinde de starea poetică care le dă limbajul. Lirismul intrinsec al Mihaelei Meravei ia corp gramatical în (am mai zis asta!) trei stări poetice: frenezia, fervoarea și frustețea dezabuzată. De-a lungul și de-a latul grupurilor de poeme, ele se impun fie de sine stătătoare, fie în tandem, niciodată triumviri. Mișcările lor energetice în competiție croiesc viziunea matrix. Ființarea doare până la sânge, fundamental, dar dacă gândești durerea fundamental, din sânge, tu, ființă pedestră, poți să zbori.

Mihaela Meravei își scrie poemele în romantism recuperat elaborat și în modernism funciar, străduindu-se. Iată: „pentru a înțelege lumina/ lumina aceasta celestă care a prins în mrejele ei/ sufletele noastre/ ca în pânza de păianjen a unui neașteptat început/ i-am luat interviu şerpaşului/ un fel de tri- mis al lui Dumnezeu/ despre cât de anevoios este drumul/ cinzecimii dinspre infinit// pe umărul său o pasăre se hrănea din soare/ avea aripile gândului meu şi inima/ ah, inima!/ însuflețită precum a unui om liber care știe cum să răzbată/ printre atâția nori violet ciopliți din stânca vieții/ împrejur aerul avea consistența răsăritului/ atunci când îl ungi pe o felie de suflet/ şi sufletul acela era al tău// încrezător șerpaşul mi-a desenat drumul din palme/ iar ție ți-a dăruit o entitate poem/ de atunci pasărea s-a transformat în înger/ şi apără lumina/ să-i fii mereu acasă” (șerpașul). Iată: „să-ți faci din coaste fereastră să o lustruieşti/ până îngerul tău îți respiră şi cel mai intim gând/ înseamnă că te-ai lepădat de angoasă// să-ți faci din inimă poartă/ o poartă de lemn bătrân pe care îngerul tău să scrie:/ nu uita clipa/ și tu să îți creşti neuitarea în aripi de şindrilă// să strigi apoi ca un deținut în aşteptarea morții:/ iubesc Doamne sufletul care m-a învățat zborul căderii/ apoi să te trezeşti cu sufletul lui în brațe/ să-i ştii gustul de gutuie coaptă/ dimensiunea de până la cer şi înapoi şi cât linia de Cale Lactee/ să-l strigi pe numele degetului inelar// asta da emoție îngerească” (poem îngeresc). Iată: „(…) identitatea ta abia în Colosseum va fi adevărată/ când vei da drumul fricilor ca unor animale sălbatice/ și pe rând le voi vâna/ sau le voi prinde de coame încălecându-le/ ce imagine idilică ar fi să mă vezi galopând/ deasupra inchiziției depresiilor de care te lași manipulat/ ca într-un galop cu îngeri peste viața schizofrenică/ impusă de un Maestru Timp analfabet la iubire/ sunt incredibilă cum vezi (…)” (inchiziția depresiilor). Credibil/cert pentru mine este acum talentul Mihaelei Meravei de a scrie cu cuvinte proaspete o lume veche de când lumea și a mă face să-i recitesc înălțările și căderile, depresiile și exultările, singurătățile și îndrăgostirile. Pre- cum un shaker magic, metafora agită, contrapune, amestecă violența pasiunii și blândețea resemnării.

Trebuie să-ți mărturisesc, iubite cititorule, că în cărțile Mihaelei Meravei ai de aflat și alte căi spre și despre poezie (nu le enumăr, deoarece pe mine nu mă conving, vezi tentația postmodernismului cam butaforic). Eu cred că mersul/ demersul ei poetic este mult mai sigur pe calea pe care ți-am detaliat-o până acum. Etalez un atu: „balotul amintirilor câmpul despuiat de spicele de grâu/ şi pălăria de fermier uitată pe capul unei sperietori ‒/sufletul meu”. Iubite cititorule, deși nu te numești Vincent, îți propun să stăm lângă versurile astea, puțin.

CRISTINA TAMAȘ. Prima oară, am văzut-o alături de Petru Popescu. Asta da amintire! Data: vara lui 2010, cred. Locul: Constanța, mall-ul cel nou, în coasta lacului. Personajele: Cristina Tamaș, pe atunci președinte al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România; Petru Popescu, venit ca să-și lanseze noua lui carte, Fata din Nazaret; eu, chibiț conștiincios, prezent ca să prezint cartea lui Petru Popescu. E momentul să precizez că nu o întâlnisem pe Cristina Tamaș în Constanța rememorărilor mele din această carte. N.B. – până atunci/acum, desigur. Acum, o să mă adâncesc în niște paranteze.

Scriitorilor pe care nu i-am cunoscut pe îndelete în bildungsromanul meu constănțean, dar ale căror cărți îmi dictează să existe în această carte, le caut urmele prin arhivele mass media. Așa aflu: Cristina Tamaș și cu mine ne-am intersectat doar în pagini de gazete literare. Publica interviuri, cu scriitori ro- mâni de prima mână, și cronici literare/eseuri în Tomis, pe când mai lucram și eu acolo. A publicat în Adevărul Literar și Artistic, pe când mă întâmplam și eu pe acolo. Etc. Ciudat că nu ne-am întâlnit, dar așa a fost să fie. În acea după-amiază când am văzut-o prima oară, alături de Petru Popescu, mă repet, mi s-a părut a fi foarte sigură pe ceea ce credea și făcea, dură în atitudine, puternică. Vorbea laconic și asta, efect previzibil, dădea un plus de greutate opiniilor ei. Pentru o clipă, probabil, am asemănat-o cu una dintre aristocratele romane din epoca Republicii (Cornelia?!), pe când lumea romană era înalt morală și chiar inflexibil morală. Mai târziu, aveam să descopăr o grabă către concluzionarea în notă morală și în cărțile ei. Poate că în parte mă înșel, poate că în parte am dreptate… Ceea ce este bine e că ființele și cărțile rămân așa cum s-au născut, neștirbite, și după ce noi vorbim despre ele.

Și, totuși, din vorbe se ițesc personajele-vedetă ale vieții publice, din vorbele țesute în jurul lor. Mie îmi place Petru Popescu. Recunosc, la început mi-a plăcut ca personaj-vedetă al vieții publice, erau destul de puține de plăcut în România național-socialistă a lui Ceaușescu. Desigur, ca orice liceean care pe atunci se îmbăta și cu literatură, am citit Prins ca pe o parabolă a claustrării impuse și i-am dat zece plus. Apoi l-am văzut pe Petru Popescu la televizor, într-o emisiune culturală, dialogând cu Ovid Crohmălniceanu. Era tânăr, ta- lentat, cuceritor, aplaudat, acceptat (cum…?!). Totul se învârtea în jurul lui, narcisistic (iar apoi, la o privire mai atentă de la roman la roman, chiar și textul a început să prindă aceeași mișcare de turbion). Ca june aspirant la gloria literară, îmi doream să fiu ca el. Fiind doar un naiv nepericulos, râvneam să am succesul său. Stabilirea lui la Hollywood a dus totul într-un basm alimentat parcă de LSD, așa că ambiția aceea a mea, admonestată de bruma mea de rațiune în România etc., a fost depozitată în debaraua cu ambiții caduce. Am trecut de la un deceniu la altul precum Johnny Weissmuller de la o liană la alta (găselnița e intens ridicolă, dar mă amuză hollywood-ian copios, o las). Am citit Amazon Beaming (1991). Petru Popescu nu mai era un personaj-vedetă al vieții publice, nici în România, nici în America. Dar devenise un scriitor a cărui statură literară nu mai putea fi atribuită mondenităților. Apoi am citit Girl Mary (Simon&Schuster, 2009). În românește, titlul a fost tradus drept Fata din Nazaret, o alegere puțin inspirată, după părerea mea. Girl Mary este o carte pe care am simțit și simt nevoia s-o laud, la fiecare pagină citită. Nu intru în amănunte, pentru că nu este cazul, locul și timpul. Cert e că am pus-o pe raftul meu cu bijuterii ficționale, alături de Portret al artistului…, Calea regală, Craii… Din când în când, recitesc fragmente din ea.

Îmi place să recitesc. Eu mi-am câștigat multe procente din existența de fiecare zi și de fiecare noapte citind cărți și scriind despre ele. Ba chiar pre- zentându-le la diverse evenimente festive, vezi întâmplarea pe care tocmai am relatat-o.

Acum ies din/dintre paranteze. Toate acestea fiind scrise, hai să citim, iubite cititorule.

Cristina Tamaș a scris divers și mult. Roman, teatru, istorie literară, eseu, traducere, publicistică de tip cronică literară și interviu. A primit premii pentru roman, teatru și traducere. A pasionat-o și didactica magna. A devenit univer- sitar la Universitatea „Ovidius”, din Constanța. A susținut și a dat spre tipărire cursuri universitare, a prezentat comunicări științifice cu profil literar, filologic, lingvistic la Congrese și Manifestări Culturale Naționale și Internaționale. Bi- bliografia pe care îmi sprijin afirmațiile este de aflat pe site-urile de specialitate.

Până la ficțiuni, îmi pare de interes o privire selectivă asupra întreprinderilor non-ficționale (deși rămâne de văzut cât se poate lipsi o lucrare științifică de ficțiune!!!). Blamabilă sau acceptabilă, selecția îmi aparține: Fenomenul Bau- delaire și poezia română modernă (teză de doctorat, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, iunie, 1998, Doctor în Filologie, coordonator științific prof.univ.dr. Constantin Ciopraga); Littérature pour enfants (2001); Les nouvelles tendances dans la littérature politique roumaine après 1989 (conferință, Salon de Livre, Brest, 2003); Ovidio fra Roma e Tomis (convegno internationale di studi, Sulmona, 2003); Literatura Basarabiei ca expresie a exilului interior (lucrările conferinței „Lingvistica românească în context european”, 2003); L’Eros dans la Petite Fadette (colocviul internațional „George Sand: Destin de femme libre”, Uni- versitatea București, 2004); Panait Istrati, un roumain universel (conferință, „Les Journées de la Francophonie, Alliance Française de Constanta”, 2005); La liberté de pensée et d’expression chez les chrétiens ortodoxes (conferința internațională „Libertatea de Expresie și Libertatea religioasă”, Facultățile de Drept și Teologie, Universitatea „Ovidius”, Constanța, 2006); Le français économique (2007); L’art de communiquer, l’art de négocier (2007); Discursul politic în teatrul lui Matei Vișniec (comunicare susținută la Universitatea Spiru Haret, 2007).

Am selectat cu zgârcenie, recunosc. Pentru că în primul rând m-a preocupat politichia vaselor comunicante care asigură, la un scriitor, egalitatea/ inegalitatea de șanse între realitate și virtualitate. Adică în ce măsură scriitorul își trăiește viața și în ce măsură o ficționalizează. Trebuie să adaug un mo- dulator adjectival: exagerat, excesiv, exhaustiv. Baudelaire, Sand, Istrati mă duc la viațaficțiunea cu cei 3 e. Ovidiu, Basarabia, arta negocierii și Vișniec mă aduc la viațaficțiunea cu un singur e, de la echilibru. Spre o lămurire, de- cupez (din Adevărul de Constanța, 19 octombrie 2009) și colez aici afirmația autoarei precum că în carte oricine poate descoperi o lume mai bună decât cea reală, fără să trăiască într-o lume paralelă. Este ca invocarea unui vis controlat de bunul simț al treziei. În opinia mea, Cristina Tamaș este de partea virtualității care trebuie să confere ordinea realității. Ordinea poate fi dată ori dictată. Încercând amândoi să intre pe ușa strâmtă a conștiinței, trecutul se înghiontește cu prezentul.

Așa se întâmplă în Vacanțele președintelui (Editura Ex Ponto, 2012), un roman. Cristina Tamaș a scris mai multe romane. Eu îl aleg pe acesta. Despre unele dintre celelalte, îți va vorbi chiar ea la finalul acestui text al meu. Vacanțele președintelui este un roman pseudoistoric. Din nou la DEX, cititorule plictisit. Ca înțelesuri ale lui pseudo, aleg „aparent” și „asemănător”. Asta înseamnă că într-un roman pseudoistoric istoria nu s-a sedimentat în înțelesuri aidoma unor articole de enciclopedie, ci încă dă din coadă, precum un spermatozoid viguros, în actualitate. Granița între atunci și acum este penetrabilă – risc dacă spun că din ambele sensuri?! Risc.

Se ia un protagonist inanimat, Vila Prezidențială din Neptun, România, coasta Mării Negre, și se răscroiesc viețile celor care au stăpânit-o. Eu îi numesc: Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Romanciera nu-i numește, le lasă identitățile într-o transparentă ceață biografică. Pentru că scrie cu ambiția de a le generaliza viețuirile în meditații morale. Finalitatea este declarată pe coperta IV: „Surprinzând multe momente reale, cunoscute personal de autoare în perioada șederii sale chiar în stațiune sau aflate din surse apropiate fiecăruia dintre Președinți, romanul se vrea o analiză a trans- formării conștiinței individuale în contextul puterii supreme cu tot ceea ce im- plică ea: răzbunări nejustificate pentru cei care îndrăznesc să-l contrazică pe Președinte, pedepsirea aprigă a trădătorilor, amenințarea fără scrupule a așa zișilor dușmani, dispariția și execuția celor incomozi. Vila de la Neptun, casă de vacanță, loc de recreere și de meditație pentru fiecare cuplu prezidențial, devine loc comun dar și personaj alături de marea întindere albastră, a ceea ce înseamnă zbucium dat de putere, teamă de pericolul iminent care poate pândi din orice parte, bucurie a regăsirii speranței și încrederii în propriile forțe”. Acestui text îi vine în sprijin Dedicația: „Dedic această carte viitorului candidat la prezidențiale care trebuie să înțeleagă că singura certitudine într-un astfel de demers este și rămâne poporul. Și că nimeni nu este providențial prin el, ci prin cei pe care nu trebuie să-i dezamăgească niciodată. Atenționare: Deși este inspirat de personaje și fapte reale, acest roman este o ficțiune”. Îmi permit o scurtă precizare, despre realitate, nu despre ficțiune: când scriu acest co- mentariu, în toamna lui 2021, îmi pare că la cunoștința nici unui politician („om politic” e prea mult spus!) autohton de azi nu a ajuns Dedicația/Avertismentul Cristinei Tamaș. Din păcate… Acum înapoi la cei 4 Președinți. În continuare, chiar îi voi numerota, ordinea numelor am dezvăluit-o deja.

Capitolul despre Președintele 1 are motto-ul „Statul sunt eu (Ludovic al XIV-lea)”. Se demarează liniștit, cu tradiționale notații de atmosferă și localizare: „În prima zi de vacanță, președintele se trezi în țipătul ascuțit al pescărușilor ce se auzeau dinspre mare și strigătele unor fazani care populau curtea vilei și se plimbau pe sub ferestrele sale. Fără să se miște din pat, aruncă o privire în dormitorul spațios, cu mobilă în stil Renaissance, cu o statuie de bronz achiziționată din Grecia, un tânăr cu o flacără olimpică” (p. 7). Decorul, mai ales statuia, împinge mintea cititorului să evolueze la paralelismele inegale din iluzia grandorii. În continuare, se coboară într-un vis cu schepsis: „Visul acesta se repetase de mai multe ori când venise la vila de la Neptun și parcă de fiecare dată era mai complex și mai detaliat. Era ca un fel de vis al locului întocmai cum unele miresme aparțineau acestui spațiu. (…) Se visa într-o celulă a unei închisori, noaptea, în frig. Îi era la început foame și apoi era cuprins de teroare. Știa că niște gardieni vor veni să-l împuște. Și striga disperat după ajutor. Atunci celula lui se umplea de șoareci, șobolani și șopârle care urmau să-l devoreze. Dintr-o dată apărea Leni care voia să-l salveze și se așeza în fața lor ca să le fie hrană iar el asista neputincios cum toate vietățile acelea groaznice și dezgustătoare mâncau din ea fără ca el să poată interveni” (pp. 7-8). Premoniție? Eu, cititor, înclin să cred că da, asta este intenția autorului. Și, ca de obicei în ficțiuni, premoniția bântuie sufletele personajelor chinuite de vinovății. Dacă și le acceptă, devin protagoniști tragici de luat aminte, dacă nu, rămân cabotini la recuzită. Asta în ficțiune. În viață e altfel, cam invers. În viață e Vila de la Neptun. Iat-o: „Vila aceea, care semăna mai curând cu un castel, era înconjurată de un gard înalt, securizat, cu sârmă ghimpată, cu două porți imense din fier forjat, care datorită copacilor și a vegetației înalte nu lăsau să se vadă nimic înăuntru. Era o locuință superbă construită special pentru familie, de altfel primul obiectiv realizat în stațiune, cunoscut sub numele de Obiectivul D sau vila Nufărul. Cu ani în urmă, când văzuse proiectul, Leni sărise de gâtul lui și-l sărutase de bucurie. Se simțea fericită că vor avea un loc al lor în fiecare vară, la malul mării” (p. 9). Fericirea casnică se întâlnește și la nivel înalt. Doar că, precum și cea de la demisol, nu durează. Președintele 1 este neliniștit: „În țară, timpurile erau tulburi, dar groaza cea mare nu venea din țară ci mai degrabă din afara ei. Occidentul făcea ca întotdeauna jocurile, așii treceau pe rând de la ruși la americani. (…) Nu-i plăcea cum evoluaseră treburile, datoria externă a țării îi dădea insomnii și era hotărât, indiferent de sacrificiile populației, să o achite cât mai repede. (…) Încerca să privească concesiv dincolo de granițe și să înțeleagă ce însemnase influența celor puternici, dar niciodată, în mintea lui, nu găsea o motivație justă jocului politic pe care încercau să-l facă alții” (pp. 7-8-9). Alții și puterea lor…, de aruncat la umblătoarea din fundul curții! Președintele 1 luptase mereu cu alții, cu ceilalți, pentru că avea stea în frunte. Păi da: „Gândindu-se la menirea sa, la soarta care-l făcea să trăiască eroic” (p. 16): sau „Un om ca mine se naște rar în istorie. (…) Nu vorbesc de mulțime, ăia sunt proști” (p. 25); ori „Cuvintele acelea îl urmăriră toată viața și acum regreta că bunelul nu mai trăiește să-l vadă cum ajunsese el stăpân peste tot. Cum are totul la picioare. Și cât de ascultători sunt cei din jur! Atât de obedienți și de fascinați de gândirea lui revoluționară, că uneori îl și amuză câte eforturi fac să-i fie pe plac. Ministrul de interne îl lasă constant să-l bată la table, comandantul forțelor aeriene pierde sistematic partidele de șah. Cel mai tare îl distrează cât de prost pot să joace toți din echipa adversă volei ca să câștige echipa lui. El, cel mai mic din echipă, deși era ridicător, de multe ori se ambiționa să fie și trăgător” (pp. 34-35). Oare de ce juca Președintele 1 table, șah, volei? Ca să câștige la sigur, desigur. Deși rațiunea sa îi recunoștea pe lingușitori, orgoliul lui îi credea. Așa era în țară, acasă, în gospodăria unde el era stăpânul necontestat, era bine. Am trecut pe lângă personajul „bunelul”. Mă întorc la el, la unul dintre bunicii viitorului Președinte 1 care viitor președinte: „Se născuse la Tupilești, un sat mic la margine de lume, în plină câmpie, și toată viața lui visase să ajungă stăpân peste câmpia care se întindea de la marginea satului până departe. Asta, își imagina el, i-ar da putere și peste sat și poate chiar peste pârâul care trecea prin mijlocul satului (…) Îi mărturisise visul său bunelului din partea mamei care era cizmar. Eu, îi spusese el odată, când am să ajung mare, vreau să fiu stăpân… așa… stăpân peste câmpia asta, apoi peste sat, apoi peste oameni… Da… vreau să fiu stăpân peste oameni, peste sufletele lor… Bunicul îl privise cu mirare și un fel de admirație la început, dar, după ce termină, privirea i se înnegură și răspunse apăsat: Asta numai Dumnezeu poate fi! Nu-i adevărat! Dumnezeu nu există iar eu vreau să fiu stăpân peste oameni! Se încăpățână el. (…) Bătrânul îl privi un moment și replică scurt: Ia mai du-te în mă-ta! Deja te vezi stăpân? Cară-te acasă. Și două palme grele se lipiră pe obrajii lui îmbujorându-i” (pp. 34-35). Este aceasta o scenă cu efect de ecou controlat excelent articulată, care-mi arată că Cristina Tamaș este prozator adevărat. Gonflarea crescândă a eului micului obsedat de Putere mi-a amintit de dansul Dictatorului cu Globul Pământesc din filmul lui Chaplin, chiar așa. De altfel, Președintele 1 a trecut, de la jocurile de pe prispa neaoșă, la jocul cu lumea întreagă. Nefiind în gospodăria lui cu lingușitorii lui, după izbânzile de început, care au făcut ca rațiunea să-i fie faultată de orgoliul spumegând, au urmat ratările de final. Iar două palme grele peste obraji l-au scos din distribuția internațională. În distribuția națională/naționalistă, amintirea lui mai este încă omagiată pe alocuri politice, cu machiajul de rigoare. Dacă mergi pe firul ca- pitolului, dragă cititorule, dai de lucruri care invalidează omagiul și machiajul. Cum ar fi întâmplări și trăsături de comportament. O întâmplare: Incidentul Brașov, adică răzvrătirea muncitorilor de acolo, care a dinamitat aparența de democrație din Republica Socialistă România ‒ un eveniment ca o foaie de turnesol în istoria noastră recentă, care a arătat că între revoluționarul de alal- tăieri, ajuns Conducător, și revoluționarii de ieri, contestatarii săi, tovărășia de idealuri și principii fusese avortată. Trăsături de comportament: grandomania, desconsiderarea violentă a celor nemulțumiți, disprețul față de popor a cărui singură utilitate este să-i fie aservit, șiretenia în a cumpăra adeziune/adeziuni, instinctul atavic de a se baricada în clanul familial ca să păstreze Puterea, obsesia că este întemeietor de dinastie, tratarea agresivă a intelectualilor ca suspecți de serviciu. Am rezumat. M-a îndemnat la aceasta faptul că turul de forță ficțional din episodul „bunelul” nu se mai repetă. Narațiunea cam trage la mal. Intruziunile în personaje sunt formale, predomină descrierile și dialogurile descriptive doar corecte, asupra relatărilor este parcă uitat în suspensie un abur de dezvăluiri psihologizante. Îmi pare și acum rău că am fost ademenit cu trailerul poveștii sentimentalo-etc. a Președintelui 1 cu vestita-i soață, o poveste cu anunțate contorsiuni existențiale fascinante, iar apoi filmul nu a mai rulat pentru că scenariul nu a fost terminat. Oricum, mie paginile despre Președintele 1 mi-au dat ceva fiori, ca atunci când îți amintești un coșmar, dar știi că ești în siguranță, e dimineață.

Capitolul despre Președintele 2 are motto-ul: „Ceea ce dă mai mult de gândit în timpul nostru este faptul că nu gândim încă (Heidegger)”. Un motto inteligent, ales cu inteligență. În context, funcționează ca emblemă pentru acea perioadă în care România a cunoscut spasmele nașterii din nou, spasme du- reroase, violente, greu de potolit și de ținut sub controlul rațiunii. Algoritmurile vechi sunt răsturnate de pe socluri. Pentru orice popor, soclurile goale dau semn de semn rău. Așa că algoritmurile noi trebuie instalate grabnic, pentru liniștea lui, a poporului. Președintele 2 are de păstorit, laic, Schimbarea. De sus în jos, de la stânga la dreapta. Schimbarea, chiar dacă nu cu majusculă, atinge și Vila de la Neptun. Personajul inanimat (dar invocat!) este învățat să supraviețuiască în istorie: „Treptat însă, Președintele și-a dat seama că vila n-ar fi trebuit să fie transformată în muzeu pentru că ar fi putut servi foarte bine de locuință de închiriat pentru cei ce doreau să fie pentru o noapte sau mai multe în pielea dictatorului. Fără a fi trecută în patrimoniul Ministerului Turismului, vila Nufărul a fost oferită atunci spre închiriere și așa a mai trecut încă o vară. Dar închirierea, deși destul de piperată nu reușea să acopere cheltuielile de întreținere și de personal, și din nou s-a schimbat Președintele și s-a gândit că ar putea fi folosită ca reședință pentru primirea șefilor de stat ce doreau să vină în timpul verii. Se știa un om cinstit și considera că este o greșeală din partea lui să accepte, chiar în al doilea an de la alegerea ca Președinte, să stea în vila somptuoasă de la Neptun. Dar până la urmă, nu era vila dictatorului, era o vilă construită de el din banii poporului. Și un Președinte, nu-i așa, trebuia să se bucure și de o minivacanță” (pp. 110-111). Iată, la rândul lui, personajul inanimat îi sugerează personajului animat de bune intenții cum să traverseze, și el, istoria. Mai întâi, trebuie înfruntați demonii vechi. Cuplul prezidențial 2 își are partea lui de premoniții neguroase. El este bântuit, precum Președintele 1, de glasuri de copii și femei desprinse parcă dintr-un cor antic. Ea, doamna Maya, aproape că se scufundă în tenebroasa legendă de la Labirintul Fecioarelor. După cum spuneam, premonițiile indică vinovății: „Când se gândea la sfârșitul cuplului prezidențial, la execuția lor înainte de Crăciun, era pur și simpu siderat dar și speriat, de cruzimea pe care o avusese completul de judecată, poporul și chiar el. La vremea aceea nu avusese alternativă, dar acum, dacă analiza la rece toate evenimentele de atunci, și separat, și în ansamblu, își dădea seama că, cel mai sigur, istoria îl va judeca pentru asta” (p. 125). Apoi, Președintele 2 are a se confrunta cu noii demoni. Unul chiar începe să-i sălășluiască în suflet și în minte. Feciorelnică, dar ascunzând o lăcomie de cocotă, Puterea începe invazia, fascinanta Putere cu înspăimântările ei răsplătite de oarece delicii. La un pas în spatele Puterii, se ițesc pornirile dictatoriale, mascate la terenul democrației, dar viguroase. Poporul este perceput ca fiind nerecunoscător, intelighenția cârcotește: „Cu mentalitățile vom avea mai mult de luptat decât cu orice. Vreau să fiu un Președinte abordabil. Și aș mai vrea să trecem prin tranziție mai ușor. Eu vreau o operație pe care să n-o simt, dar să nu mi se facă nici anestezie” (p.121); „Lumea! Spuse Maya cu dezgust. Ce-i lumea?! E o gloată în care se iau unii după alții și pur și simplu nu le pasă de nimic” (pp. 122-123); „Intelectualii ne-au dat mereu bătaie de cap (…), nu știu decât să semene răutate și zâzanie. Să instige populația la revoltă și la nesupunere. Ca să nu mai vorbesc de scriitori care sunt ciudați și cârcotași. Mereu găsesc nod în papură, cum se spune în popor, și vor să mă atace. Și m-au părăsit când aveam mai mare nevoie de ei. Nu numai că m-au părăsit dar au încer- cat să inoculeze oamenilor niște minciuni și niște exagerări. Că a fost lovitură de stat, că am promis că nu voi transforma frontul în partid. Asta era treaba lor? Să fi făcut așa ceva în Rusia?! Președintele rus ar ști cum să le închidă gura pentru totdeauna” (p. 123). Amenințarea rămâne-n vânt. Desprinderea de Rusia tinereții revoluționare se face, greu, dar se face. Apropierea de Occident se face, parcă mai greu decât desprinderea amintită, dar se face. Președintele 2 rămâne funciarmente un om onest, nu își reneagă convingerile ideologice, dar nici nu le așează stavilă în calea realității irefutabile. Percep aici, în ultimă instanță, drama unei conștiințe scindate între aspirații politice morale și o viață politică concretă infestată de imoralitatea dinupăturicilor de ultimă oră: „Cunoștea totul sau aproape totul dar refuza să accepte că la doi ani de la instalarea noului regim, nu se schimbase aproape nimic și că mulți erau la fel de săraci, dacă nu mai săraci ca înainte. Când câștigase alegerile avusese un țel… acela de a înlătura comunismul, adică vechile structuri, de a stopa corupția, de a face din mica sa țară un stat occidental cu o capitală europeană, un mic Paris cum fusese în perioada interbelică. Își amintea seara aceea minunată în care spusese un nu hotărât osanalelor fetide și întregii clase conducătoare care se regrupase și reorganizase dorind de fapt continuitatea. Pe atunci, îl cuprindea o scârbă, o revoltă numai gândindu-se la foștii securiști care nu puteau să renunțe la vechile lor metode. (…) Și păreau oamenii cei mai onorabili sau tipii cei mai de treabă. Iar el n-avea ce să facă. Și dacă s-ar fi dat peste cap, nu putea s-o ia de la început, pentru că tot aici ar fi ajuns. Societatea civilă nu-l ajuta, ci mai mult îl încurca. I se părea că tot ce face nu are finalitate, ca un lucru scos de la naftalină pe care oricât l-ai lăsa la aerisit, tot mai păstrează mirosul acela de vechi. (…) Simțea că se află ca într-o pânză de paianjen, în care regruparea forțelor împotriva sa se făcea cu rapiditatea unui joc pe calculator. Parlamentul îi era ostil, pentru că interesele dintre Președinte și parlamentari erau diametral opuse. El vroia schimbarea categorică a sis- temului, ei vroiau să se schimbe pe ici, pe colo, dar de fapt, toate să rămână ca mai înainte. El dorea schimbarea Constituției și întoarcerea la popor, ei, dimpotrivă, nu mai doreau nimic” (pp. 137-138). Dinupăturicii nu mai doreau nimic, pentru că aveau, deja, acces la tot. Poate că Președintele 2 a încercat să-și oblojească dezamăgirea cu o reverență făcută Măririi, la urma urmei un om politic puternic trebuie să seducă și să conducă: „Acesta, gândea el, e un lucru extraordinar, să stăpânești lumea, să știi că pentru mulțime reprezinți un simbol, că-i emoționează numai simpla rostire a numelui tău” (p. 124). A fost o perioadă, scurtă, când s-a bucurat de asta, însă n-a putut alunga mirosul de naftalină din istorie.

Capitolul despre Președintele 3 are motto-ul: „Dar pentru mine azi străini îs codrii,/ Sunt numai arbori, pietre, flori și hău,/ Iar visele-ncărcate de coșmaruri/ Nu-mi aduc curatul chip al său…/ Pe suflet tot arunc cernite zaruri – / De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău? (Nicolae Labiș, Lupta cu inerția)”. Decupate astfel din poem, versurile lui Labiș sunt tăietură crudă de sabie într-un destin. Din rană se scurg: speranța, în rol de mare mutilat de război politic; dezamăgirea, ca justificare pentru abandonarea cu ușurătate a unei cruciade cu mize politice; neputința, în postura de rezultat al ecuației care alătură morala de politică. Cea mai mare parte a existenței Prezidențiale a lui 3 este traversată de neliniște, nesiguranță, neîmplinirea visurilor pe care le-a avut și a promisiunilor pe care le-a făcut. Se consideră vinovat fără de vină, un intelectual trădat de intelectualii pe care i-a invitat la gestionarea Puterii, pășitor mult prea credul în nisipurile mișcătoare ale anturajului dedat la conspirații. Mărturisirea lui ficțională sună a disperare cu iz de adevăr: „Toate păreau a se sparge în capul lui. Tot ce se făcuse se făcuse prost și fără minte în ultimii zece ani iar acum, ca în principiul dominoului, dădea semne să se prăbușească. Fusese propulsat ca politician, se dorise prin el o revenire a monarhiei, și, dintr-o dată, se vedea acum, înaintea bilanțului, tras la răspundere pentru așa-zisul dezastru economic. Pe vremea aceea, considera că trăise eșecul mai multor doctrine care-i întărise scepticismul față de toate ideologiile. (…) În ceea ce-l privește, își dorea un stat spiritual modern, care să nu fie unul ideologic. Și el, care fusese de nu știu câte ori chemat să dea declarații la securitate pentru apartenența la meditația transcendentală, dorea să devină garantul libertății și siguranței unor ființe umane autonome. Această autoreflecție politică avea să-l ajute să- și definească poziția față de popor, dar mai ales față de intelectuali pe care-i considera cei mai oprimați în ultimele decenii. (…) De aceea își luă consilieri din elita universitară, mulți dintre cei care păcătuiseră pe vremea dictatorului ca și el, cu exerciții yoga și credința în meditația transcendentală. Asta nu-l scuti de gafe, dintre cele făcute din grabă și din totala încredere în ceilalți” (pp. 161-162-163). Și o observație de o finețe apocaliptică, despre politicienii care se împodobesc cu bijuterii din aur: „Parcă sunt niște țigani, gândi Președintele” (p. 163). Hai să credem că remarca nu este corectă politic, însă nu putem nega faptul că ea denotă înzestrare pentru ascuțita observație socială. Președintele 3 este un intelectual de bună extracție și construcție, un caracter nededat la malversații, o ființă umană decentă. Tocmai acestea toate, însoțite cu simțul de tot ciuntit al observației politicului național mlăștinos, îl debarcă din vagonul prezidențial și-l cazează în depoul rememorării. Se face asta și pe calea de rulare așternută cu intenții rele de presa timpului său. Deschid paranteză. Președintele 1 a avut adeziunea presei pupămveșnicfund. Președintele 2 a fost contrat de o presă care se credea liberă. Președintele 3 a fost scos din decor de presa care-și punea opinia sub papucul mogulilor media, persoane dubioase care cu fonduri dubioase amăgeau și apoi luau opinia publică de păr și o violau. Închid paranteza. În această a treia lume mediatic de reală, un Președinte care avea trublări cinstite de conștiință, și civică, trebuia decartat:

„După ce ajunsese Președinte, își dădu seama că ideea revenirii monarhiei era perimată, depășită. Totul părea acum mai complicat decât fusese înainte pentru că oamenii regelui, care între timp deveniseră oamenii Președintelui, se împărțiseră în două, unii pledând în favoarea monarhiei, alții dimpotrivă, militând pentru păstrarea republicii prezidențiale. Sigur, din punctul lui de vedere, putea să-i acorde Regelui respectul cuvenit unui fost suveran, dar nu-și putea dezamăgi alegătorii și să reinstaureze monarhia” (p. 164); „Simțea însă că era de datoria lui să separe morala de politică, pentru binele concetățenilor săi. Dar oare, meritau ei acest lucru? Era convins că niciunul dintre președinții dinaintea lui nu iubise acest popor. Atunci de ce să-l iubească tocmai el? La ce bun și cui folosea? Dar, la urma urmei nu-l mai interesa” (p. 166); „ Oare, există o boală în care să nu poți renunța la putere, la ceea ce ești și dându-ți seama de asta să te simți terminat, distrus?” (p. 167); „La nici doi ani de la momentul câștigării alegerilor, când ar fi trebuit să se pregătească pentru alegerile următoare, i se propunea părăsirea scenei politice. Nejustificat! Încerca o stare de confuzie. Politica îi apărea acum pe un ecran de film cu personaje alb-negru care se mișcă haotic, dezordonat, căutând fiecare altceva ca și cum aparatul de fimat a preluat și scene confuze, de pauză, în care actorii nu mai sunt dirijați de regizor. Și, în fața marelui ecran, spectatorii sunt mai dezoriantați decât actorii, deoarece nu mai înțeleg nimic și li se pare totul o mare cacialma. În sală, se gândește el, sunt cu siguranță și intelectualii care l-au susținut. Ce poate face el, ca Președinte? Să rămână în sală, alături de nemulțumiți? Nu, în nici un caz. Misiunea Președintelui este alta… de factor de echilibru, de mediator… Și atunci va urca pe scenă, alături de clasa politică chiar dacă ea e în derivă. Urcă pe scenă hotărât. Surpriză! Abia atunci încep huiduielile, strigătele de nemulțumire și lumea părăsește nemulțumită sala (p. 178)”. Un the end tragic al profesiei de Președinte. Dar poate că omul 3 s-a salvat în viața personală. Ficțiunea nu ne povestește despre încă un cuplu prezidențial, ci despre o iubire în afara căsătoriei, o iubire pasională și presupus adevărată. Hei, cititorule, lasă telenovela asta și vezi altele ce urmează…

Capitolul despre Președintele 4 are motto-ul: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau! Și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră… (Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanu)”. Explicit cu asupra de măsură! Președintele 4 este campionul imaginarului și realului politic al românilor de atunci (?!), om șmecher, despovărat cu proprie voință de îndatoririle moralității familiale și politice, câștigător în imediat. Minusculul se dorește Majuscul: „Mereu, când se se afla aici, pe plaja din fața vilei, îi veneau în minte idei ciudate. Simțea, în locul acesta, parcă impregnate, frânturi de discurs prin care el se adresa cu o voce puternică mulțimii, era uneori copleșit de luminile reflectoarelor care îl făceau strălucitor și plin de patimă” (p. 195); „Era mulțumit când se vedea în ziare, deși n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că avea cultul personalității. Fotografiile erau reușite, ușor retușate și, mai ales acum, când se știa bolnav și slăbise nejustificat, simțea că îi dau un tonus bun. Atât de bun, încât într-o dimineață se trezi sărutându-și propria poză. De fapt, gândea el, orice Președinte cu mintea normală ar fi trebuit să fie interesat de imaginea sa. A lui se cam erodase pentru că, după revoluție fusese mereu om politic, șef de partid, ministru, primar, și cam aceasta este soarta persoanelor publice foarte prezente în media. Dar el continua să fie optimist și să glumească chiar cu lucrurile serioase pentru că așa câștigase mereu în alegeri. Glumind, plângând, povestind amintiri în care el fusese fie puțin golan, fie puțin șmecher sau chiar cu probleme sentimentale. Alegătorilor le place să fii ca ei, să se regăsească în persoana celui ales, se gândi Președintele, și conform acestui slogan câștigase, nu totdeauna detașat dar câștigase! De-a lungul timpului își dăduse seama că mai bine dă la popor unul mai golan decât un premiant” (pp. 199-200). Tu decizi, cititorule! Votezi oameni și votezi ficțiuni despre oameni. Hai la ficțiunea pe care o citim: Președintele 4 este hulpav de sex ilicit, cum o fi el acolo, și Putere, cum o fi ea acolo, doar să fie amândouă; Președintele 4 se vrea șef de haită; Președintele 4 își propune-n barbă să câștige cursa de Formula 1 între el și popor. Asta înseamnă să riposteze: „După ieșirile mizerabile ale jandarmilor și polițiștilor, după comentariile belicoase ale profesorilor și artiștilor, i se făcuse silă de tot poporul căruia nu simțea că-i mai aparține (…) Acum însă n-ar mai putea trăi altfel. Puterea!, spuse el încet, trebuie să ai o forță specială ca s-o cucerești și apoi s-o menții. Reușise! Se uită de jur împrejur și simtea că mii, sute de mii de ochi sunt ascunși în nisip. Să fii stăpânul unui popor. Îi tremurau buzele când spunea poporul meu. Și totuși, Alistar nu reușise, atunci când îi pregătise discursul pentru prezidențiale, să-l convingă să spună Vă iubesc!. Nu pot! Replicase el hotărât. Fă-mă să mă tăvălesc pe jos, să mă vaiet, fă-mă să plâng, dar nu mă obliga să spun cuvintele astea. Nu le-am pronunțat niciodată, nici măcar în fața unei femei și slavă domnului, am avut destule care poate meritau și să le mint, dar sunt incapabil să le spun pentru că le găsesc golite de conținut. Acum, dacă n-ar fi știut că agenții sunt în spatele stâncilor și s-ar fi crezut singur, probabil că ar fi îngenuncheat și cu pumnii încleștați ar fi strigat peste mare, peste plajă, dincolo de lume: Te iubesc, Putere! Și dintr-o dată simți un nod în gât și lacrimi care i se adunau în colțul ochilor” (pp. 216-217). Aceste lacrimi de crocodil politic sunt avertismentul pe care făcătorul de ficțiuni Cristina Tamaș îl dă cititorului de ficțiuni ale ei. Să fie ficțiunea un fir roșu în labirintul realității? Sigur că da! Depinde și de vârstă, adică fie că te uiți în urmă/împrejur, fie că te uiți înainte.

Eu, dați fiind anii, mă uit în urmă/împrejur și mi se pare că în timp ce citesc Vacanțele Președintelui mai și scriu la roman (scuze, doamna Tamaș, e doar joc de glezne de retorică!). Adică pun împreună ceea ce mi se povestește cu ceea ce știu. Nu e rău, e bine, e dialog! Din ceea ce mi se povestește, țin minte scene pe care nu le cunoșteam, cu înțelesurile lor: bunelul Președintelui 1, naftalina politică de care nu poate scăpa Președintele 2, observația Președintelui 3 despre cei care se împodobesc cu aur, strategia la alegeri a Președintelui 4. Ar mai fi de enumerat, dar vreau să fiu concis. Sunt: numitorul comun al celor patru este intoleranța față de intelectuali. Pentru că ei gândesc și după ce tu, Președintele ajuns la Putere cu ajutorul lor, vrei să nu mai gândească nimeni. Cristina Tamaș concluzionează moral. Dar nu neapărat vindicativ. În ficțiune, destinele celor patru, pornite de la un potou, nu sunt duse până la celălalt po- tou, rămân „naufragiate” în anume momente/locuri din circumvoluția lor, li se dă dreptul la un fel de prezumție de relativitate. Ăsta-i romanul pseudoistoric.

Cum sunt piesele de teatru istorice? Mai altfel, unele fundamentalist altfel. Iată TEATRU, vol. III (Editura Ex Ponto, 2007). Da, cititorule, ai observat bine, volumul a apărut cu cinci ani înaintea romanului de care tocmai am vorbit. Asta e, n-o iau cronicărește, ci Q.E.D. eseistic. Și ca să chiar tulbur s.f.-ist timpul, ți-l readuc în atenție pe Petru Popescu, persoană și personaj. În textul meu, l-ai întâlnit în 2010 (aprox.), l-ai ratat în romanul Cristinei Tamaș din 2012 (vina mea, nu ți-am semnalat trimiterea la el din capitolul despre Președintele 1), și dai ochii cu un citat din el în Mărturisire de scriitor, preambul-argument al pieselor de teatru din volumul amintit, hei, din 2007: „Într-o bună zi, printre multele însemnări fugare am găsit o replică rostită de unul dintre personajele lui Petru Popescu: »Dragă, uite ce e, fiecare vede istoria așa cum vrea el s-o vadă. Ce-i pasă lui de România? Importante pentru el trebuie să fie afacerea de la Pearl Harbor, Oceanul Pacific, debarcarea din Normandia, mă rog. Un englez ar fi insistat pe bătălia Angliei. Fiecare mare națiune are o istorie a ei, care, firește, o favorizează tocmai pe ea. O națiune mare încearcă să impună națiunilor mai mici istoria așa cum o concepe ea». Deși fragmentul acesta poate deveni obsesiv și obsedant pentru un locuitor care n-a avut șansa de a aparține unei mari națiuni, el face parte din istoria noastră contemporană, foarte aproape de noi, dar uneori foarte departe, din pricina interpretărilor atât de diverse. Am trăit Revoluția în direct dar și, tocmai de aceea, mă minunez de numeroasele cărți apărute referitor la acest eveniment de martori care au crezut că au și poate că au avut chiar ceva de spus. În ce mă privește, n-aș putea să-mi asum un astfel de demers temerar pentru că au fost atâtea zvonuri, atâta învălmășeală, atâtea situații absurde, încât nu părea a fi nici întâmplare, nici istorie fabricată, ci ceva ce amintea starea de haos. Tocmai de aceea, volumul de față, nu se vrea un volum de piese istorice, ci de piese-document, care prezintă oameni care au fost, așa cum au fost, cu tot ce ei au avut pozitiv și negativ. E un volum, în care, dramaturgul a încercat să păstreze echidistanța față de personajele sale, să fie obiectiv, bazându-se pe documente, să nu uite că istoria, chiar dacă nu e scrisă de istorici, trebuie să se bazeze pe fapte, pe documente, nu pe interpretare. E un volum în care conflictul dramatic se bazează pe mari personalități ale României, dar și ale lumii, și cărora drama- turgul ține să le mulțumească pentru că au existat. Nu știu dacă, din perspectiva istorică modernă, pot să susțin «Eroi au fost, eroi sunt încă…», dar cert este că fără personalitatea lor omenirea și chiar viața noastră ar fi fost altfel. Consider că față de marile personalități ale istoriei universale și implicit ale României, fiecare om are dreptul să aibă o părere proprie, pe care să și-o exprime și să și-o asume. Aceste personalități, prin contribuția lor la devenirea lumii nu pot fi confiscate, de nimeni, ele aparțin omenirii”. Bănui că prin „nimeni” Cristina Tamaș înțelege varii populații, popoare, nații, națiuni care prin istoricii lor oficiali au încercat/încearcă să malformeze violent adevărul. În context, dă câștig de cauză ficționarului care, atunci când este onest, are puterea de a nara adevărat adevărul. Declară ea programatic: „Tocmai de aceea, volumul de față, nu se vrea un volum de piese istorice, ci de piese-document, care prezintă oameni care au fost, așa cum au fost, cu tot ce ei au avut pozitiv și negativ”. Apoi declară, tot programatic, ceva care mă face să mă rătăcesc în interpretare: „E un volum în care conflictul dramatic se bazează pe mari personalități ale României, dar și ale lumii, și cărora dramaturgul ține să le mulțumească pentru că au existat”. Hei, verdictul este dat, ei au avut totul pozitiv, nu poți să mulțumești cuiva care a avut oarece negativ, nu-i așa?! Febricitez… O mână rece pe frunte mi-o pune citata Mărturisire…: „E un volum, în care, dramaturgul a încercat (…) să nu uite că istoria, chiar dacă nu e scrisă de istorici, trebuie să se bazeze pe fapte, pe documente, nu pe interpretare”. Acum mă liniștesc, cuvântul-cheie e „interpre- tare”. Iar miza este cum totuși interpretăm istoria, pentru că altfel ea nu devine contemporana noastră. Iar orice ficționar profesionist, și Cristina Tamaș este ficționar profesionist, știe că până și inventarul în cuneiforme al unui negustor sumerian trebuie să devină contemporanul nostru. Adică orice înșiruire de fapte din orice documente este rodul unei selecții/interpretări prealabile și conține, subliminal, o interpretare. Așadar…

Păi totul depinde de tipul de interpretare ales. Există interpretările laudatio, spre exemplaritate și dogmă, există interpretările cognitio, demitizante spre înțelegerea coabitării contrariilor în sinele omenesc. Mă explic. Götz von Berlichingen este o persoană care a trăit între 1480 și 1562, apoi a devenit personaj în două piese de teatru, una a lui Goethe, cealaltă a lui Sartre. Trei epoci, trei viziuni ficționalizante asupra realității istorice (?!): o viață (bătrânul Götz Mână de Fier a lăsat o Autobiografie), o exaltare romantică (Götz…), o existențializare (Le Diable et le Bon Dieu). Dar, iubite cititorule, nu e timp să batem câmpii altor literaturi și nici să ne afundăm în disputa cum că fiece demitizare pune temelie viitoarei mitizări. Hai mai aproape de casă. La noi aflăm, alături de altele, varianta de interpretare Delavrancea, cu Apus de soare, și varianta de interpretare Camil Petrescu, cu Danton (subliniez, cu Danton!): cum ar trebui să trăim istoria și cum trăim istoria. Cristina Tamaș a avut de optat și a optat.

În Scene din viața lui Constantin cel Mare, se sugerează (atenție, cititorule, eu comentez texte, nu reprezentații teatrale) ca scenografia să fie de o somp- tuozitate sobră și solemnă. Este decorul potrivit pentru declarații de principii: „Constantinus (către Licinius): Uneori e mai greu să fii învingător decât învins.

Îți rămân atâtea obligații… Atâtea îndatoriri… Viața mea se va complica. Nu e ușor să stăpânești o împărăție de la un cap la altul al lumii… Mă așteaptă o sarcină grea… cu numeroase primejdii” (p. 27). Aproape tot restul textului, Constantin cel Mare își rostește pe aceeași singură coardă oratorică menirea de a fi glorios. Însă Cristina Tamaș nu mă lasă să disper total. Ca și în roman (vezi cele câteva citate), găsesc în piesa de teatru o oază de cuvinte în care simbolul vibrează convingător precum viața: „Împărăteasa Elena: Trebuie să știe toți credincioșii că alimentele și plantele sfințite în noaptea de Paște se păstrează ca leacuri și talismane. Sarea va fi folosită la sfințirea fântânilor, slănina ca leac pentru boli ale vitelor, busuiocul pentru vindecarea durerilor de gât și farmece, tămâia se pune pe jar când sunt furtuni violente. Numai prin credință vom reuși să depășim toate necazurile, măria ta! Asta să le comunici credincioșilor. (…) Crucea, dragii mei, e arma cea mai puternică a Domnului Hristos și a omului. Prin cruce s-a sfințit, s-a blagoslovit pământul; prin crucea ferestrei s-a sfințit casa, prin cruce se sfințește în fiecare zi omul, făcându-și semnul ei, și tot crucea ajută în orice împrejurare. Când pe om îl apucă o spaimă, scapă numaidecât dacă își aduce aminte în ce zi a săptămânii a fost în anul acela Ziua Crucii. De Ziua Crucii pământul se închide și pentru plante: acum vorbesc toate florile, care-și arată părerea lor de rău că se usucă. Acele plante care încă își mai păstrează viața se socotesc necurate sau a fi menite altor scopuri decât nevoilor sau desfătărilor omenești. Fragii, dacă se vor mai găsi după Ziua Crucii, nu trebuie să fie mâncați, ei fiind sortiți morților. Și să știți de la mine, dragii mei, că de Ziua Crucii nu se mănâncă ce are cruce: usturoi, nucă, perjă, pește pentru că se spune că are cruce în cap, întocmai precum și de Sf. Ioan nu se mănâncă nimic ce are cap” (pp. 22-23). Incantatorii, vorbele aglutinează într-un poem-descântec închinat de ființa uman-naturală Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În rest, dialogurile în cea mai mare parte scorțoase oficiază o credință care pare că și-a uitat credința în Cruce, Pătimire, Mântuire, Iubire. Viețile omenești luate cu violență, ale soldaților necunoscuți, ale foștilor prieteni și aliați, ale soției și fiului, sunt enunțate, nu asumate, sunt deplânse argumentativ, nu plânse cu remușcări din suflet. Personajul Constantin cel Mare s-a derobat de prihana sentimentelor care l-ar putea îndemna să se jertfească, el are doar țeluri pentru împlinirea cărora îi jertfește pe alții. Dacă treci pe la Muzeul Capitolin, cititorule, îl recunoști. Este o statuie.

Cu Stampe din vremea lui Ștefan, Cristina Tamaș continuă să nareze dramaturgic în stilul idei desenate. Acum avem un tablou votiv, asta poate și ca să nu ne îndepărtăm de Bizanț, arta sa și ortodoxie. Inspirator și protagonist al picturii scenice este Ștefan cel Mare. Cronicarii spun că Ștefan a ctitorit multe biserici. În text, el își ctitorește destinul. Scenografia este tot grandioasă și solemnă. În deschidere, laudatio este susținut de cei doi Cantemir. Conținutul comunicării dialogate exaltă patriotism armat cu naționalism pașoptist. Temporizez și deschid o paranteză. De la eruditul Dimitrie, aplaudat în Academia berlineză, mă așteptam și la oarece deschidere către europenism. Închid paranteza și reiau. În postura de erou și, într-un fel, co-autor al acestei danii către viitorime, Ștefan trebuie să se arate mânat în existență de cele înaltcerești. Dar hrisoavele arată că s-a tot dus și către cele joslumești. Orice mare con- ducător are orgoliul atât de solid, încât își acceptă public slăbiciunile, grabnic compensate apoi de dovezi ale tăriei sinelui. Ei bine, în text, Ștefan nu este lăsat să devină, după cum spuneam, contemporanul nostru. Cele rele îi sunt spălate cu explicații părtinitoare, cele bune îi sunt rupte din fireasca dualitate omenească și înghesuite într-o pioșenie nenuanțată. În loc să citez, rezum câteva pagini. P. 66: Ștefan este bărbatul prin excelență, și cu ale omenescului, și cu ale politicului, și cu ale statului, și cu ale războiului. P. 69: Ștefan este și omul lui Dumnezeu. P. 70: Ștefan l-a detronat pe Petru Aron, cu ajutorul unor boieri care l-au trădat pe acesta, dar doamnei Oltea i se pare firesc. P. 71: Când atacă, Ștefan susține că a fost provocat, el e blând, nu face decât să apere țara, de asta pune domnitori în țările vecine. P. 75: Ștefan face copii din flori ca un patriarh biblic, convins că Dumnezeu îl ocrotește. P. 78: Omul e nimic în comparație cu țara, Ștefan și Vlad declară că vor să moară ca niște eroi, se oferă personaje exemplare într-un manual de educație civică. P. 88: Ștefan și Daniil Sihastrul discută despre uciderea boierilor bănuiți de trădare, despre alianțe schimbate după start, pare că totul este normal și moral pentru Moldova. P. 89: O afirmație ușor ciudată a lui Ștefan: „Popoarele mari și puter- nice sunt desemnate de providență să le subjuge pe cele mici”, și concluzia, ca o constantă a psihologiei nației, că românii caută întotdeauna sprijin la Dumnezeu. Concluzionez și eu că modelul de politică sângeros-fratricidă din Evul Mediu, inclusiv cel românesc, este expus/relatat/dezvăluit din documente, dar asupra lui instanța auctorială pogoară o țesătură de justificări patriotice calmante. Omul momit de Putere nu își mai duce sufletul încărcat cu hybris la judecata lui Dumnezeu, doar și-l arată de la tribună poporului, un suflet albit de convingerea că scopul scuză mijloacele. Shakespeare e departe, aproape este Dan Tărchilă.

Din fericire pentru mine, cititor, Mareșalul re-așează pe câmpul de bătălie dramaturgic distanțele tocmai pomenite, pornește o ofensivă care să maxi- mizeze veridicul și să minimizeze butaforicul. Aici îi dau votul meu Cristinei Tamaș. Viziunea asupra protagonistului, și el erou al Neamului, își înlocuiește dioptriile treptat. În deschidere, și Antonescu stă de taină cu un preot, și Anto- nescu se vădește creștin ortodox, și Antonescu este patriot pentru că declară interesele poporului deasupra intereselor lui. Dar când începe să vorbească și să acționeze (prin vorbe, ca-n orice piesă de teatru), declarațiile se fac fapte, iar Mareșalul ni se înfățișează ca om, nu ca ideogramă de om. Are credințe fundamentale, poate cam „cazone”, dar pentru că le trăiește și nu se mulțumește să le debiteze, mă convinge. Iată-l cu Carol al II-lea: „Antonescu (ferm): Dar tradiția înseamnă strămoșii, iar glasul lor vă strigă să vă sacrificați orgoliul pentru neam. N-auziți prin istorie un marș al bărbaților? Nu? Ei bine… E marșul care vă cere să chibzuiți și să vă retrageți. Asta vă cere, Majestate!/ Carol: Cum îndrăznești să te amesteci în istorie?/ Antonescu: Ciudat… Dar simt că acum, acesta e dreptul meu… Da! Da! Dreptul meu de a intra în isto- rie, de unul singur: fără slugi, fără neamuri, fără suită. Spunând simplu: Sunt eu… Un român” (p. 117). Iată-l înfruntându-i pe legionari și pe Horia Sima: „Am prieteni oameni. Ce contează că-i grec sau bulgar, englez sau ungur? Important e să nu aibă în minte răsădită ura naționalistă și să nu fie capabil de crimă împotriva oricui doar pentru că nu este de același neam cu el” (p.137). Iată-l respectând poporul: „Poporul are problemele lui, noi, conducătorii, pe ale noastre. Dar în același timp suntem obligați să le aranjăm pe toate. E o artă să conduci o țară”./ Rica: „Dă-le oamenilor baza existenței umane și te vei putea folosi de ei”/ Antonescu (apăsat și rar): „Nu vreau să mă folosesc de ei pentru mine, înțelege-mă, ci pentru țară” (p. 127). Afirmațiile Mareșalului sunt apăsat patriotice, dar nu sforăitoare retoric. Discuțiile cu adversarii politici, cei pe care îi combate ferm ori cei pe care și i-ar dori mai aproape, au mlădierea dură a oțelului într-o încrucișare de spade. Dialogurile/monologurile motivaționale au substanță în informații și interpretări (da, doamna Cristina Tamaș, interpretări). În totul, Mareșalul face ca istoria pusă în scenă chiar cu teză să aibă credibilitate și un șarm milităros. Îmi place. Îmi place și aserțiunea-provocare a mareșalului: „Istoria e uneori o stradă cu sens unic” (p. 108). Ce-ar fi ca ficționarul să indice sensuri alternative ale istoriei?! Ar fi… Subscriu.

Subscriu și la ideea că scriind prezentul scrii istorie. Ideea asta este meta- personajul din S-au aprins văpaie luminile umbrei. Descindem într-o epocă în care tinere și bătăioase sunt idealurile despre bunăstarea socială și coeziunea națională: „Negri: Ce mă îngrijorează peste poate este infiltrarea politicului în toate sferele, frica pe care o au de presă, așa zișii noștri conducători./ Ghica: Noi în luptă ne vom folosi de uneltele noastre: pana și foaia de hârtie. Tu, Basile, ai misiunea de a servi ca și până acum piese usturătoare” (p. 163). Basile este, previzibil, Vasile Alecsandri. El răspunde: „Este greu pentru că am de luptat cu patru obstacole: Limba care este încă în fașă, publicul care seamănă cu limba, actorii care seamănă cu publicul, dar mai ales cenzura care nu seamănă cu nimeni”. I se amintește de misia scriitorului de atunci: „Ghica (tranșant): Descurcă-te cum poți! Nimic nu merge mai bine la sufletul publicului ca replica de pe scenă în care el regăsește tot ce i se pare rău și putred în țara asta” (p. 163). Misia scriitorului de atunci, tânăr pe atunci, este, în mare, și misia scriitorului de azi. Numai că multe depind de cum se așează destinul în scoica unei perioade istorice. Textul se deschide mai la apusul crailor prezentați deja, cu Alecsandri …genar, dimineața, la conac, hai să zicem casă îndestulată. El este șugubăț în atitudine și în dialogul cu Safta chelăreasa, personaj rezoner simpatic ultracunoscut. Bonomia aceasta tipică (vezi mult din teatrul/proza/poezia lui Alecsandri) acționează ca stare de spirit directoare în numeroase secvențe din text. Învelind mângâietor cele întâmplate și cele suferite, ea face dintr-o tragedie o dramă, o supărare, o nemulțumire: de la idila din tinerețe cu Elena Negri, la faptul că este considerat, pe nedrept, inutil la bătrânețe. La lectură (cred că și la o punere în scenă), piesa de teatru place, sadovenian aș zice, pentru că nu impune un model civic golit de omenesc, ci istorisește de-a fir-a-păr trăirile unui scriitor român de manual, care a avut o viață de vecinic tânăr și ferice, dar nu chiar ca-n basme. Alecsandri ni se înfățișează ca un boier vesel în bunăstare și luminat în gândire pașoptistă, dar și ca un om politic român care își știe îndatoririle. Realizarea Unirii de la 1859 este forța motrice de natură morală care-l pune în mișcare pe toate planurile. Iar eu îl aplaud atunci când declară: „De fapt, toată viața mea n-am făcut altceva decât să scriu… și știi de ce-am scris?/ (…) Din egoism. Ca să mă eliberez” (p. 177). Afirmația este de un modernism feroce, îl face contemporanul meu.

M-am înnebunit mereu după ficționarii care iau un personaj din istorie și mi-l aduc ca personaj la cafeaua de dimineață, ca să mă întărească în convingerea că specia umană are un același weltanschauung peste vremi și mentalități. Mă pălește optimismul. Paradoxal poate, pesimismul mă așteaptă la cotitură când dau ochii, în text, cu persoane/personaje contemporane de-a dreptul. De-o pildă, cu unele din Cine l-a „sinucis” pe procuror? E vorba despre un caz care a fost celebru, adică intens mediatizat, în România de după 1989. Privea epidemia de corupție care invadase/cocârjase țara. Odată diagnosticul pus, tratamentul s-a impus. Carantinarea definitivă. Nu a celor infectați, ci a medicului care a semnalat epidemia. Împins de cei care știu și cunosc, cazul fost celebru a ajuns la Arhiva memoriei colective, secțiunea nerezolvate. Chapeau bas pentru Cristina Tamaș, că ne forțează să ne amintim. De data aceasta, sobrietatea nu este artificiu, este scenografie necesară. Citat unu: „Mama (abătută): Am avut doi fii, unul mi-a murit la Revoluție, nici până azi nu știu de ce și pentru cine, iar al doilea a murit pentru că vroia, într-un fel să afle adevărul despre istorie, despre zilele de atunci (cu glas sfâșiat). Cine în țara asta îmi poate spune: de ce amândoi copiii mei nu mai sunt? Tribunalele internaționale redau bunurile confiscate, nu-i așa? (îl privește în ochi pe an- chetator). Mie cine-mi poate reda cei doi băieți?” (p. 200). Citat doi: „Onofrei, martor: Nu sunt ticăloși, așa sunt ei. Nu contează viața cât contează banii./ Tatăl: Dar mi-e frică de noii îmbogățiți. Tu nu vezi că n-a intrat unul la închi- soare în ultimii ani? Culmea e că nu sunt de vină ei, ci noi, societatea. Prin faptul că au ajuns în altă lume decât aceea în care se pregăteau să intre. Știi tu ce-nseamnă asta pentru un individ comun, limitat? Înseamnă că el pierde conștiința mediocrității lui./ Procurorul: V-am căutat să vă spun ceea ce de fapt sunt sigur că știți: că mulți politicieni apără întreaga caracatiță economică. Pentru cei care au averi este foarte ușor să așeze piesele pe tabla de șah a politicii” (pp. 203, 207, 217). Citat trei: „Procurorul Mihai: Am ajuns rău, într-o țară în care vrem să reducem la tăcere puținii oameni corecți și onești”. Soarta tragică a unui om acuză un sistem social în care corupția prezidează: cumpără sau ucide. Textul se susține bine dramaturgic.

Și mai bine dramaturgic se susține, din punctul meu de vedere, Sora mea geamănă. Apropo, am experimentat senzația/situația asta și în legătură cu dramaturgia lui Eugen Lumezianu. În capitolul despre el din această carte a mea, opinez că Petreceri duminicale, o piesă de teatru parcă înghesuită fără chef în sumarul volumului de profil, câștigă cursa cu suratele considerate de autor nave-amiral. Gata cu apropo-ul! În Sora mea geamănă, Nora este notar, iar Gerunda și Smaranda sunt surori gemene aplecate către senectute, ale căror existențe orbitează în jurul fiului uneia dintre ele, unicul moștenitor. Avem un cartier de azi, placid, o clădire de azi, placidă, la ale cărei etaje placide își văd de ale lor personaje placide. Un furtișag dă brânci viețuirilor individuale să viețuiască colectiv în ebuliție. Adică să vorbească, să discute, să comuni- ce. Descoperim, desigur, ce, cine, de ce, însă nu ne interesează foarte tare. Ne interesează enorm flecăreala mirobolantă care se coboară peste lume, o flecăreală cu nuanțări și substraturi. Din ea aflăm cum e cu iubirea, cu mater- nitatea, cu fidelitatea, cu răzbunarea, cu invidia, cu răutatea, cu bănuiala, cu iertarea, cum e cu noi. Peste firesc este lăsat să sufle un vânticel de mister și asta face textul să fie seducător și semnificativ. Când am citit, am fost și Nora, și Gerunda, și Smaranda, și fiul pehlivan, și polițistul de la telefon și cititorul.

Ca să aflu o brumă de adevăruri despre mine, mi-a fost mai ușor așa, decât să mă întovărășesc cu o statuie și cu o figură dintr-un tablou votiv. Dar… Cred că uneori Cristina Tamaș încearcă să-i întoarcă vorba lui Petru Popescu, să arate că o națiune mai mică poate impune istoria așa cum o concepe ea națiunilor mai mari. Și atunci mizează pe personaje rigide pentru a le spori puterea de a simboliza și autoritatea educativă, în credința creștină și în credința pentru patrie. A da edicte ține puritatea mesajului departe de dialog, de, iată, interpretări. Totuși, a omite din istorie pentru a nu deranja o dogmă (vezi relația sinuoasă a Împăratului Constantin cu arianismul) înseam- nă a interpreta istoria… Oricum, alteori Cristina Tamaș mizează pe personaje meditative, și, din punctul meu de vedere, bine face. Personaje de tragedie, Mareșalul Antonescu și Procurorul Mihai privesc spre Descartes și mă conving și pe mine să privesc spre el. Personaje de dramă, Alecsandri și notărița Nora mă dedulcesc la d-ale omenescului.

Dar am tot comentat! Îi las și pe alții.

Pe Anaid Tavitian, despre Teatru, vol. II: „În piesele sale, Omul din cerc și Tata nu mai e ministru, Cristina Tamaș se dovedește a fi un autor cu meșteșug, stăpân pe dialog de profunzime, vervă și culoare, cu simț al caracterelor și o clasică transparență în logică a demersului scenic, un iscusit constructor de situații și tipuri”.

Pe Ovidiu Lazăr, regizor artistic la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași și lect.univ.drd la Universitatea de Arte „George Enescu” tot din Iași, cel care a pus în scenă texte de Cristina Tamaș, îl puteți citi în Despre un drama- turg adevărat, postfața la volumul Teatru III.

Pe Cristina Tamaș, despre sine, la ceas aniversar 65: „Cred că viaţa mea se potriveşte foarte bine cu ceea ce conferă identitate Dobrogei, cu marea cea mare, nostalgic de frumoasă, dar plină de neprevăzut, cu valuri provocatoare care uneori te înspăimântă şi care totuşi se preling cuminţi şi domoale pe ni- sipul auriu atât de fin, această mare care apare în aproape toate romanele şi piesele mele, ca personaj, dar şi cadru. Şi mă gândesc la Străinul de pe plajă, roman care a apărut în 1992, fiind reeditat în mii de exemplare, ultima reedi- tare în 2009, la Anotimpurile Mariei, apărut în 1995, la Statornicele umbre sau la Vacanţele Preşedintelui publicat în 2012 ‒ fiecare dintre aceste romane este legat de spaţiul marin ca un topos în care personajele îşi găsesc autoarea, regăsindu-se. Dar şi piesele de teatru sunt traversate de această nostalgie a mării, cel puţin, mare parte dintre ele. Omul din Cerc, prima mea piesă jucată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în regia lui Ovidiu Lazăr, prezintă viaţa unui comandant de vas, după cum Scene din viaţa lui Constantin cel Mare, jucată de «Zilele Constanţei», câtiva ani la rând, în regia lui Lucian Iancu şi pe muzica lui Liviu Manolache, are drept cadru chiar spaţiul fostei cetăţi Tomis, pe care Constantin cel Mare a vizitat-o”. (Ziua de Constanța, 14 noiembrie 2020).

Au trecut trei ani și-un pic de-atunci. Cu o întârziere ce poate fi iertată, îi ofer Cristinei Tamaș un… cadou (darul scrisului îl are). Este o expresie veche: „A se face danie (cuiva) = a se dărui pe sine, a nu-și mai aparține sieși”. Este și pentru personajele dragi ei, dar și pentru scriitorul din ea. Să scrie cărți în care oricine poate descoperi nu doar o lume mai bună decât cea reală, ci o altă lume reală.