GHEORGHE SCHWARTZ ‒ Șarpele Uroborus din Onkolo

Parcă a fost mai simplu cu „robotul umblător” între mine și paznic, decât cu Roșcovanul plasat între noi. Roșcovanul se bagă în vorbă exact când nu trebuie. Așa că, măcar pentru câteva ore sau câteva zile sau luni (marșul, fiind continuu, anulează unitățile convenționale ale timpului), măcar pentru o vreme, nu mă mai adresez paznicului nici prin cuvinte, nici prin semne. N-am de unde să știu cum ar reacționa intrusul dacă ar pătrunde în relația dintre omul din coloană de lângă el și un paznic. Când ni se reamintește de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, prefer să spun ceva vecinului din șir, decât paznicului. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, n-a trebuit să-mi programez comportamentul, n-a trebuit să-mi spun la ce este prudent să mă abțin și, dimpotrivă, ce este bine să fac pentru a nu mă pomeni mai târziu că am ratat cine știe ce oportunitate. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, totul a fost foarte simplu, atât de simplu încât n-a trebuit să mă supraveghez nicio clipă. Mergeam, păstram ritmul, ținând pasul puteam să și ațipesc. (Să dormi mergând a fost unul dintre primele lucruri învățate de când am sosit în Convoi. Să dormi mergând este o condiție esențială pentru a scăpa de gânduri, pentru a-ți regenera energia, pentru a nu te plictisi. Când s-a emis Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”, unul dintre argumentele puternice a fost că în liniște oamenii sunt tentați să închidă ochii, să adoarmă și să beneficieze de toate avantajele somnului în timpul mersului. Printre cele mai dificile momente pe care a trebuit să le învingă colonelul inițiator al propunerii noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a fost tocmai faptul că abolind tăcerea, dispar și avantajele conținute de aceasta. Cum întotdeauna, trebuie să cântărești cu luare aminte alternativele, ce avantaje noi sunt mai importante față de avantajele la care renunți, Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a avut câștig de cauză în fața Ordinului nr. 00347568549, „Tăcere!”.)

*Fragment din romanul Convoiul, în curs de apariție la Editura Junimea din Iași.

Să „vorbești în anumite condiții specifice!”, atâta vreme cât nu au fost elaborate anexele privitoare circumscrise la „condițiile specifice”, nu te obligă la un anumit dialog, dar nu te obligă nici măcar să vorbești cât poți spune că nu te regăsești în „condițiile specifice”. Cu ochii spre stânga, fără a-mi lăsa privirea să se oprească nici la vecinul roșcovan, nici la paznicul înarmat, sunt tot mai interesat de peisajul prin care „șarpele Onkalo” se insinuează în ritmul ordonat. (Însă după cuvântul de origine finlandeză, la fel de neașteptat îmi revine în memorie și cuvântul „Uroborus”. De ce? Poate fiindcă am repetat de atâtea ori când a fost cazul și când nu a fost cazul „șarpele Onkalo” ‒ ori numai „șarpele”‒ se reface legătura uitată „șarpele Uroborus”. „Onkolo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkolo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkolo” și „Șarpele Uroborus” mă obsedează, îmi dansează liber prin creier, fără a avea nicio legătură cu nimic din ceea ce tocmai văd sau aud. Pe urmă, cele două devin una „Șarpele Uroborus din Onkolo”. „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. E ca bătaia tic-tac a unui pendul. Nici nu-l mai iau în seamă ‒ „Șarpele Uroborus din Onkolo”.

Admirând peisajul, nefiind deranjat de vorbele ce cad în „condiții specifi- ce” tot mai rar, mai trântind câte un „Șarpele Uroborus din Onkolo”, sesizez că uneori un pâlc de copaci ori un canton părăsit îmi aduc aminte de lucruri de mult uitate. Lucrul acesta se petrece fără a-l putea eu controla. Degeaba mă străduiesc ca, insistând asupra unei clădiri, să reînvii o altă clădire dintre cele unde am fost cândva și cu acea clădire să regăsesc și oamenii care au populat-o, și relațiile mele, ale lui Costi (?), cu acei oameni. Când mă încăpățânez să reînnod acele frânturi în scene concrete, piesele de puzzle regăsite refuză să se lase îmbinate. Și chiar de încerc desene mai simple, de pildă, doar să recunosc o casă din memorie, trecând pe lângă o casă de lângă șosea, nici atunci nu izbutesc să văd în clădirea aceea altceva decât clădirea aceea. În schimb, altădată, privind la ce îmi oferă peisajul fără să încerc să-mi amintească ceva, câteodată un tufiș sau un gard mă duce înapoi într-un loc cunoscut. Uneori acel loc nu mai revine multă vreme, alteori da. Cu cât revine mai des, cu atât își scoate la vedere mai multe amănunte, contrastele dintre culori devin mai evidente, contururile mai pregnante. Din tablouri șterse, apar imagini în trei dimensiuni. Dacă amintirea se repetă, dacă o las să se dezvolte după legile (capriciile) ei, ajunge uneori ca tabloul să fie însoțit și de sunete. (Dar aceasta constituie o capcană. Când amintirea devine atât de vie, nu mă mai pot abține și încerc să-mi forțez memoria, căutând să aduc în față și pe cel al cărui glas am reușit să-l aud. Doar că atunci întreaga amintire, întregul tablou se stinge încet-încet până ce dispare cu totul. Când am ajuns să și aud pe lângă ce mi se pare că revăd, totul se transformă într-o altă viziune și mă pomenesc legat de catarg cu sirenele înconjurându-mă și râzând de mine. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, am tot timpul din lume pentru a căuta cum de a nimerit scena cu Ulise și sirenele peste tabloul atât de greu descoperit, acoperindu-l? Până la urmă, după ce-mi trece supărarea și pot raționa lucid, realizez că scena mitologică venită parcă de niciunde constituie o victorie: și ea a apărut din memoria pierdută. Și îmi simt memoria palpitând.)

‒ Ce tot repeți cuvintele acelea? mă întreabă Roșcatul. Ce vrei să-mi spui cu ele?

‒ Care cuvinte?

‒ „Șarpele Uroborus din Onkolo”.

Sunt uimit că vecinul din dreapta, cu toată înfățișarea lui de băiat de la țară, a repetat corect cuvintele pe care a recunoscut că nu le-a înțeles. Probabil pentru că le-a auzit de atâtea ori, i s-au impregnat și lui în urechi. Eu nu le-am rostit cu un scop anume, dar cum să-i explic vlăjganului de ce le-am tot spus cu voce tare, chiar fără să mă gândesc la ele? Că le-am dat drumul să bântuie singure doar ca să emit și eu cuvinte conform noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”.

‒ Ce-i cu șarpele ăla? găsește Roșcovanul „condițiile specifice” pentru a repeta întrebarea.

Asta mă face să-mi spun că, înainte de a-i răspunde, ar trebui și eu să mă lămuresc de ce mi se tot zbenguie prin cap tocmai aceste cuvinte. „Onkolo” este o adâncitură în piatră ori în pământ care nu-și trădează sfârșitul. Nici măcar nu e sigur că se termină undeva. Cum eu nu pot vedea coada con- voiului, mi s-a ivit de cine știe de unde, din ce amintiri uitate și păstrate doar în subconștient, asemănarea cu intrarea în neant. Bună metaforă, îmi spun mulțumit.

‒ Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea.

Șarpele? Păi, în privința șarpelui, lucrurile sunt mult mai simple: rândul parcă nesfârșit e firesc să-mi evoce un șarpe. Iar Uroborus… Nu știu…, nu-mi amintesc ce-i cu acel „Uroborus”.

‒ Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea. Însă e evident că nu-l interesează răspunsul și că doar îngână mereu aceleași cuvinte, la fel cum am repetat și eu mecanic „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Se întâmplă des ca, tot mărșăluind de atât timp umăr lângă umăr, să preluăm unul de la altul obiceiuri, ticuri sau chiar boli.

Netrebuind să găsesc un răspuns Roșcovanului, pot să-mi continui gândul. O zi, două zile, până ce văd că paznicul îmi desenează cu degetele în aer un cerc. Paznicul are, ca toți angajații, zile de repaus și chiar și concedii. Pentru cât lipsește este înlocuit cu alt paznic, iar el rămâne în contact cu lumea din afara Convoiului. O fi fost și el curios de ce repet eu mereu „Șarpele Uroborus”. S-o fi documentat și a aflat că este vorba despre șarpele care se încolăcește și își înghite coada. De aceea îmi desenează paznicul cu degetele în aer un cerc?

Mă simt prins în acel cerc, dar paznicul vede altfel lucrurile: Uroborus nu ține prins Convoiul, ci, chiar dimpotrivă, îl apără, asemenea unui zid de cetate, de orice posibil atacator. Înseamnă, îmi spun, coada șarpelui aflată adânc în grotă sapă o ieșire în partea cealaltă. Iar noi, tot urmând drumurile sinuoase, mereu cotite, vom merge până ce ofițerul călare din fruntea convoiului va întâlni coada șarpelui și va deveni una cu ea. Noi nu vom fi prinși în mijlocul cercului, noi vom fi chiar cercul. Cercul învârtindu-se la nesfârșit.

‒ Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul.

‒ Nu-ți fie frică, îi spun, e un șarpe bun.

Am dreptate, pe Roșcovan nu-l interesează răspunsul, el repetă mecanic „Ce-i cu șarpele ăla?”. Și repetă iar și iar, de parcă nici n-ar fi auzit ce i-am spus. Până ce paznicului aflat chiar lângă el îi ajunge și îi atrage atenția că a depășit „Condițiile specifice din Ordinul 00347948372 Vorbiți”. Roșcovanul tace și acum, având o explicație, nici eu nu mai repet ca un papagal „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Acum merg și tac și eu.

Gândul îmi fuge la altceva. Altceva ce începe să mă obsedeze. Paznicul a fost învoit de sărbători și în locul lui, la dreapta Roșcovanului a venit altcineva. Timp de patru zile ‒ din timpul nesfârșit ‒ paznicul meu a lipsit. Firava legătură stabilită mi-a apărut mult mai importantă decât am conștientizat-o până atunci. Când, în sfârșit, a revenit, am resimțit un sentiment pe care l-am uitat odată cu intrarea în Convoi, o emoție de parcă s-ar fi reîntors o rudă dragă. Dar, totodată, am realizat și că paznicul meu ar fi putut foarte bine să revină alături de alt șir, mai în față ori mai în spatele șarpelui. Din clipa aceea, îl numesc pe paznicul meu „Paznicul” și sunt neliniștit în fiecare dimineață la realinierea Convoiului dacă Paznicul se repoziționează lângă Roșcovan sau vine altcineva în locul lui. E o adevărată minune că au trecut atâtea weekend-uri peste noi, atâtea sărbători legale, atâtea concedii ale angajaților și Paznicul a revenit întotdeauna în același loc, adică lângă noi. Dar va reveni și data viitoare?

(Paznicul meu a revenit mereu lângă șirul meu. Și a trebuit să mai treacă o vreme până să înțeleg de ce a revenit de fiecare dată alături de Roșcovan. Și de ce a apărut lângă mine Roșcovanul. Și de ce a apărut lângă mine vecinul din partea cealaltă.)

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul. Pe lângă toate, am primit și căști prin care puteam asculta în timpul marșului muzică. Poți alege genul preferat și chiar și melodia, interpretul sau formația. Ajunge să-ți dorești înregistrarea dorită. I-am pus la încercare și am solicitat piese simfonice mai puțin cunoscute. Rezultatul a fost pozitiv. Ceea ce mi-a stârnit și admirație, dar mi-a pus și întrebări: cum, naiba, știu ei ce muzică vreau eu să ascult într-un anumit moment? Singura explicație la modul cum îmi citesc gândurile este că mi s-a implantat un cip în creier. Doar știri din lumea din afara șarpelui nu ni se oferă. Deloc! Ascult muzica cerută și merg în ritmul Convoiului, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul.

De când cu încrederea în Paznic, mă uit mai mult spre dreapta, peste Roșcovan și devin tot mai atent la peisajul pe unde ne duce marșul. Adică nu mai caut din priviri nici pe Paznic, ci admir lanurile de cereale, copacii, pomii fructiferi. Câteodată trebuie să ne dăm la o parte ca să lăsăm să treacă mașini, tractoare, căruțe. (Odată a trecut încet pe lângă noi chiar și un autobuz cu deținuți. Am putut vedea prin geamurile incasabile oameni în lanțuri și cu priviri obosite. Erau transportați la tribunal ori veneau de la judecată. Sau, poate, îi duceau dintr-o închisoare în alta. Nu știam ce vină ispășeau, dar îi compătimeam sincer. N-a fost singura dată când am lăsat să ne depășească asemenea transporturi și de fiecare dată ne părea rău de oamenii aceia. Eu n-aș fi crezut că sunt atâția deținuți. „Poate, mi-am zis, Convoiul este direcționat pe o șosea specială și de aceea întâlnim asemenea transporturi. Poate că toți deținuții sunt duși doar pe aceste șosele și de aceea ni se par atât de mulți”. Odată ne-a depășit și un autobuz cu deținute și cu gardieni femei. Una dintre femei s-a uitat provocator spre mine. I-am întors privirea, dar autobuzul lor și-a văzut de drum.)

Câteodată mergeam vreme îndelungată și nu trecea nimeni pe lângă noi, alteori ne depășeau coloane întregi de vehicule. Odată am trecut pe lângă o procesiune religioasă, altădată pe lângă o nuntă. Priveam fețele oamenilor și vedeam că și ei ne privesc atenți. Uneori chiar ne făceau semne prietenești. Nu știu dacă le înțeleg de fiecare dată corect atitudinea, dar am impresia nu numai că ne simpatizează, ci chiar ne admiră. Poate mă înșel. Nu știu ce poți admira la un șarpe interminabil de bărbați mergând toți cu aceeași pași și cu ochii în pământ sau în spatele antemergătorului. Și totuși eu, uitându-mă la cei pe care îi întâlneam, primeam mereu semne prietenești, chiar admirative, uneori și bezele.

Prin mijlocul unor localități nu prea mărșăluim. Chiar dacă intrăm într-un oraș, rar depășim periferiile și niciodată nu s-a întâmplat să facem popas într-un sat locuit ori într-un spațiu urban. Măcar de ne-am opri pe o stradă oricât de lăturalnică. Spun asta fiindcă mă gândesc că dacă am primi mâncarea într-un asemenea loc, ne-am așeza pe jos care unde, așa cum se întâmplă când ne dispersăm pe marginea unui șanț sau rezemați de un zid ori de un copac. De multe ori, fiind doar în trecere printr-o mahala, am impresia că la o intersecție, imediat după un colț, văd cum se deschide o uliță asemănătoare cu cea pe care se găsește localul „La Conrad”. Uneori senzația că mergem perpendicular pe acea uliță este atât de puternică, încât sunt convins că acolo chiar se află ospătăria unde am petrecut atâtea după-amieze de duminică și că doar ritmul marșului m-a împiedicat să văd și firma roșie pe fond galben cu litera „r” de la „Conrad” prelinsă. Odată chiar am simțit o nevoie de neoprit să ies din șir și să mă reped „doar pentru o clipă” până unde am fost convins că se afla/se află localul „La Conrad”. L-am dat la o parte pe Roșcovan și am fost cât pe ce să trec pe lângă Paznic. Spre mirarea mea, Paznicul n-a făcut niciun gest să mă rețină, ci bărbatul din dreapta, mi-a prins umărul în mâinile sale uriașe și m-a pus la locul meu, de parcă ar fi mutat un obiect oarecare. Totul s-a petrecut repede, într-o fracțiune de secundă și pășind cuminte între Roșcovan și individul din stânga am tot întors pe toate părțile cele întâmplate. Cum de Paznicul n-a intervenit să mă rețină și de ce m-a oprit tocmai un om aflat ca mine în convoi? Bun, paznicul, „Paznicul meu” cu pușcă și spray pa- ralizant m-ar fi lăsat să plec, deși eu nu am avut de gând să evadez, ci doar să mă conving că nu am halucinații, că văd într-adevăr localul „La Conrad”, eventual să intru și să beau o bere neagră… Nu, să beau o bere n-aș fi avut cum pentru că nu avem niciunul dintre noi bani ‒ nici n-am avea ce să facem cu ei… Deci, eu nu am intenționat decât să mă conving că nu am halucinații, că nu am înnebunit, să intru pentru o clipă și să mă întorc la locul meu din rând și să-mi reiau mersul din șir. Dar gestul meu a fost atât de neașteptat ‒ chiar și pentru mine! ‒ încât Paznicul n-a avut de unde să știe că n-am încercat să evadez. Și totuși n-a făcut niciun gest pentru a mă reține. „Paznicul se dovedește a fi într-adevăr prietenul meu, mi-am zis, cine știe ce sancțiuni l-ar fi așteptat dacă aș fi fugit și uite că a fost gata să se sacrifice pentru mine!”. Aceasta a fost singura explicație găsită de mine și m-am uitat recunoscător la soldatul înarmat care pășea alături de noi, privind înainte de parcă episodul acela nici n-ar fi avut loc. Jos pălăria în fața unui asemenea om! Un motiv în plus ‒ dacă ar mai fi fost nevoie de unul ‒ pentru a nu dori să părăsesc Con- voiul. Aici ai tot ce-ți dorești, pe când dincolo… Îmi revine în minte autobuzul transportând deținuți. Cum să fii atât de stupid să pleci din rând?!

Pe urmă, însă, m-am întrebat de ce să fi riscat tocmai pentru mine? De ce? Negăsind un răspuns satisfăcător pentru comportamentul Paznicului, am trecut la întrebarea a doua: de ce nu m-a lăsat să ies din rând Roșcovanul? Când am intrat eu în interiorul Convoiului, nimeni nu m-a avertizat că aș răspunde în solidar de faptele unuia sau altuia dintre cei alături de care voi mărșălui. Așa cum n-am fost avertizat cu absolut nimic. Și nici nu mi s-a pus vreo condiție.

Așadar, nu m-am lămurit pe deplin nici de ce a rămas impasibil Paznicul și de ce l-am scos din automatismul lui pe Roșcovan, de parcă el ar fi fost pus să mă supravegheze. A fost pus? În totul, Convoiul este atât de perfect organizat încât e greu de crezut că permite ca un lucru să se desfășoare la întâmplare. De cine trebuie să mă feresc? De fapt, nu-mi fac decât gânduri de pomană! În marșul nostru nu ai de ce să te ferești de cineva. Nu-mi fac decât gânduri de pomană, însă, încă o dată: un om normal aflat în stare de veghe nu poate, oricât ar încerca, să nu gândească. Și de acest lucru au ținut cont cei care gestionează viața în Convoi: nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic, gândurile să-ți zboare libere, lucru pentru care ai tot timpul. Și nici nu este nevoie de un Ordin special pentru a ne face să gândim. Cei ce nu-și folosesc rațiunea și devin „roboți umblători” sunt extrași din burta șarpelui și cine știe ce soartă le este pregătită!

Doar aici mă îndoiesc eu că au procedat cum trebuie când i-au etichetat drept „roboți umblători” pe cei ce nu mai dau semne că ar fi oameni, nemai- socializând, nemaiexteriorizând nici sentimente, nici emoții, doar umblând mecanic, doar mâncând mecanic, nerăspunzând la nicio provocare. Păi, s-a ajuns ca și roboții să aibă trăsături umane. Mai bine i-ar fi numit „legume umblătoare”.

Deci, merg și gândesc. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Chiar dacă nu pot să mă lămuresc în multe privințe, merg și gândesc. Viața mi se pare mai interesantă de când m-am obișnuit să privesc peste Roșcovan și Paznic, atunci când drumul îmi oferă câmp liber în dreapta și peste cel ce încă nu s-a lămurit dacă-l cheamă „Michi”, „Miky” sau „Miși”, în partea stângă, dacă în partea stângă pot vedea ceva interesant. Apropo de cel din stânga mea, omul nu poate ieși din dilema numelui său, se afundă tot mai mult în ea, e tot mai palid, chiar pământiu, nu pare a mai fi interesat de ceva și se apropie cu pași repezi de starea de robot umblător (sau de legumă umblătoare, cum mi se pare mai corectă eticheta). Nu pot spune că starea vecinului din stânga mea mă lasă indiferent. Nu că m-aș fi atașat câtuși de puțin de el, nu simt nicio simpatie față de această ființă cu care cred că n-am schimbat nici zece cuvinte când încă mai părea abordabil, dar dacă va fi extras din Convoi, ceea ce este aproape sigur, n-am de unde să știu pe cine voi avea vecin de marș în locul său. De bănuit pot deja bănui pe cine, dar n-am siguranța că lucrurile vor evolua așa. De regulă, când cineva părăsește șirul, cel din spatele său avansează cu un loc. (Și, desigur, tot rândul din stânga va face un pas înainte.) Numai că se întâmplă ‒ e drept că mai rar ‒ ca locul celui plecat să fie luat de cineva aflat într-un șir mult mai din spate. Lucru posibil în urma unui/unor troc/trocuri când locul eliberat pare prea în față, acolo unde în timpul unei inspecții poți să te pomenești chiar tu scos din burta șarpelui.

„Drept exemplu!”. Exemplu pentru ce? Întotdeauna poate fi găsită o culpă. Toți oamenii sunt păcătoși!

Asta îmi aduce aminte că și eu am încercat să dau țigări pentru a fi mai departe de gâtul șarpelui, atunci când Paznicul m-a sfătuit să nu fac schimbul. (Și încă nu am habar că explicația găsită atunci nu este cea corectă…)

Da, nu-mi este indiferent cine va veni lângă mine pentru că în spatele lui „Michi”, „Miky” sau „Miși” pășește un individ gras cu ochi de pește, de pe care curge mereu o sudoare puturoasă, fie că umblăm prin arșiță, fie că umblăm prin frig. Așa că dacă voi dori să mă uit în stânga, s-ar putea să fiu nevoit să-i inhalez duhoarea.

Gândesc, însă nu vreau să mă gândesc la individul care în curând s-ar putea să-mi ajungă alături. Mă concentrez pe peisajul pe care-l străbatem și viața mi se pare mai bogată. La asta vreau să mă gândesc.

Nu vreau să mă gândesc la individul care s-ar putea să-mi ajungă alături, dar mă pomenesc că ‒ în timp ce am primit mâncarea de prânz și stăm care pe unde a apucat și fiind preocupați doar de ce băgăm în gură ‒ Paznicul așezat lângă mine îmi spune să nu mă mai uit atât la imaginile din natură pe unde tocmai trecem. Rămân pentru moment cu lingura între gamelă și gură. Omul cu pușca nu mi-a vorbit de când m-a sfătuit să nu fac acel schimb cu țigări pentru un loc mai în spate. Acum e evident că și-a ales un loc chiar lângă mine ca să mă sfătuiască să fiu mai indiferent față de peisajul prin care ne duce drumul. Deocamdată nu sunt atent la ce-mi spune, ci mă mai întreb cum de un paznic este interesat de mine, tocmai de mine. Din experiența de participant la marșul în Convoi, sunt obișnuit ca oamenii înarmați să fie distanți față de noi. Foarte rar le auzi vocea și doar când au de transmis un ordin sau de admonestat pe cineva. Paznicul meu mi se adresează a doua oară ca între egali, ceea ce îmi spune că nu există o interdicție de comunicare între ei și noi. Stând atât de aproape unul de celălalt văd și ce pescuiește el din gamelă. Și gamela este identică, doar de altă culoare decât gamelele noastre, și conținutul este același. Poate doar puțin mai bogat. Asta pentru că însoțitorii noștri au nevoie de energie mai multă decât noi, ei sunt încărcați cu arma și cu tot echipamentul, iar noi mergem ca într-o plimbare. Oricum, nu ai cum să te plângi de mâncare: e gustoasă, suficientă, preparată ținând cont de îndrumarea zilnică a medicilor nutriționiști.

‒ Fii mai atent la drum, decât la ce poți vedea pe lângă drum!

‒ ?

‒ În primul rând că, văzut din mers, peisajul este adesea înșelător. E mai bine…, e mai important să fii atent unde-ți pui Iar înainte să ne ocupăm pozițiile pentru a relua marșul, m-a atins ușor pe braț: E mai important!

Fac de atâta vreme parte din Convoi și mereu mă mai surprinde ceva. Abia când umblu întorc pe toate fețele vorbele Paznicului. Vorbe ce-mi deschid alte întrebări cărora nu le găsesc răspunsul. Cum totuși nutresc bănuiala că omul este bine intenționat, îl ascult și merg iarăși cu ochii în pământ sau în spatele celui din fața mea.

După vreo două zile, tot punându-mi aceleași întrebări, mă uit iar spre Paznic, dorind să-i solicit din priviri să mă lămurească. Timpul în Convoi trece după reguli proprii, este iar weekend și suntem supravegheați de un suplinitor. Nedând de Paznic, de „paznicul meu”, mă uit din nou la peisaj. E o toamnă superbă și cărarea șerpuiește printr-o pădure cu copaci cu frunzele roșii înainte de a se îngălbeni. Iar noi șerpuim pe unde șerpuiește cărarea. Cum să nu te bucuri de tabloul în care ai privilegiul să te strecori?

Ca de obicei, luni aștept cu emoție să văd dacă Paznicul își va relua locul lângă Roșcovan. Și-l reia. Am impresia că e dezamăgit când constată că nu-i mai urmez sfatul. În pauza de prânz nu se mai așază lângă mine. În schimb, în vreme ce suntem cu toții cu fața spre gamelă, suntem întrerupți de un murmur. Ridicăm ochii și asistăm cum doi dintre tovarășii noștri din convoi o iau la fugă prin pădure și dispar printre copaci. Mai încolo este un luminiș și putem să-i zărim pe cei doi străbătându-l în goană. Este ultima oară că-i mai vedem. Cei mai mulți dintre noi uităm de mâncare și rămânem cu ochii ațintiți în locul unde s-au făcut nevăzuți cei doi. Doar „roboții umblători” („legumele umblătoare”) își văd mai departe de mâncat. Și… și paznicii! Mirarea noastră este mare: oamenii înarmați, după ce au asistat la fel de pasivi ca noi cum fugarii au dispărut printre copaci, s-au reîntors la prânzul întrerupt. Armele așezate lângă ei au rămas neatinse și nici măcar o avertizare verbală nu s-a auzit din gurile lor. Mâncau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Până la urmă, ne-am terminat și noi prânzul, însă moleșeala obișnuită de data aceea nu ne-a mai cuprins. La ordinul regulamentar, ne-am reocupat cu toții pozițiile din convoi, atât doar că locurile rămase goale ale dezertorilor au fost ocupate de cei din rândurile următoare.

‒  Dezertori? Ce dezertori?! a făcut pe miratul unul dintre paznici, când a auzit cuvântul nerostit al celor din burta șarpelui.

Spre seară, a venit un comunicat că „nu există niciun fel de dezertori!”. Co- municatul ne-a fost transmis după aceeași metodă după care ni se transmitea tot ce trebuia să știm. Paznicul aflat alături de primul șir le spunea informația celor de care era responsabil, apoi se întorcea și îi comunica primului paznic din urma sa și așa de-a lungul întregului șarpe. Numai că, după cele tocmai întâmplate, în noi a apărut îndoiala dacă însoțitorii înarmați ar fi responsabili de cei pe care par să-i supravegheze. În mintea noastră nu mai era limpede rolul unor oameni care puteau (trebuia) să ne admonesteze și să ne dea po- runci obligatoriu de respectat, dar care au asistat atât de impasibili la fuga a doi participanți la marș. Au vrut, oare, paznicii să facă un fel de grevă? După modul atât de riguros cum este organizat Convoiul, este puțin probabil ca autoritățile să permită așa ceva.

Pășim tăcuți și curioși. Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” nu mai este respectat. Convinși că se petrece ceva deasupra noas- tră, ceva ce s-ar putea ‒ ba ar fi chiar foarte probabil ‒ să modifice regulile ce ne privesc, pășim tăcuți și așteptând urmările la situația creată de cei doi fugari. Așteptăm în continuare, ceva sigur trebuie să se întâmple, pășim tăcuți și așteptăm. Ce altceva am putea face?

Nici după o zi, nici după o săptămână nu s-a ivit schimbarea, așa că ne spunem că roțile modificărilor se învârt mereu încet ‒ timpul fiind simțit în di- ferite moduri în funcție de acela ce-l trăiește. Prin câte aprobări, interese, furci caudine și lingușeli nu trebuie să treacă propunerea apariției unui nou ordin? Mergem tăcuți, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul și nimic nu ne poate astâmpăra curiozitatea. Ceva trebuie să se întâmple, întrebarea nu este decât când!

Deocamdată modificarea nu este nici pe departe cea așteptată. Pe spa- tele celui din fața fiecăruia apare un ecran: trebuie să-ți dorești un film sau o emisiune de varietăți sau un concet și pe spatele celui din față poți vedea filmul, emisiunea de varietăți sau concertul dorit. Cum de e posibil să-ți fie oferit așa ceva? Privind la ciudatul televizor nu mai suntem atenți doar la drumul pe care pășim. Dar, e adevărat, după ce surpriza a trecut, nu ne mai uităm decât tot mai rar la ecranul de pe spatele celui din față.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! O altă surpriză! Noi ne- am așteptat ca paznicii să fie aspru sancționați. Când colo, într-o dimineață frumoasă, mai mulți paznici s-au alăturat Convoiului cu o tresă în plus la epoleții lor de gradați. Încă o surpriză, dar încă o surpriză mică! Curând a venit o surpriză mult mai mare.