DAN ANGHELESCU ‒ Poeți din Levant
Oricine se va apropia de spiritualitatea Sud-Estului european, a spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic sau (aşa cum spuneam până nu de mult în re- vista Carmina Balcanica) a Levantului, se regăseşte într-un fabulos tărâm al poeziei. Să ne reamintim că, în străvechime, unora dintre marii poeţi ai amintitului tărâm – semn cvasi heraldic de sorginte nobiliară – li se ataşa şi supranumele Tracul. Însăşi cultul muzelor, potrivit tradiţiilor, provenea, la origini din Pierida unde, Orfeu – personaj emblematic al Traciei – şi maestrul său Linus sălăşluiseră pe undeva la poalele muntelui Haemus. Tot un poet de sorginte tracică, Eumolph, apare printre întemeietorii misterelor eleusine. Fabuloaselor ţinuturi ale Traciei li s-ar datora şi vibraţia de natură sacră din care s-au ivit tragediile din legendara Atică… Levantul însă a avut nu numai vocaţia (poetică) a tragicului, ci şi pe aceea a destinului tragic, culminând în acela al măreţei împărăţii a Bizanţului, urmat apoi de şirul nesfârşit al atâtor încă alte tragedii, continuate, din nefericire, până în vremurile cele mai recente. Aşa se explică probabil faptul că aici poezia nu s-a desprins, nu s-a ridicat niciodată, deasupra destinului dominat de ceea ce Mircea Eliade a numit teroarea istoriei. Probabil şi de aceea în Metafizica lui Aristotel s-a afirmat că poezia ar fi mai filosofică decât istoria.
În Levant, una dintre cele mai delicate lucrări prin care timpul îşi sedimen- tează ispitele în sufletele oamenilor este Lirismul. În subsidiarităţile lui freamătă misterul de-ne-istovit al unei continuităţi fabuloase, în mereu vie rememorare de orizonturi aurorale. Uneori, poemele sunt purtătoare de străveche lumină şi de ecouri pe care le-am fi crezut definitiv pierdute. Şi, totuşi, câte un astfel de text se converteşte brusc în demonstraţie, iar poemul – cum va fi spus sublimul exilat Vintilă Horia – în instrument de cunoaştere. Astfel, iată ce scrie un poet albanez, contemporan cu noi, Baki Ymeri, la care găsim o alcătuire lirică intitulată Dicţionar comun (Baki Ymeri, Lumina Dardaniei, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1994) în care sunt subliniate (boldat!) cuvinte comune în limbile română şi albaneză: „Bucuria pe buză–/ O guşă umflată de fluier./ Un brâu şi o căciulă. / O cioară cu o coacăză-n cioc./…etc”. Acelaşi exerciţiu se repetă câteva pagini mai încolo sub titlul Dicţionar comun (II), cu o nouă ivire, nu mai puţin tulburătoare, de grăire: copil, ghiuj, moş, brânză, urdă, zer, cătun, gard, vatră, groapă, noian, măgură, mal, brusture, leurdă, spânz, barză, ghionoaie şi pupăză, baci, zgardă, ţeapă, strungă, searbăd, ţarc etc. Rememorările rostirii îmbracă farmecul straniu al unei regăsiri pe sub uitarea ascunsă de din trecerea de veacuri: „Vezi ce mister admirabil/ Conţine acest dicţionar albano-român/ Care ascunde povestea/ Unei antice legături de sânge/ Când până şi păsările pricepeau ce vorbim:/ Şi barză şi cioară şi ghionoaie şi pupăză,/ Când turmele urcau către stână/ Şi noi vorbeam despre/…/ Şi ne bucuram când luceafărul/ Sus scăpăra”.
Discursul poetic adună semne şi peceţi de prin istorii cu fericite ori tragice întâmplări ale soartei, culori şi umbre ale unui Ego absconditus, supra sau infra-personal. O imemorială vieţuire laolaltă se recompune în icoană de su- flet levantin, oglindindu-se peste lume şi timp cu oamenii şi cu Dumnezeirea lor. Însăşi credinţa este aceea care se decantează sub amplexiunile dintre discursul poetic şi cel religios. De altfel din străvechimile Sud-Estului, de la Homer şi presocratici, stăruie discrete, în orice fapt de artă, incandescenţe de natură mistică. Sesizabile în fascinantele întunecimi ale mitului orfic, le regăsim la Platon (amestec de motive religioase şi concepte filosofice), la Dionisie Areopagitul ca şi la asceţii atoniţi. Ele singularizează atât ethosul, cât şi filozofia pe care s-a întemeiat arhitectonica spirituală a spaţiului levantin.
Iar poezia nu li s-a refuzat niciodată ecourilor fiinţării. Misterul fiinţei nu se iveşte şi nu se dezleagă din concepte, ci din istoria existenţelor, mereu nesigure în de-ne-oprita curgere a lumii sub timp. Evident, în Levant, în acest Sud-Est european nu se va spune niciodată că „Dumnezeu a murit şi mort va rămâne” (vezi Fr. Nietzsche). Dialogul cu el nu are capăt. Casa şi muntele, satul şi veşnicia, sfânta mamă, credinţele şi suferinţa sunt indestructibil legate de transcendent. Este ceea ce se mărturiseşte şi din stranietatea poemelor scrise de Liubiţa Raichici (Orfani de Dumnezeu, Ed. Palimpsest, Bucureşti, 2013) care, cu smerenia şi discreţia tragică a celor pentru care istoriile s-au scris mereu de către alţii, traversează o inanalizabilă atmosferă de iluminare mistică, sugerând continuu prezenţa sacrului, a întunericului supraluminos, tenebra agnosiei, ablepsia nevăzutului, norul (gnophos) sau vederea fără formă, de care se bucură mintea mai presus de minte în harurile ei. Nicio aluzie, nicio trimitere, nicio formulă teologală nu apare şi totuşi ceva din duhul unor Dionisie Areopagitul, Grigore Palamas ori Maxim Mărturisitorul pluteşte în aer. Misterul inefabilului divin este prezent în fiecare pagină a cărţii, aşa cum, de-a lungul tuturor timpurilor, fără abatere, sufletul acestui sud-est euro- pean a reuşit să stăruie continuu într-o întreagă diversitate de configurări prin care, în timp, şi-a aflat sensibila lui exprimare. Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în Occident, aici fractura dintre discursul poetic şi cel religios nu s-a produs niciodată (v. H.G. Gadamer, 2000, Expresia estetică şi cea religioasă în vol. Actualitatea frumosului, Polirom, Iaşi: 130). Aşa se face că – şi pentru Liubiţa Raichici, cum şi pentru alţii – rugăciunea se păstrează în poezie. Ceea ce reaminteşte o afirmaţie a Stagiritului (De interpretatione): rugăciunea este un logos, o stăruinţă a poeziei, dar ea nu aduce nicio ivire în vizibilul nostru, nu face să se vadă ceva, ci doar afirmă o prezenţă (mereu resimţită) în ne- văzut. De unde se vede că în tărâmurile Balcaniei persistă un anume fel de a gândi Dumnezeirea, oamenii şi pământul. Şi în cartea aceasta se spun multe lucruri oarecum singulare: „Cerul e următorul nostru pământ“(!). Sau „Chiar şi cu ochii scoşi/ icoanele slujesc. În ruină, fără acoperiş şi turn…“. „Coase poeta-stareţă Efimia cuvinte de purtat deasupra capului/ şi cuvinte de ţinut sub picioare. Cu un ac harnic scoate la iveală intrarea/ în legământul tăcerii al văduvelor din Kosovo. De dimineaţă ea a tors, iată,/ o grămadă de lacrimi, să aibă cu ce să-i hrănească pe noii orfani /…/ Cu o rugăciune încuie Efimia uşa chiliei timpului. Nimeni n-o să-i mai/ poată sechestra pânza, nimeni să-i înmormânteze mâinile“.
Enigmaticele sintagme ale poemelor păstrează umbre şi tăceri dintr-o confruntare secretă, nebuloasă, ce trimite cu gândul la aceea a luptei lui Iacob cu Îngerul. În tot şi în toate e o presimţire a survenirilor acelui cu totul Altul-Absolut (das ganz Anderes), al numinosului (v. Rudolf Otto Concept of the Numinous) sau, dacă vreţi, al transcendentului care – pentru acestă parte a lumii – totuşi coboară. Astfel că discursul poetic se desfăşoară sub indelebila amprentă a unei spiritualităţi specifice întregului Levant, mereu vi- zibilă în stranietatea incandescenţei sale mistice. Aşa se face că jocul secund al rostirilor se regăseşte mereu într-o smerită, dar insaţiabilă contemplare a Dumnezeirii, a timpului, a istoriei, dar şi a sinelui proiectat în toate acestea. Lubiţa Raichici rosteşte lucrurile firesc şi pentru români şi pentru sârbi şi pentru albanezi, pentru că sufletele noastre sunt toate din acest pământ al Levantului, legate prin poem: „Scriu sârbeşte în limba română./ Slovele mele neverosimi- le, pravoslavnice/ şi-au pierdut instinctul vital./ La Sfântul Andrei, ocrotitorul neamului românesc, nu se duc/ ruşinate ca orice turmă rătăcită…/…/ Adevărul se va pogorî peste noi/ neplăcut, asemenea bolii…/ Sufletului meu slav i se vor prescrie sentinţe/ multilingvistice şi globalizante./ Nu cunosc răspunsul mântuitor./…/Totuşi, speranţa mea rămâne pururi aceeaşi./ Spre deosebire de Moscova/ Dumnezeu crede în toate limbile în lacrimi. Slavă Domnului“.
Un alt poet albanez Viszar Zhiti – cu volumul Funeralii Nesfârşite este cu- noscut – şi apreciat – de iubitorii de poezie din România încă de la apariţia, în 1997, a volumului Psalm, în ediţia bilingvă (traducere Renata şi Luan Topciu), îngrijită de Dumitru M.Ion la Editura Orient-Occident. Reîntâlnim prin urmare o creaţie literară apreciată de public şi de critică, fapt atestat atât de presti- gioasele premii cucerite: Premiul Republicii Albania – 1994, pentru volumul de debut Memoria aerului, premiile italiene de poezie Leopardi d’oro – 1991, Ada Negri – 1997, premiul Mario Luzi – 2007, cât şi de numărul traducerilor în limbile engleză, franceză, poloneză, macedoneană, italiană, sârbă, română. Începând cu anul 2005 creaţia poetică a lui Viszar Zhiti a depăşit şi graniţele Europei volumul The Condemned Apple fiind editat în Statele Unite ale Americii (Los Angeles: Green Integer).
În colaborare cu Ambasada Albaniei, Editura Leda, componentă a Grupului Editorial Corint organiza (cu nişte ani în urmă), în prezenţa autorului, lansarea în premieră la Sala Oglinzilor (când mai exista încă o Casă a Uniunii Scriitorilor din România) a variantei româneşti a volumului (aş spune de prozo-poeme!) intitulat Funeralii Nesfârşite, (Funerali i pafundëm, Tirana, 2004), volum semnat de Viszar Zhiti, proeminentă personalitate a literaturii albaneze.
În creaţia scriitorului albanez mai sunt de menţionat volumele Aşez la picioarele voastre un craniu, Semănatul de fulgere, Timpul ucis în ochi, Co- morile spaimei, romanele Drumurile Iadului, Dumnezeul îndărătnic şi iubita, Alt veac, Iadul spart şi altele.
Fie şi numai din enunţarea lapidară a celor câteva titluri se profilează – şi chiar cu obstinaţie – sunetul tragic al unui discurs a cărui mişcare interioară pare impregnată de pulsaţia tenebroasă şi gravă a unui veşnic rătăcitor cor- tegiu funerar. Amprenta aceasta persistă dominând şi volumul despre care vorbim, trecerea prin lume gândită ca lunecare tragică prin – şi spre – nefiinţă. Nuanţele ei sunt amintitoare nu atât ale acelui antic Soma sema, cât mai degrabă a heideggerianului Sein zum Tode: „vânt la funeraliile vânturilor, nor la funeraliile de nori, frica şi tristeţea lor/…/ Fiecare dintre noi este un sicriu viu al morţii care nu moare, pe umerii altuia şi ai lumii. Şi stelele sunt funerariile târzii ale soarelui mort. În groapa lui ne învârtim”.
Nu va fi vorba însă de o viziune morbidă, dezabuzată, asupra existenţei cât despre una din care răzbat ecouri ale ororilor recent încheiatului veac.
„Experienţa cea mai funestă cu care a avut de-a face umanitatea secolului XX este aceea că raţiunea însăşi este coruptibilă” (H.G. Gadamer – La philosophie herméneutique, PUF, Paris: 70). Pe marginea acelei experienţe Bernanos vorbea despre reapariţia Satanei în lume. Prin poemele sale şi Viszar Zhiti are o percepţie similară, aceasta fiind legată, evident, de experi- enţele personale. Întemniţat şi torturat timp de opt ani în închisorile comuniste „ca poet decadent, duşman al poporului”, textele sale vor gravita în sfera universului concentraţionar, violenţa, moartea, absurdul, gropile, gloanţele, noroiul, cătuşele, bătăile cu bastoanele de cauciuc, lanţurile şi ghiulelele de la picioarele celor încătuşaţi, măştile morţii, gemetele şi sângele, lipsa spe- ranţei, electroşocurile, izolarea, temniţa, moartea, tortura cu cadavrul purtat în spate, constituie inventarul din textele lui Viszar Zhiti: „trebuie să duci tu singur cadavrul./…/ îţi transmite anxietatea lui, rece ca gheaţa, tulburările şi gândurile întunecate. Îţi transmite putreziciunea lui. Două braţe, din cele patru pe care le ai acum, se bălăngănesc degeaba/…/ Ochii tăi şi ai mortului ard ca lămpiţele din iad. Câteodată, inima încetează să-ţi mai bată şi o auzi pe cea a cadavrului. Atunci tu nu-ţi mai poţi da seama care este cadavrul tău şi care al celuilalt, lipit de tine…” Printr-o traducere (Luan Topciu) care – asigurând transmigraţia textelor – reuşeşte să conserve şi în limba română o sinceră şi înaltă vibraţie a mărturiei, volumul Funeralii nesfârşite aduce în cultura română discursul amplu al unui poet mărturisitor, al unei conştiinţe capabilă să rostească tot adevărul despre utopiile, erorile şi semnificaţiile unui timp cu tot, cu destinul şi cutremurătoarele lui experienţe.
Poemele Levantului, ale spaţiului Balcano-Danubiano-Pontic poartă în ele semnul grav al Moirei.