DIANA DOBRIȚA-BÎLEA ‒ Marea carte a uitării (Gabriel Chifu)

Romanul Marea carte a uitării (Ed. Cartea Românească, 2022), scris de Gabriel Chifu, este o frescă a societății românești din perioada 5 noiembrie 1961 și până în 2004, veridică și prin grija romancierului de a data și de a consacra fiecare capitol (cu excepția primelor trei) câte unui personaj sau mai multora dintre cei doisprezece protagoniști. Sunt cincizeci de episoade narative, mai scurte sau mai întinse, desfășurate pe aproape 600 de pagini, organizate în trei părți încadrate, și ele, în intervale de timp precizate în titlul care le însoțește: Partea I. Primul an: 5 noiembrie 1961 ‒ 4 noiembrie 1962; Partea a II-a. Anul al doilea și următorii; Partea a III-a. Ultimul an, ultimele zile. Romanul urmărește în manieră realistă destinul a trei familii, Stoianovici, Tănăsescu și Costea, pe fondul dramaticelor transformări istorice, sociale și politice. Acesta are și un caracter de bildungsroman, firul epic relevând procesul de formare a personalității mai multor personaje, ceea ce prilejuiește și alte sondări psihologice de profunzime. Orășelul dunărean Ocasum – poate Calafat, localitatea natală a lui Gabriel Chifu –, unde se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii, este doar un pretext geografic pentru întreaga Românie. Numele acestuia – care în limba latină înseamnă „apus, asfințit (de soare)”, după cum ni se spune în Prolog, și care pe parcurs este redenumit Eratiu Mare și, mai târziu, Chindia Mare, schimbări ca o tușă accentuată a instabilității continue a spațiului românesc comunist și apoi de tranziție spre un capitalism iluzoriu – anunță o fundătură, un drum finit care nu permite o privire dincolo, ca un sfârșit, ca o apocalipsă. „Eratiu”, citit invers, este uitare, iar „chindie”, în limbaj popular, înseamnă acel moment al zilei dinainte de apusul soarelui, între amiază și seară.

Este remarcabilă preocuparea lui Gabriel Chifu de a da personajelor sale un nume care să le reflecte personalitatea și parcursul biografic și voi insista pe acest aspect pentru că ar fi o greșeală să-l ignorăm. Astfel, personajul cel mai vizibil se numește Slobodan Stoianovici: de la termenul „slobod”, liber, și de la „stoic”, ferm, rezistent, neclintit. Trama ficțională ni-l relevă chiar așa. Întemnițat pe nedrept din dorința securistului Balaban de a urca rapid în ierarhia celor ce decideau destinele românilor și de a-i abuza soția, torturat, el are totuși tăria de caracter de a se elibera alegând să treacă de partea celor care l-au chinuit și de a deveni el însuși ofițer de securitate. Motivația sa, aceea de a-și salva fiica și de a fi alături de soția pe care o iubește necondiționat și dedicat în ciuda certitudinii că îl încornorează, îi spală conștiința și îl împacă de fiecare dată cu sine. Modul său de a rezista regimului detenției, „de a-și depăși cumva propriile limite” și de a-și lumina „sub-viața” este puterea imaginației, întreținută, multă vreme, și de oferta unui detaliu devenit aici un fel de reper: ferestruica așezată „tocmai hăt, aproape de tavan, în carcera strâmtă, dar ciudat de înaltă”. Fragmentele care alcătuiesc acest episod sunt adevărate poeme în proză, iar intensitatea trăirilor protagonistului reușește să schimbe în conștiința lui proporții fizice și psihice. Iată un exemplu: „acest petic de cer decupat prin rama ferestruicii înseamnă pentru el un spectacol uimitor, plin de măreție, o întâmplare de dimensiuni cosmice. Se uită îndelung, ceasuri în șir, la pata aceea de lumină și nu se mai satură, se umple de bucurie: admiră și memorează culorile schimbătoare ale bolții cerești, intensitatea și ea fluctuantă a razelor, apoi apropierea întunericului și, aidoma acelor inși înzestrați cu darul divinației și al unei prodigioase imaginații, cei care sunt în stare să descrie marea după un picur dintr-un val, și el încearcă să-și închipuie, după frântura aceasta de lumină de care are parte, cerul întreg, și tot orașul, și universul nemărginit”. Soția lui se numește Olimpia, de la Olimpul zeilor. Frumusețea fizică, senzualitatea și sexualitatea fac din ea o adulterină care, ca și Anna Karenina ce devine o posesivă amantă a contelui Vronski, va ajunge să fie dependentă de dragostea profesorului Bazil Costea. Sinuciderea ei este așteptată de cititorul care asistă la un asemenea tumult sufletesc, accentuat mai târziu de semnele vertiginoase ale decrepitudinii. Slobodan și Olimpia Stoianovici au doi copii: Bebe și Dajana. Numele Bebe susține imaturitatea personajului. Acesta, copil fiind, suferă un șoc în momentul în care securiștii dau buzna, în miez de noapte, în casa lor pentru a-i sălta părintele. În sufle- tul său apare maleficul, dorința de a pedepsi pe oricine, bun sau rău. Ucide cu satisfacție și fără miză. El însuși își este victimă deși nu conștientizează, neputând să trăiască pentru sine, ci zbătându-se permanent să demonstreze concitadinilor că, față de ei, el a reușit în viață, un neadevăr în care el însuși ar vrea să creadă. Numele o sortește pe Dajana să ajungă în Iugoslavia, unde va studia și se va dedica pasiunii sale, pictura.

Familia Costea – numele ne duce cu gândul la expresia „a-i sta cuiva în coastă ca un ghimpe” – este formată din soții Bazil și Aurelia și din copiii lor, Radu și Mateiaș. Profesorul Bazil Costea, al cărui nume are rezonanță de „bazilică”, biserică impunătoare, este amantul Olimpiei, dar tot el, măcinat de mustrări de conștiință și traducând moartea lui Mateiaș ca o repercusiune a păcatelor sale, reușește să pună punct acestei relații. Aurelia, de la „auroră”, lumina dimineții, este atât de puternică, încât nu-i reproșează soțului infideli- tatea și reia fiecare zi ca și când acest fapt nu s-ar fi întâmplat, reușind astfel să-și salveze căsnicia. Radu, care poartă numele unor voievozi români, își croiește un drum frumos în fotbal și reușește să aducă bucurie apropiaților și celor ce sunt interesați de activitatea sa. Iar Mateiaș, cu nume de apostol și evanghelist, dar diminutivat, semn că destinul nu-i va permite să crească, promite mult pe plan literar, însă moare împușcat de grăniceri în momentul în- cercării de a fugi din țară, sub ochii strălucind de satisfacție ai asasinului Bebe.

Din familia Tănăsescu fac parte dreptul Emanoil, Maria, soția lui, și fiii Monica și Dan. Emanoil, de la Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, întemnițat doisprezece ani în închisorile comuniste, apoi trimis în lagărele siberiene, este un exemplu de bunătate și de înțelepciune, cel care stă de fapt la baza eliberării lui Slobodan Stoianovici. Maria, purtând numele Maicii Domnului, este, la rândul ei, un exemplu de mamă și de curățenie morală. Cei doi ge- meni ai lor au în percepția fetei câte un supranume: Polux și Castor. Unul este puternic, Monica, iar celălalt slab, dar bun sufletește și moral, Dan. Monica, arhitectă foarte talentată, trăiește, după mulți ani, dilema devenirii lor: oare nu s-au inversat rolurile și fratele este Polux, iar ea, Castor? Dan, care își găsește echilibrul în relatările surorii despre tatăl lor sau în lectura romanului „Idiotul” și a unei cărți depre albine, este un Mîșkin a cărui bunătate și can- doare sufletească se află în contradicție cu oamenii și cu vremurile, de unde și nevoia lui de a se apăra de agresiunea exterioară retrăgându-se în spații curate ca și el, în pădure sau în zona rurală.

Toate cele douăsprezece personaje – precum doisprezece apostoli! – nu reușesc să-și găsească împlinirea. Fiecare are motive de nemulțumire, fiecare și-a proiectat o cu totul altfel de viață, fiecare suferă de neiubire și se regăsește într-o postură străină de ființa lui. Niciunul dintre fiii celor trei familii nu are copii, semn că sfârșitul este inevitabil. Poate fi și o pedeapsă a unui Dumnezeu pierdut în rostogolirea timpului nefast, marcat de violența ideologiei comuniste ateiste, un Dumnezeu care nu identifică în istoria zugrăvită aici un temei pentru a continua un drum rațional creaților Lui. Paradoxal, dezno- dământul romanului realist Marea carte a uitării are o dimensiune fantastică, pentru că toate aceste personaje sunt infestate cu virusul uitării, adus de la ruși, prin Emanoil, cel salvat prea târziu din mâinile călăilor roșii. Uitarea este un proces esențial pentru reglarea emoțională, pentru vindecarea unor traume, pentru eliberarea de un trecut nedrept. Altfel spus, poate reprezenta o nouă șansă pentru individul uman. Dar mai este și un gol, ca o lecție neînvățată din cauza căreia omul, grupul, poporul vor repeta păcatele și greșelile proprii sau pe ale altora. Gabriel Chifu lasă acest final în mâna contemporanilor și a celor ce vor veni după noi. Nu dă verdicte, nu se erijează în judecător. Ba mai mult decât atât, se include și pe sine – nu ca pe un martor obiectiv așadar, ca pe un observator, ci în calitatea sa de român care a trăit meandrele și mendrele istoriei – în marea dramă a lumii noastre: „Sfârșește și autorul stins, mistuit de uitarea despotică, supremă, eternă” (din Epilog. O pagină din marea carte a uitării).

Construcție complexă, cu planuri narative unite de un liant de tip cauză- efect (rău-suferință), de unde și dramatismul ce însoțește personajele orice drum ar apuca acestea, Marea carte a uitării este un roman tulburător, scris, parcă, dintr-o singură suflare. Gabriel Chifu este nu doar un bun povestitor, care își cucerește cititorul cu verbul său percutant, ținându-l cu sufletul la gură de la prima și până la ultima pagină, ci și un portretist de excepție. Trăsăturilor fizice atent zugrăvite li se adaugă trăsături morale într-o dinamică ce ține de ritmul alert al succesiunii evenimentelor, unele surprinzătoare, ce pot recon- figura un portret, altele ca niște linii groase, destinate să întărească primele note caracteristice. Niciun personaj nu este neglijat, fiecăruia i se urmărește cu acribie destinul pe parcursul a mai bine de patru decenii, iar faptul că Mateiaș, Monica, Dajana și chiar Bebe (un fotograf talentat) au preocupări artistice dovedește mesajul romancierului că unii dintre ei ar fi putut să se salveze prin artă, numai că toți au ratat această șansă, și nu atât din cauza lor, cât din pricina timpului istoric potrivnic, care i-a ținut captivi într-un destin comun, sortit eșecului. Avem în față un roman cu multe personaje memorabile, între care se distinge totuși Slobodan Stoianovici, un om cu o capacitate de adaptare ieșită din comun, atât de abil încât să întoarcă neșansa în favoarea lui. Romancierul explorează cu minuție atât partea luminoasă, cât și pe cea întunecată a firii umane influențate de variabilele timpului subiectiv/obiectiv, biologic, istoric, creând astfel nu doar profiluri psihologice de adâncime, ci și un tablou general al naturii omului, unul verosimil, incontestabil.

Marea carte a uitării, cu valoare deopotrivă estetică, morală, documentară, nu poate și nu trebuie să fie uitată. Romanul, care ne așază în fața unei oglinzi nu atât de vechi încât să nu ne vedem foarte bine, se constituie într-un „mare” avertisment. Siberia este un simbol al răului ultim, dincolo de care nu mai poate fi nimic; este un rău prezent nu doar în viața unor drepți ca Emanoil, ci și în inima/mintea noastră, a celor de azi. Iată, suntem dispuși să uităm și să nu învățăm nimic, sperând, pasivi și unii dintre noi cu ochii pierduți spre Vest, într-o – din mila Domnului! – izbăvire de Siberia personală și, bineînțeles, de Siberia colectivă.