JOVAN ZIVLAK ‒ Poeme. Prezentare și traducere de SLAVOMIR GVOZDENO- VICI și LUCIAN ALEXIU
Jovan Zivlak este poet, eseist, critic literar, editor. S-a născut în 1947, la Nakovo (Serbia). Studii la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, secția limba și literatura sârbă. Redactor şef la mai multe reviste şi edituri. A fost redactor șef al revistei „Polja”. A condus Casa de editură „Svetovi”, actualmente con- duce editura „Adresa”. A înfiinţat revista „Zlatna greda”, al cărei redactor şef este. Fondator și director al Festivalului Literar Internaţional de la Novi Sad. Între 2002 și 2010 a fost președintele Societății Scriitorilor din Voivodina. Este tradus în germană, franceză, italiană, română, macedoneană, slovacă, bulgară, maghiară etc. Este prezent în cele mai prestigioase antologii de lirică sârbă. Poemele și eseurile sale au fost distinse cu cele mai importante premii de literatură din Serbia. A primit Premiul „Marea Diplomă de la Baziaş” (România). Volume de poezie: Brodar / Năierul (1969); Večernja škola / Șoala de seară (1974); Čestar/ Hățișul (1977); Tronožac/ Trepiedul (1979); Čekrk/ Scripetele (1983); Napev/ Cântare (1989); Zimski izveštaj/ Raport hibernal (1989); Čegrtuša/ Crotalul; Obretenje/ Convertire (1993, 1994, 1995); Ostrvo/ Insula (2001); Pesme/ Poezii (1979-2005); O gaidama/ Despre gaide (2010); Oni su ušli u naš dom/ Ei au intrat în casă la noi (2012); Pod oblacima/ Sub nori (2014) etc. Eseuri: Jedenje knjige/ Îngurgitarea cărții (1996); Aurine senke/ Umbrele aurei (1999); Sećanje i senke/ Amintiri și umbre (2007). A îngrijit ediții ale operelor unor importanți scriitori sârbi: Jovan Dučić, Danilo Kiš, Dušan Vasiljev, Milorad Pavić, Laza Kostić, Dragan Jovanović Danilov. Este autorul antologiei laureaților Premiului Branko Radičević și a unei antologii de poezie a Festivalului Internațional de Literatură de la Novi Sad –10 ani, 2015.
Aici
sunt aici pe dunăre
pe apa care strălucește precum tăciunele
între un mal deluros și risipire
un carnivor vulnerabil.
lângă râul nesfânt
cine își va mai aminti numele
cine va aduna sunetele
în vuietul uitării
peste care își croiește drum sângele
și zboară sfere în flăcări purtând în spinare
cauze și înghițind motivații.
cenușa arde iar nimicul tace
el mestecă propria beznă
corabia lui e sfărâmată precum o propoziție
peste care s-a închis apa oceanului.
Oaspete rău
iată cum m-am născut.
aceasta-i o poveste lungă. în grajd. în uscătorie.
printre cozile porcilor. în porumbiște.
unde coțofana plictisită râcâia și șoarecele de câmp
își arunca privirea fricos să nu apară cumva bufnița.
despre înțelepciune totul a fost deja spus și parcă am intrat într-o
viață cunoscută. mama mă ascundea: o mică urâtanie care țipa
și cerea știrbă o întreagă împărăție. tata mă renega.
de aici și poveștile despre neprihană. despre fugă se nășteau
legende. iar eu în fond nu știu dacă această fugă a existat. apoi
m-am înghesuit prin amfiteatre. printre cunoscuții care
învârteau nuiaua și săreau mărunt în timp ce cântau
cântece despre unicul dumnezeu. am reținut cum se împarte
și cum se umple vesela: dintr-una mai mare într-una mai mică și nicidecum
altfel
cum se adună
și se revarsă și intuiam cum viermele atacând mărul
deschide școli secrete și seduce elevii. apoi au sosit vinul și
celelalte. și orbecăielile. și marea și apa. și-ospețe la care gura
mi-a fost ca și legată. de ce oare unii mi-au aruncat priviri ciudate.
să fi dorit oare să fiu meșter sau demolator. cântăreț
sau un oaspete rău care face zarvă. îmi tremurau genunchii în vreme
ce așteptam deznodământul.
să gem într-o viață.
în două să iert.
Posesiuni
când se stingea tata
mi-a transmis că ar dori
să stăm de vorbă.
până atunci
am făcut schimb de vid
și mirare. mi s-a părut că ar vrea
să recupereze ceea ce am pierdut.
viața simplă
nu suportă discuții grave
care ar putea să ne apropie
și care ne-ar spori tristețea.
simțeam deja cum posesiunile
sunt trecătoare și oratorii de nerecunoscut
și mă întrista că
nu a mutat piatra care crea aparența
că viața este o construcție luminoasă
iar cuvintele seamănă cu o priveliște
și cum nu își dă seama că ceea ce vrea să spună
nu va fi rostit pentru prima oară
cum nu-și dă seama că moartea-i zadarnică
și că nu ne salvează de uitare.
Fălci de oțel
cum arată oraşele noastre
cum arată satele.
casă lângă casă drumuri imprevizibile
mulţime de vehicule
sunete nenumărate.
orice obicei devine o lege nescrisă
iar legea nescrisă-i motiv pentru lacrimi
şi atunci când petrec mortul la groapă
şi atunci când poliţia se adună roiuri la mijlocul zilei
şi atunci când o mulţime de descrieri sunt depuse în ordine în pungi
impermeabile
câte din acestea există nimeni nu ştie
iar cunoştinţele de-odinioară erau totuşi mai credibile
o semnătură de comisar sau de funcţionar cu rang înalt
un prilej pentru a garanta o înţelepciune care nu se uită
pe-acesta-l vânează şi azi din aeroplane împrăştiind mandate
oameni fără nume
femei fără pasiuni
portari lipsiţi de zel.
se adulmecă oase şi şolduri de plastic
se radiografiază mâini şi fălci de oţel
sunt trimise mai departe fără cuvinte pompoase.
iar când treci pe stradă în fiecare balcon se află o mână de proroci
unii urcă pe câte o ladă de lemn doar ca să fie mai înalţi decât noi
să ne tragă peste cap adevărul
în orice parte te-ntorci numai promisiuni
strigă de pe ecrane că e o zi decisivă
că e clipa pe care nu trebuie să o ratezi
şi că-au găsit locul de unde să vezi cel mai departe.
trebuie să te opreşti altminteri nu vei şti cât durează
trebuie să te aşezi altfel pierzi autobuzul
trebuie să reflectezi altfel uiţi încotro ai pornit.
Amintirea
am ascultat cântece vechi.
le-am ascultat pe cele noi.
ce le lega
oare doar vocile aspre sau cele melodioase.
unora le lipsea timpul
altora întunericul
unele vădeau prea multe peisaje
sau prea multă încredere
în ariile tremurătoare care
vorbeau despre o cauză pierdută
altele se confirmau în sunete disonante
iar cauzele le lăsau în pământul înţelenit
acolo undeva ca pe o slujnică slută
sau ca pe o tovarăşă de drum mincinoasă.
aşa şi eu stau în faţa păsărilor care ţipă
unele ţipă şi cer să le dau hrană
altele îmi dau ocol de la distanţă.
cele care acceptă hrana nu ştiu ce
cânt. pentru ele sunt şi salvator şi vânător
şi de aceea rămân vigilente
nu le interesează cântecul meu
nici vocile pe care le-am ascultat
cândva acolo unde se rostogoleau valurile
din adâncul cu sunet dogit şi strident
iar planetele izbeau în inima apei.
în timp ce îşi culeg hrana ele îşi aud propria respiraţie
şi văd o mână care se-ndepărtează şi se apropie
dar văd oare şi amintirea în gura căreia
cuvintele se descompun.
Coborârea
în timp ce călcam pe cărările cu fân
şi urmăream cum strălucesc gâturi de gâşte
şi uliul cum cobora în picaj şi o vrabie în buclele penelor
şi pe şoarecele de câmp în graba mare şi o cinteză printre lăstarii îndoiţi
am văzut cum şi chipul meu palid se reflectă în ochii fermecaţi
care se retrăgeau din lumini în umbre
din secetă în umezeală
am văzut că timpul înseamnă vas şi că eu sunt un băiat care vede totul
şi că totul mă ia în vizor
şi că totul se adună într-un punct care mă ţine în picioare
şi mişcă biciurile luminii şi sfinţeşte mâinile înmiite
care se roagă şi reneagă
am priceput că sunt singur şi că sunt acoperit cu mii de văluri
şi că nu voi putea să le dezleg şi să le număr atâta timp cât
mă reazem de ochii care mă poartă prin dumbrăvi
peste adâncituri calde şi prin iarba tăcută care mă încălzeşte
am ştiut că sunt binecuvântat şi că limba mea este împrumutată
că am adunat-o din gura care mă supraveghea
şi pe care presăra mirodenii să devină un tăuraş sfânt
pe care îl pregătesc să-şi întărească cu carnea sa picioarele
şi să-şi facă limba mai iute așa cum vânătorul își pregăteşte simţul
gata să-şi descopere prada într-o puzderie de lucruri
şi să recunoască cauza proprie incontestabilă printre nume încurcate
precum apuci sarea ca s-o arunci peste zăpușeală în strălucirea gurii
ca să se știe că ar fi trebuit să se fi născut de nenumărate ori
şi să cobor din gură mereu la adăpostul umbrei
care îşi recunoaşte trupul
aici în vizuina timpului în care am coborât să aflu
că nu sunt acel care sunt
şi că ce văd
nu vede cel a cărui piele mă aşteaptă în gura
care mă va înghiţi
Bani pentru bani
stând solid pe picioare
mă holbez în oglindă.
cel care aruncă priviri.
cel care ia aerul. tu o imagine străveche a lumii.
dar ceea ce văd e numai un rezumat.
priveliştea din faţa ghișeului unei case de schimb valutar.
bani pentru bani.
urma în care se adună viitorul
şi trecutul: cei care mişcă cu vioiciune membrele.
o vară pustie. sunetul melodios al sirenei.
ah ştiu cât e ceasul. în haine uşoare să rememorezi clipele
de agitație. ferit de intemperii discobolul
după o rotire năvălește în baie.
atunci se întinde praful şi mirosul de transpiraţie
iar mâna încremenită
în cel mai îndepărtat punct deasupra capului
o ia în jos
moartă
în oglindă.
Nu te întoarce acasă târziu
eu cel care mă sprijineam de pământ
nu eram în stare să văd lucrurile
de la o înălţime acceptabilă
şi n-am întins mâna ca să cer ajutor
pentru ca interlocutorul să nu
mă înhaţe. dacă se spune:
nu te îndepărta de obiecte
nu te întoarce acasă târziu
nu uita de unde-ai pornit
nu pune toate lucrurile la inimă
(acceptul susține echilibrul)
nu știu cât de tare am ținut seama de
îndrumări: pentru că pot alerga mult
pot ține minte tot ce mi se spune
pot frunzări o carte confuză
pot observa cum cad frunzele
pot auzi vuietul vântului
și încă nu mi-am dat seama
cum le va înțelege pe toate acestea
cel care mă urmărește din depărtare
și mereu își îndreaptă spre mine
urechile de sidef.
Cușca
privesc cușca
am ţinut în ea un papagal
era mic ca o respiraţie
în seninătatea lui se făcea tot mai mic
pentru ca apoi să dispară.
am ţinut în ea un hârciog
el se învârtea în cerc căutând o crăpătură
ca să descopere depărtarea
dar cercul era perfect
și el a înțeles certitudinea
şi s-a scufundat în ea.
pe cine să închid acum în cușcă:
un leu din pustiu
pe care o să-l învăţ să cânte
şi astfel o să-l ucid
un condor cu aripi larg desfăcute
căruia îi voi rupe aripile
şi astfel îl voi nimici pe
pitonul cel verde pe care îl voi înnoda
să nu îmi dea sfaturi
să nu mă ducă în ispită
şi astfel îi voi închide gura
sau nimic
care nu-şi risipeşte hrana
care nu respiră şi nu moare
care nu-mi umple inima de tristeţe
cât se întinde în nemărginire
și cât trage vesel cu ochiul.
Izvor
poveşti despre origine
şi această întreagă povară
bocceaua ta cu nedumeriri
aceste vase în care ai păstrat cu însufleţire
ştiinţa despre viaţă și învăţătura despre umbre
acum le poţi arunca. poţi să începi
din nimic
de pe o suprafață fără urme vizibile și fără litere
poţi plânge. cunoașterea e sfârşitul tău e
începutul tău
dar lumea este ca o scoică
în care se aude aproape un vuiet
asemănător cu altele de dinainte
care cheamă freamătul
unui izvor înşelător şi aici începe trădarea
asemănarea se revarsă în amintirea
care te pregătește aici
unde-ai fi putut fi numai un nimic unic și adunat
aproape inexistent.
pentru a căuta întregul
gesturile unei mâini
o creatură măruntă
cea care înmulţeşte chipurile și care îţi spune:
ceea ce iei este deja dat
ceea ce este dat este deja luat
ceea ce este scris
este deja citit
şi ceea ce auzi înseamnă ştiinţa
pe care nu o vei face să ezite
vizibilitatea ta s-o lege
de întreg
şi să te predea tocmai aici în somnul trist
unde iei ţigări și ziare
şi te întrebi:
glasul uzat și în lacrimi care cade din cer
şi fâlfâie de sus dintr-o rupere de nori
nu-i oare nimicul infinit şi nesătul
pe care l-am rugat
să-mi grăiască.
Pieire
am auzit de numele tău
după atâta vreme
acolo unde se mişcau umbrele
şi murmura lumea. în penumbra
care nu era ţesută de întuneric. în
strălucirea care nu era sculptată
de marginile ascuțite ale umbrelor. şi la fel cum argo
s-a oglindit în apă
la fel aici nimicul se oglindea în
nimic. trecutul
în cele trecute.
s-au deschis uşi. în aer se
întindeau coardele. cuvintele se transformau
în nor.
călătoria în pieire.
tu ai locuit cocoşat în gura
nefericitului care punea mereu întreabări.
mă rostogoleam în întuneric
aşteptând pe recele banc de nisip
să se facă auzită memoria
sau să fulgere fălcile.
Traducere de
SLAVOMIR GVOZDENOVICI
LUCIAN ALEXIU