ERNESTO MIHĂILESCU – Ioan Afâței merge mai departe
Era un amurg ca oricare altul, detaliu nesemnificativ pentru un om al pădurilor de sălcii și plopi, când taman ia cu asalt, șontâc! șontâc! intrarea în Orașul fălos ca o divă noptatică de Hollywood.
Șontâc-șontâc, Ioan Afâței pășește, patriarh coliliu și solemn, pe aleea pentru pietoni a Podului peste apele tulburi și nămoloase ale Cheronei. Vine de pe tărâmul de dincolo de Cherona și, înainte de a-i fi traversat spăimoasele ape de tulbureală și mâluri, a curs, șontâc-șontâc, din vizuina sa de sub pământ, peste câmpurile roșii și pietroase, spre Autostrada Răsăritului, până la acest rânduit hotar.
Orașul se întinde leneș, matahală trufașă, plăcintă planturoasă pentru dia- voli, cu marginile revărsate peste orizonturi, altfel, nici rotund, nici pătrat, încât, oricum l-ai lua, din elicopter, din balon, din centru ori dintr-un colț oarecare, tot diform ți-l percep simțurile. După ce ai trecut Podul, ți se dezvăluie întunecată zvârcolire de mistere. Cerul mai rămâne încă roșu-sângeriu, agonizând în spas- me peste scrijelituri de alb orbitor ori albastru violet, din care se preling groase puroaie galbene. O halcă de carne cerul, un burdihan răsturnat, cu viscerele rumegând, gata să se prăbușească și să sufoce pământul! Ivit dintr-o altă lume cerul, așa cum stă, rătăcit vremelnic peste Cherona, brațul stâng, brațul demonic și blestemat al Marelui Fluviu și, parțial, peste Oraș.
În față se deschide chemarea incitantă a Bulevardului, abia bănuit în profunzimile sale ascunse în orizontul departe și negru, culoarea și amurgul numai creând iluzia că celălalt capăt ar putea fi colea, la o aruncătură de băț, în vreme ce Noul Penitenciar așteaptă cu cinism la celălalt… început de lume. Bulevardul este și un fel de Ponte dei Sospiri! Cap nordic de perspectivă, aici, îi stă un promontoriu pietros, stilizat de un artist adus de peste mări și țări, ca să transforme, prin învederată măiestrie personală, ajutat de câteva unelte ul- tra performante, pintenul rebel de granit în soclul care ni se înalță triumfător în fața ochilor. Vorbesc necunoscătorii despre mari savanți de pretutindeni ce ar fi cercetat obiectul, la fața locului, cu sârg și nesfârșită răbdare, folosind un arse- nal eterogen de cunoaștere, tehnici și metode, și i-ar fi citit și descifrat, până la ultimul, secretele. După gura lumii, care te asigură că exprimă cu bună-credință și fidelitate concluziile științei, pintenul ce înfierbântă fantezia unora stă de istorii în calea unui lung șir de cutezători, aventurieri de-ai locului ori conchistadori de aiurea, și că s-ar fi ales mai din nimic ori dintr-o eroare divină, la Facere, când Dumnezeu, zidind fărâma de cosmos în care ne-a așezat, ar fi scăpat din cancioc, poate din mistrie, o lacrimă din plămădeala magică, și iată ce s-a închegat! Gura lumii-i slobodă și n-o astupă nici pământul… Abia în veacul nostru, mai precis, în timpul de conjuncție între secole și, îndeosebi, între milenii, când se deszăvorăsc toate cele ascunzișuri ale memoriei pământului, mașini apocaliptice au mânuit cu finețe, rapid și exact, ferăstraie, dălți, burghie și șlefuitoare urieșești, asemenea unor roboți, și lasere care nu admit un micron de eroare. Fiecare dintre aceste sălbăticiuni hapsâne au mușcat adânc și au mursecat ori numai au mângâiat ușor, ca o adiere de zefir, trupul din carne de granit al bătrânei stânci… na, săr- mana de ea, ajunsă la vârsta senectuții, până mai ieri, încă fecioară! Maestrul a reușit să supună masivitatea diformă, ce aducea mai degrabă a dinozaur murind revoltat împotriva cerului, stilizând o bijuterie de pilastru, piedestal armonios al unui monument, numit cu condescendență Crucificarea. Totuși, suntem siliți să recunoaștem realitatea vremurilor noastre ‒ inspirația, fantezia, viziunea artis- tică, simțul pietrei, harul de a pipăi mineralul, de a-i găsi circuitele nervoase și de a-i citi pioda, pentru a descifra mersul străvechilor cărări, uitate de dinaintea începuturilor lumii în lava pedepsită să se coaguleze până la solidificare, ca și acela de a convinge mineralul casant să cedeze după vrerea sculptorului în fața dălților și ciocanelor sale, adică eternele unelte ale creatorului de valori plastice tridimensionale cioplite și șlefuite, abia-abia dacă au mai contribuit cu te-miri-ce la umanizarea obiectului rezultat, ca și, în general, a arhitecturii liniare și pătrățoase, de rudimentară ieftinătate, a orașului postmodern. Inteligența și puterea neomenească a mașinilor, calculatoarelor, laserelor și a altor invenții năstrușnice, omenești totuși, au făcut din creator un troglodit și au răsturnat cu fundul în sus scările clasice de valori. Dincolo, la sud, urbaniștii și arhitecții au gândit ca Bulevardul să sfârșească în zidurile ruinelor cetății mai multor legiuni romane, ruine declarate și recunoscute astăzi ca sit istoric ocrotit prin lege, având însă, peste aceste vestigii ale unor vremuri revolute, ca adevărat cap de perspectivă, edificiile grele și trufașe ale Penitenciarului de maximă siguranță.
Din locul în care, șontâc-șontâc, Ioan Afâței a ajuns, peisajul îi răzvrătește memoria în cohorte rebele de valuri… Și astăzi, locuitorii semețitei Capitale a Provinciei își amintesc, cu emoții de nestăvilit, orele lungi și nenumărate în care au întârziat, fascinați de efortul manufacturier al străinului și de inteligența cu care noian de tehnologie rezolva inimaginabilul, asistat de un singur om. După aceea, în fața tripticului întregit și înălțat unde-i era locul, adică văzând adevărata operă de artă, mult prea puțini concitadini au afectat câteva minute, și acelea grăbite, cuprinderii întrebătoare a ansamblului, a noii perspective revelate de frumusețea sa monstruoasă, citirii sale cu ochii-ochi, dar și cu ochii sufletului, ai inimii și ai minții, pentru ca, în final, câțiva, cât să-i numeri pe degetele de la două mâini, să se fi străduit să descâlcească simbolistica ocultă a grupului statuar… Ce mai încolo-încoace, pe orășeni i-a uluit piedestalul, nu Crucificarea, deci nu opera pentru a cărei expunere revelatoare fusese fasonat, cu atâta efort creator, ditamai muntele! Pe absolut toți i-a uns la suflet neverosimilul, supraomenescul spectacol al tehnologiei. Se întâmplă ceva ciudat și nelalocul lui cu semenii mei, meditez, șontâc, șontâc, ceva ce am descoperit pe chipul oamenilor și la Moscova, oaspete fiind, între două trenuri, în drum spre tundrele Siberiei, pentru a participa la un schimb de experiență cu silvicultorii ruși. În Piața Roșie, atât moscoviții, cât și turiștii străini păreau captivați până la siderare de steaua, natural, roșie, pusă moț în vârful cetății Kremlinului, în vreme ce abia atingeau cu privirea minunatul și faimosul palat-cetate ce face faimă imperiului. Și oamenii, în concretețea gândirii lor, aveau dreptate – nu Kremlinul propriu- zis, ci steaua aia bezmetică a întors lumea pe dos, încât ai putea crede despre celebrul ansamblu arhitectural, misterios și intrigant, că a fost gândit special pentru a susține steaua în cinci colțuri! Firește, nu lipsea nici coada formată de băștinași și străini la intrarea în mausoleul lui Lenin, oameni arătându-se dornici să vadă, pe viu, chipul marelui mort încă în carne și oase, gata să se trezească din somn, în sfârșit odihnit, după efortul colosal depus în slujba fericirii omenirii, și să o ia de la capăt… Precum copiii și adulții ăștia! niciodată nu-i înțelegi ce le place și ce poftesc, nici pentru care motiv.
În stânga Crucificării, în discordanță cultivată cu sanctitatea Monumentului, se lăfăia Paradisul, unul dintre stabilimentele Guvernului local, în interioarele căruia descoperi un univers modern, poate mai degrabă monden: hoteluri cu camere de închiriat, după voie și nevoi, cu o oră, două, pentru o noapte, arare- ori pentru mai multe zile, restaurante și baruri, cu separeuri intimizate cu simț de cunoscător a toate, temeinic izolate și securizate, să nu intre nepoftită nici musca ori, doamne ferește, un țânțar, să gâdile sau să sângereze dulceața intimității și a șuetei unei perechi, poate a unui grup, discoteci, săli de fitness, saune, piscine, solarii, terenuri de tenis și golf, alte amenajări pentru plajă, jocuri și sporturi de vară și de iarnă, desfășurate în adâncimi dificil de descifrat din afară, și în amonte, pe mai bine de un kilometru din lungimea malului Cheronei. Aici și-a găsit locul predestinat și Centrala HotHause, invenție genială și absolut personală a guvernatorului Provinciei. De la inventator au cumpărat conceptul americanii, pe o roabă de dolari, și acum vor să-l achiziționeze, pe lire verita- bile, englezii, hotărâți să-l amplaseze pompon într-o colonie africană, ca să-i stimuleze turismul… Despre Centrala HotHause vorbesc Provincia, întinsă cât este, încă jumătate din țară, bașca locuitorii Capitalei federale. Natural, masele astea fără număr și nume nu au intrat, o oară, pe porțile ca de cetate ale parcu- lui, refuzându-și rușinea de a le roși obrajii ori de a-și păta cardul bancar, însă bârfesc și-și dau cu presupusul aiurea, de umplu lumea cu fantasme.
Șontâc-șontâc, Ioan Afâței ajunge la prima dintre cele trei cruci ale Monumen- tului, îngenunchează pios și sărută marmura, acolo unde are acces, taman pe laba piciorului uriașului erou răstignit, pe unghia degetului mic. Întârzie cu buzele pe piatră preț de câteva clipe, după care se retrage cu smerenie trei pași îndărăt, își face din nou ritualicul semn al crucii pe piept, murmurând peste chipul mut:
– Frate, frate! apoi, către neantul negru din jur, nu amenințător, constatând pur și simplu: Voi i-ați…
Știe, ultimele vorbe nu ajung spre pământ, spre Oraș, la oameni, au fost absorbite de haos, cu toate că punctele vitale și cele sensibile, emoționale ale Capitalei (cu mici excepții-noduri de interese!) sunt înțesate de microfoane și megafoane, care reiau instant și fac publică fiecare vorbuliță, geamăt, scâncet sau suspin, zi și noapte, fără clipă de răgaz. Sărutul pietrei răcoroase dă fiori buzelor și, prin dânsele, trupului tot, coborând până în vârful degetelor de la picioare, asemenea efectului tămăduitor al unei doze de bere aburite la gheață în miezul unei zile toride de vară… Eroul mai are aici doi frați care, așa cum sunt, bătuți în marmură, stau cât poftesc la taifas, de ajunge la înțelesul rațional că sărutul său împreună cu mesajul, vor fi împărțite frățește între ei… Impasibile, megafoanele își cântă partitura: Vă doriți o noapte intimă, fierbinte, absolut confidențială?! poftiți la Centrala HotHause, și vă veți trăi visul!
Tati, ce înseamnă intimă?! își consultă un pici părintele. Nimic, Puiule! Atunci ce înseamnă nimic, dacă totuși zici că înseamnă intimă? Taci! și hai mai repede, ne grăbim!
*
– Eu cu cine vorbesc?! tresar, fiindcă o fac ca și când ai zice că am un interlocutor, deși sunt singur-singurel. Am plecat cu gând să ajung la Clubul Văcarilor, să mă întâlnesc cu Liviu, adolescentul cel isteț, liceanul deschis la minte, citit și lacom de cunoaștere, dar deja am ratat rendez-vous-ul, am întârziat nepermis de mult… Iartă-mă, prietene, îmi voi începe mesajul pe care am să i-l transmit când o da Domnul să ajung acasă, aici, în oraș, la nevastă. Nici cu eternul meu prieten, Demetrius, nu mă plimb… Așa-i, îmi potolesc uluirea, dacă trăiești câte o săptămână în mahalaua de pe celălalt mal al Cheronei, inspirat poreclită Ecologyland, singur cuc, fără nevastă, fără niscaiva cunoscuți, doar o oră-două pe zi cu doi-trei colegi de muncă, pentru rânduirea unor rosturi ale pădurilor, te poate păli depresia, doamne ferește! boală parșivă, de care nici doctorii, nici codrul nu te mai mântuiesc… Brr, mă cutremur optimist, convins fiind că groparii mei nu și-au pregătit încă sapa și lopata, iar coana-mare aia, spaima lumii, coasa. Decid ad-hoc să reflectez și să vorbesc strict la persoana întâi, atunci când sporovăiesc cu mine, că este musai să guste omul și din plă- cerea unei taclale… Împlinind și rostul acesta, respir ușurat și, șontâc-șontâc, îmi reiau mersul, acum pe Bulevard, intrând în noaptea demonică a Capitalei.
*
– Salut, domnule inginer Afâței!
– Salut, Dinule! răspund fostului meu coleg de clasă și de bancă din primară și gimnaziu, astăzi pensionar, probabil printre ultimii cioplitori în piatră care au mai activat până acum câțiva
– Ce-ți face pădurea, Ioane?! Tot atâta păsăret? cucuvelele, cam câte? și tot așa cântă?
– Multe, Dinule, multe, deși destule au fugit la oraș, e plină media de ..
– Ha, ha! dă a râde Ilinca, nevastă-ta, cum stă cu sănătatea, că pe tine te văd zdravăn?!
– Bine, nu ne-am văzut de-o săptămână… vorbim zilnic la Voi?
– Noi, mulțumim lui Dumnezeu, toți, bine! Feciorul meu, Vlad, a plecat tocmai în ..
– A terminat Automatica, știu!
– Da, dar n-a găsit nimic convenabil acasă. Acolo, lucrează în profesie, meserie frumoasă, de viitor…
– Zic să ne întâlnim mâine la o cafea, îi propun… cu ce-o mai fi, după placul fiecăruia!
– Da, e duminică, dimineața, la ora noastră, cu plăcere…
Ne despărțim. Sărmanul Dinu! șapte ani m-am luptat cu el pentru premiul întâi, iar în cinci, l-am luat amândoi, aveam aceeași medie, în rest, o dată el, alta, eu… Extraordinar om, numai că unde încerca să intre i se punea dosarul în față… De-al dracului a ales să se facă pietrar și cioplitor în piatră a rămas până azi… Și despre așa ceva doresc să discutăm, să-i comand două cruci de granit…
Zvâcnire dureroasă a memoriei – animalică lovitură de bâtă.
– Ha-ha-ha! Afâței Ion zici?!
– Nu, Afâței Ioan mă cheamă, nu Ion!
– Ioan, Ion, tot un Camarade, de unde dumicații mă-si te cunosc eu?! până și după colț te cunosc! Ha! tresare și exclamă luminat: Mă, tu știi că ai nume de târfă și prenume de sfânt? Te pomeni că ești… Fiul! Fiul Omului și al Domnului, Mesia revenit pe pământ spre a împlini Judecata de Apoi… Și Apocalipsa! Hai, începe cu mine, ca instructor de partid nu-s ușă de biserică! Ha-ha-ha! râde cu poftă homerică. Auzi, dom’le, o haimana, un tercehea-berchea, Mesia! Tu, mă?! Ieși în uterul mă-ti afară!
Instructorul ăsta e om citit, îmi zic, învățat, filosof prin vocație, rătăcit tempo- rar… a auzit, pare-mi-se, de Leon Blay… a reținut de la marele gânditor esența, sintetizată într-o parabolă de meșteșugită simplitate, viața este oribila translație de la uter la mormânt… și îmi acordă încă o șansă, șansa de a mă naște încă o dată. Câtă milostenie! Iar în clipa imediat următoare, mă redescopăr… uluit, liber… copil… Sunt copil!
Și iarăși memoria… Există biblioteci virtuale. Au oferte fantastice, disponibilități de neimaginat, cu toate cărțile lumii… etalează în colecțiile lor temeinic rânduite pe autostrăzi de rafturi cu miliarde de tomuri, în tone de dis- pozitive de conservat, memorii de miliarde de terra, de cărți, fișiere și foldere, cărți, scrise ori, deocamdată, virtualități, virtualități ale virtualităților… nu sunt încă, nu au fost scrise, nici gândite, nici proiectate în mintea autorilor, cu autori încă nenăscuți, sau născuți, dar încă aflați în scutece … și, după cât și cum se poate omenește prevedea, având în vedere și sensul trendului civilizației, este posibil să nu ajungă în bibliotecile clasice, tradiționale… acum și pururea și în vecii vecilor… Însă memoria nu-mi poruncește să adaug și cuvântul care încheie înveșnicind trinitatea consacrată, Amin! Așa să fie! Nu aspiră cineva, acum, să scoată din istorie hârtia!, cartea tipărită! vie, plăcută la atingere, dulce și parfumată ca pielea unei iubite! Ori, doamne ferește, o inteligență diabolică, în stare să fure semințe de idei din mintea și fantasmele autorilor! Sau… Biblia, de exemplu, Cartea Cărților, transpusă într-un alt cod, al unei alte trepte, superi- oare, de înțelegere, de inițiere, într-un alt raport semnificat-semnificant, dacă un semn evocă o idee, dacă un semn ne face să acționăm ca și când ar fi prezent lucrul semnificat, dacă semnele convenționale – cuvânt, de exemplu – „Să se facă lumină”, de exemplu – pot fi mai puternice decât semnele naturale – potop, cutremur, trăsnet… Da, lumină… Fără să premeditez, și fără să preget, iată-mă în fața fantasticei mele biblioteci, corpul trei, raftul trei de sus, cartea a noua de la stânga la dreapta, Gérard Genette, Introducere în arhitext, Univers, 1994, pagina 123, sus, rândurile 5 și 6… Acel fiat al autorului de ficțiune se situează între cel al demiurgului și cel al onomaturgului… Însă îl abandonez grăbit pe Genette, oricum, l-am citat din amintiri, altceva caut, contrariat, neștiind ce caut, ce vreau…
Aa, să nu uit! Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, scrie Jorge Luis Borgese. Mă reped și iau cartea, e chiar pe masa de lucru din bibliotecă mea, masa și biblioteca imaginare acum, doar sunt în Oraș, fac promenadă, fără baston, pe Bulevard… Cărțile și noaptea, Junimea, 1988, pagina 11, și găsesc, opt rânduri și jumătate mai jos, autocitându-se: Nimeni să nu reducă la lacrimi și reproșuri / Această demonstrație de măiestrie / A Domnului care, cu magnifică ironie / Mi-a dat în același timp cărțile și noaptea. Na, Ioane, descifrează textul în orice cheie poftești, între ironie și… fără tragedie! fără să uiți că este gândit de un orb care iubește cărțile, ca om și prin profesie le adoră și are sub ochi, zi de zi, 900.000 de volume! Atenție, la alt Paradis gândește argentinianul, și la altul, onoratul nostru guvernator… la fel cum lumina biblică zidește, pe când, aici, lumina… lipsește. Și mi se mai pare că din strofa citată lipsește o virgulă, a pierdut-o editura! Ajunge însă la Biblie, Facerea, unde lumina instaurează cosmosul, lumea, dar audiez deja altă conferință, tot a… orbului! vezi pagina 125, jos!
Poposesc pentru o clipă la Heidegger, la interviul acordat revistei Der Spiegel la 23 septembrie 1966, reluat recent într-o antologie de texte filosofice… corpul trei, raftul doi, a doua de la stânga… Citesc: Numai un Dumnezeu ne mai poate salva. Și rămân înlemnit cu cartea în mână: Non idem est… Există biblioteci, ba chiar și cărți în care te pierzi ca într-un labirint, simți în toată ființa chemarea ieșirii din contingent, ori chemarea de a te rătăci, mai exact, de a rătăci, ca să hălăduiești prin lumi extatice, până când te eliberezi de la sine – stare semi-orgasmică ‒ de zidurile, de pereții, de tavanele tuturor opreliștilor, ca să înțelegi că ai în față încă un labirint, un nou labirint, și că viața nu este decât, mereu și mereu un alt început, de altceva, adică alte probe, încurcături, confuzii, încât întârzii iar, și iar, fiindcă nu te lasă să curgi mai departe fără să le decriptezi, să le limpezești. Până la… ce o fi însemnând descoperirea de sine, a sinelui… sine pitit tâlhărește într-o grotă a pântecelui propriei ființei! Ce înseamnă? Dar descoperirea tainei eliberării de sine?! va fi atins cineva pragul unei astfel de mântuiri?!
Mi-am amintit de interviul lui Heidegger deoarece, într-un scurt eseu scris în 1994, intitulat Cine ne mai poate salva?, mi-am răspuns, spre final: Numai un rege! dar, cunoscându-l puțin și superficial pe filosoful damnat, am încheiat, nu departe de gândul lui, cu dictonul Nihil sine Deo!
Aha… cum se face că o idee cheamă pe alta, o provocare pe alta, o realizare de orice fel pe alta, o eroare pe alta, o înfrângere… o renunțare… nu, renunțare nu admit, nu îmi permit! Iau din corpul patru, raftul unu, de sus, Incubatorul de șerpi, cartea de eseuri a lui Em. Rutescu, apărută recent la Editura Evantia, din România. Iubesc țara asta, România, o iubesc ca pe ochii din cap, ca pe sufletul meu, ca pe viața mea… o iubesc dintr-un motiv esențial, identitar, se aseamănă cu Șontâccia mea, poporul ei trăiește ca șontâccenii mei, ca mine, la fel, șontâc! șontâc!
Deschid cartea la întâmplare, se nimerește să fie pagina 88… Ai remarcat, domnule instructor… pardon, camarade instructor! multe cărți au rafinamentul, distincția intelectuală, ca atunci când le iei în mână cu interes, aspirând să citești sau să răsfoiești, căutând o pagină, un paragraf, mai puțin, o sintagmă revelatoa- re, să ți se deschidă, salvator, intuindu-ți vrerea, exact la pagina dorită. Și invers, cartea îți citește gândurile, intențiile, încât, dacă te legi de ea de florile mărului, fără dor de lectură, ți se refuză, rămâne ca sigilată de o mână nevăzută, de ne- voința ta sigilată! Dacă nu ai remarcat încă asemenea ciudățenii, verifică-le, te rog! pe tratatele dumitale de specialitate, din biblioteca personală ori din fondul special de carte al instituției-stat pe care cu osârdie o slujești… Poți să începi și cu un dicționar de argouri, îți va fi de folos, ți-ar deschide noi orizonturi… cu un dicționar politic, dacă nu ți s-a acrit de… apoi, am văzut un dicționar de pictură și sculptură erotică hot, superhot, splendid altfel, editat de Larousse, știi, editură franțuzească celebră, care nu face politică, dar mai scapă ceva chestii imorale, decadente, că decadent și imoral ați spus că este marele sculptor când i-ați refuzat moștenirea, spre mândra mulțumire a francezilor, care știu ce înseamnă valoare și perenitate… înțelegi, nu?! ai văzut cărțile lor, au sigla aceea – ce forță de penetrare a minții oamenilor, și subliminal! ‒ o tânără suflă în achena unei păpădii și răspândește puful într-un semicerc marcat de afirmația-acțiune, de spiritul acesteia, JE SÉME A TOUT VENT.
Instantaneu gândul îmi zboară la o întâmplare, cu cărți, trăită pe pielea lui de un amic, Dumnezeu să-l odihnească! prin anul o mie nouă sute șaizeci și… nu mai țin minte cât! Omul era profesor, și tocmai se mutase cu slujba de la Media la Tomitania… Tânăr, fără bani, cu ce să-și care sărăcia de avuție din proprietatea personală? doi metri cubi de cărți și câteva bulendre! Cum prindea o duminică fără program ordonat de muncă patriotică, mă rog, voluntară! dă- dea o fugă, cu trenul, la Media, încărca două genți de voiaj cu cărți, și fuguța, din nou, la gară… O dată așa, de două ori, de trei… Cine să-i spună amicului profesor că în lunile acelea, de la abatorul din Media, se fura en gross carne, porci întregi… și de ce i-ar fi spus?! Într-o zi, abia târând cele două genți doldora de umanioare, se trezește somat de un agent de miliție și întrebat ceva de… porcine: Stai! Stai că trag! A stat. Mnezeii mă-tii, ce-ai în geanți? Carne! Carne, da? Deschide-le! îi ordonă. Le deschide. Ești profesionist, hai! Nu, sunt profesor, îi răspunde timid nevinovatul. Lasă, lasă goangele! Ai zis că-ți maschezi prada acoperind-o cu cărți, da’ te-am bunghit eu, ce, crezi că-s prost! Aruncă javrele alea de cărți să văd carnea, și-am să te bat ca pe hoții de cai… la pușcărie te bag, mnezeii mă-ti de bandit! Profesorul, speriat, ridică din genți primele trei rânduri de cărți, le așează cu grijă pe asfalt… Încă! ordonă agentul. Mai ia din genți alte rânduri… carne, ioc! tot cărți… Agentul, stupefiat, revoltat, extras din toate mințile, din toate instinctele de polițai cu state vechi: Tu cărți cari în gentoaiele astea, mă prostule?! Pră-pă-di-tu-le! Ne-no-ro-ci-tu-le! Iar io, care te urmăresc de două luni și mai bine, cad de fraier în plasa ta?! Da’ ce altceva să car?! îl întreabă buimac nevinovatul, adăugând: Fiecare cu ale lui! Omul legii, îi reproșează dur, dar o face de parcă l-ar învăța: Carne, mă boule. Carne, nu cărți! că am pierdut atâta vreme cu tine, în mnezeii mă-si, și când mi-am zis că te-am înhățat, tu, rahat, cărți… Io ce scriu acum în raportul meu, că am de dat socoteală șefilor pentru timpul irosit ținându-mă după fundul tău?! Și vă pare rău, ă?! surâde naiv, poate ironic, profesorul. Agentul, tot cu moț: Mă, să fugi de mine câte zile oi avea! Acum, adună-ți catrafusele și valea, că încurci circulați, și te amendez! Relatarea întâmplării acesteia de către prietenul meu a fost mai scurtă, și poate a publicat-o și el pe undeva, eu o rememorez aici nu chiar așa cum mi-a fost spusă la o cafea și un pahar de taină, ci cum o simt… este posibil să fi adăugat te-miri-ce la dânsa, când mai mult sau mai vârtos, când numai o vorbuliță, două… că așa se nasc poveștile!
Rămăsesem la Em. Rutescu, Incubatorul de șerpi, pagina 88 și următoarea… citesc…
„Sunt copil, am poate șase ani, când descopăr în dreapta ușii de la ieșirea din naosul bisericii că sfântului știut acolo până mai ieri i-a furat locul o dihanie neagră, de o diformitate urâtă, amenințătoare, perfect opacă. Cine e ăla? întreb. Nimeni, taci! îmi răspunde expeditiv, după împrejurări, când mama, când nonna, când vreo mătușă, dar oricare ar fi fost, își întărea îndemnul-avertisment cu o puternică strângere a mâinii mele firave cu mâna lor bine coaptă și antrenată în fel de fel de activități casnice, de mă săgeta la inimă. Alte dăți, aceeași în- trebare. Mama: ți-am zis să taci! nonna – stai zitto! mătușa – taci odată! Și alte dăți… Mama: taci dracului din gură! Doamne, în biserică, mama! Nonna: tot în friulana ei… vorbește în furlană! își ziceau întrei dânșii consătenii… cuvintele mi se par dure, e una dintre puținele dăți în care percep astfel dulcele dialect din Friuli, încât le transcriu aici fonetic, taje țito! taje, taje… ti prego, taje! Eu insist, repet și repet: era un sfânt acolo! l-am văzut de sute de ori… Mă îndrept spre un străin dacă mama, bunica, mătușa nu știu… nu pot… Ce te-a apucat?! face holbat-speriat la mine străinul. Și spre altul. Dracuʹ, cine să fie! Și spre altul… și altul… altul… Am crescut punându-mi această întrebare, adresând-o celor din jur, apropiați ori mai puțin apropiați mie… Tăceau ca pereții, deși… Nu doar că nu-mi răspundeau, ci li se și schimba culoarea feței, și starea sufletească le era afectată. Nonna mă ducea deseori la biserica catolică, unde, garantez, nimeni nu intervenise cu nimic, nu schimbase, nu colorase…
Abia de pe la o anumită vârstă m-am luminat, singur, m-am dumirit că adulții toți știau ce sfânt fusese, dar nu vroiau să-mi răspundă, ocoleau adevărul, se fereau să mi-l dezvăluie. Le era frică de adevărul acela. Și, mai târziu: nu doar de adevăr se fereau, ci și de cauza, de factorii care l-au generat. Abia prin liceu am aflat… în spațiul-obsesie, ce devenise peretele din dreapta ușii de ieșire din naosul bisericii cu hramul Sfântul Nicolae din Turcoaia mea, nu fusese un sfânt, adică nu un sfânt canonic, canonizat de noi, cum crezusem în naiva nepricepere a copilului, a copilăriei… de altfel, nici un alt sfânt dintre cei pictați în biserică nu au fost atinși cu o undă, o tușă de vopsea străină! Cu el ce-au avut?! cine? Acolo fusese pictat, în chip de sfânt, Carol I, primul rege al României, ultimul mare domnitor, unificatorul Dobrogei cu țara, cel căruia însuși mărețosul mare duce Nicolae, moștenitorul tronului Rusiei, de nevoie, aproape zdrobit de turci și de incapacitatea armatei sale de a-i birui, i-a încredințat domnitorului român misiunea de a organiza și a conduce nemijlocit asediul trupelor ruso-române asupra Plevnei, iar arta sa de comandant și eroismul românilor a forțat căderea puternicelor fortificații ale sultanilor, predarea faimosului mareșal Osman Pașa în mâinile colonelului Cerchez, deschizând cale liberă rușilor (!) spre Constan- tinopol. Drept mulțumire, marele duce și-a zis că nu se poate prezenta țarului- tată, biruitor în luptă și fără o palmă de pământ cucerită și alipită necuprinsului imperiu țarist, si, în cârdășie cu ceilalți mari dulăi ai Europei, ne-a răpit Sudul Basarabiei! Domnitorul nostru stătuse acolo vreme de șapte decenii, pictat în rând cu sfinții canonici ai bisericii neamului. Peste chipul lui, prin anul 1949 sau 1950, un instructor de partid a dat cu catran, urâțind peretele sacrului locaș, schilodindu-mi copilăria și gândirea. Și că acel ceva în veci nenumit, dar care a transmis fiori atât mie cât și oamenilor toți, era frica, o frică pe care nicioda- tă nu am numit-o, pentru că nu prea înțelegeam că este, ce este, că-mi stă întrețesută în fibrele ființei până în vârfurile degetelor, pentru că ajunsese să se identifice cu mine, să fie eu, eul meu. Așadar nu atunci, în liceu, ci hă-hă-hă! pe când aveam poate șase ani, negrul mi s-a fixat în memoria ființei ca simbol al fricii. Nu al morții, ci al fricii! Oamenii toți, începând cu mama și terminând cu satul, cât sta de întins și populat pe vremuri, chiar erau fricoși? lași?! Cuvântul rege fusese proscris, prohibit, pentru încălcarea acestei interdicții mulți au fost condamnați la ani grei de temniță. De aceea nu îndrăzneau să-mi spună. Frica devenise endemică. Azi cunosc adevărul… poate până aproape la capăt! Prin anii ’68-’69, am descoperit la Biblioteca Academiei documente mie inaccesibile până atunci, de la proclamația către armată și cea către populația Dobrogei la „Legea pentru organizarea Dobrogei”, considerată adevărata „Constituție a Dobrogei” și „Legea pentru acordarea drepturilor politice locuitorilor din județele Constanța și Tulcea”, despre rolul și contribuția Prințului Carol I, ale lui I. C. Brătianu, prim-ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, ulterior și ale lui Vasile, fiul Kogălniceanului amintit… legislativ îndeosebi, și ale prefectului județului Constanţa, Remus Opreanu, reputat magistrat român.”
Și încheie Em. Rutescu, mai jos cu două paragrafe: „Este o vocație să ai puterea de a-ți răscoli în conștiință și în inimă spre a afla că nu ne închinăm Sfântului din chipul desenat pe zid ori pe pânză sau pe hârtie, oricât de măiestrite ar fi lucrările ca opere de artă, ci Dumnezeului adevărat, adică Celui din noi, din credința noastră, înfățișat, memento, după chipul și asemănarea omului, pe astfel de suporturi. Este o vocație și o nevoie intimă să descoperi datoria de a desprinde adevărul ființial despre om, fiindcă El ne-a modelat pe noi, după chipul și asemă- narea Lui, în vreme ce noi, în micimea locului hărăzit în universul Creației, ni-L reprezentăm ca fiind asemenea nouă, încercând să dăm chip ubicuității fără de chip. La fel, memoriei altui Carol I, celui în istoria noastră nemuritor, ne închinam în fața icoanei sale, icoana fiind interfața dintre noi și Rege, Rege sanctificat nu afară, ci în inima și memoria noastră. Iată de ce credința și idealul unui om, de nezdruncinat în el, nu pot fi stârpite de un ocupant sau de un partid, din afară”.
Iar adevărul descoperit îmi limpezește tainica starea de spirit prin care un sentiment poate rămâne vital, esențial, persistând în adâncurile ființei și după dispariția cauzei care l-a generat. Cine își uită părinții după ieșirea lor din lume? Dimpotrivă, le păstrăm vie memoria până când noi, fiice sau fii… Și tot așa, o iubită ori un iubit, își amintește ani buni, uneori toată viața, ființa iubită cândva, deoarece se stinge o relație manifestă, fizică, nu se sting sentimentele ce i-au constituit fundament sufletesc și moral. Și încă îmi spun că, interzicând ceva, nimeni nu provoacă musai uitarea ci, dimpotrivă, subversiv, incită la cunoașterea acelui ceva, fie el o idee ori o manifestare, un fapt material, un sfânt sau un om.
*
Merg. Bulevardul este satisfăcător iluminat, relativ satisfăcător, deși jumă- tate din corpurile instalate pe stâlpii înalți cât bradul, cu câte două aripi fiecare, întinse în sensuri opuse, asemenea unor cămile cu două gâturi și două capete care ar dori să culeagă hrană concomitent din doi copaci diferiți, sunt stinse…
– Salut, domnule Ioan! Încotro așa… dârz și hotărât, tot înainte?
Nu-mi dau seama cine mă salută, după voce și chip nu-l recunosc, e întu- neric. Îi răspund totuși, din politețe… Salut, neamule! Ia și io, ca șontâcceanul, sontâc-șontâc prin Șontâccia noastră!
Merg… cu îngăduință, pot afirma despre rețeaua de iluminat a bulevardului că își face datoria. Ce să mai zic! am depășit totuși timpurile când ardea un bec la răsărit, altul la apus, și tot nu a dat nimeni în gropi, nici nu și-a rupt gâtul. Și cele patru benzi de circulație…
– Salut, domnule inginer Afâței! Încotro?
– Salut, salu.. Ia și io, ca toți ai noștri, șontâcesc șontâc-șontâc prin Șontâccia asta pop… pop-po-pular de… de… de-demo-crată, ca orice șontâccean ve… veritabil! Scuză-mă, te rog, mă bâlbâi câteodată din senin, dau s-o dreg.
– Nu-i nimic, se mai întâmplă, răspunde tipul, continuându-ne fiecare Și merg, merg… Da, dar nu din Paște-n Crăciun mă bâlbâi, ci numai când mint, ca acum, cu republica și cum s-o mai numi… oricum, până și bâlbâindu- mă, tot i-am zis pe nume…cele patru benzi pentru autoturisme îmi plac, două într-un sens de circulație, două, în celălalt, îmi plac și fiindcă mă mențin în patria cămilelor, au partea carosabilă elegant marcată de cocoașe… Și asemenea lor, benzile de refugiu.
– Salut, Ioan! Mă speriasem că te-ai metamorfozat în cârtiță, după modelul personajului ăluia .. , dar abandonează instantaneu Metamorfoza lui Kafka și continuă nestingherit cu ce începuse: Îmi pare bine că ai mai ieșit de sub pământ?! îmi întinde mâna jovial Vanea, minunându-se că am evadat din Car- tierul Verde, al Ecologiei, alias Maʹalaua Cloaca, strada Cucuvelelor, unde-mi am bordeiul, și fac promenadă în centrul-centrului, pe Bulevardul Libertății…
– Salut! Îmi place centrul, cu fumul motoarelor, mai abitir dacă sunt auto- turisme second hand, cu parfumul rafinat de combustibil .. zău, îmi plac poluarea, stelele care abia se întrezăresc dincolo de catapetesmele de smog…
– Păi tu domnești în pădure… aici, nu ți-ar mai prii putoarea și smogul, apreciază Vanea, maestrul carmacelor, coleg de școală și amic, fost vecin, cu patru ani mai tânăr decât
– Tu, Vanea? îl întreb.
– La o vodcă cu un meșter de carmace, am de pus țara la cale cu Mergi cu mine?
– Nu, fiindcă discutați afaceri. Altădată, cu plăcere. Salut și baftă! Și sa cadă morunii în ácele alea ale tale ca păsările în laț!
– Pentru urarea asta dau zeciuială, râde. Salut!
*
Apele Cheronei molcomesc încă surii… surii spre brun. Sute de bărbați fără ocupație, cu sau fără alocație de șomer, nu puțini rămași fără nici un rost de multă vreme, asistați social, pardon, bursieri ai statului, studenți, studiază piața electorală, se reconfortează măcinând timp și speranțe la pescuit, rumegând pilde de tot soiul în burțile amorțite, prea sătule de atâta nemâncare, ori dimpotrivă, umflate de micii și berile cu care au fost onorați la ultima întrunire politică. Ei, apolitici fiind, se duc pe rând, de-a valma, la oricine are nevoie de un vot deschis, de o masă de manipulat, de o pehlivănie… Bulevardul este aproape pustiu… ici-colo un om, apoi trei autoturisme, din care unul, marca Audi, altul, anonim, second hand, din când în când doi indivizi, cinci autoturisme… grup, gașcă… șapte, opt, nouă autoturisme… hopa, ultimul, un Ferrari! Frecvența autoturismelor pe carosabil este dublă față de cea a pietonilor pe trotuare. Concitadinii mei au plecat afară, în lumea bună, de le este mai bine ori mai rău, mucles! sunt afară, altă viață, alți bani, alte habitudini… gazdele alea nu prea încuie porțile, nici ușile caselor, pleacă așa, în dorul lelii, la serviciu, la târguieli, la promenadă… tentant, provocator mod de viață! Aici, acasă, lumea umblă astăzi cu autoturismul, cu limuzina, pe trotuare, per pedes, vezi rar o persoană, două, câte un oarecare… cerșetor, profesor, inginer-cercetător, ca mine… pardon, eu am Trabant-ul meu, și un Gaz- 67, la muncă! rar un șomer… amărășteni! Epoca bunăstării și a luxului! s-a terminat cu jertfele pentru partid, țară, popor, cu promisiunea aia tot mai mincinoasă, ne sacrificăm astăzi pentru ca mâine, copiii noștri să… Care mâine?! Azi este mâinele de ieri, și?! Pentru om, există un singur timp, prezentul… ieri a fost, mâine, nimeni nu știe… carpe diem! îmi dă un ghiont între coaste Horațiu, vecinul din dreapta mesei mele de lucru, întind mâna, îi ofer o cafea, îmi asigură companie la o șuetă… azi, acum, clipa, atât! Tarabagii înghețați bocnă, duhnind a vin fiert și cafea, clocotind în minți dogorâ- toare proiecte ale unor mari afaceri sau lovituri ale norocului, vise, sterpe… dar cine știe, speranța este biciul care-i mână pe mulți de la spate, spre… nimeni nu cunoaște spre ce! ne-speranța, neîncrederea, deruta, confuzia îi fac pe alții să clacheze! Îmi amintesc o anecdotă, cică Ițic se închină la sfârșitul fiecărei zile și încheie, implorând, icoanele, ajută-mă, Doamne, să câștig și eu la loto! până când bunului Dumnezeu îi cam sare țandăra, se înfurie și-i aruncă verde-n față, ascultă Ițic, eu te ajut, dar mai trage și tu un bilet, două, măcar la două luni o dată, că altfel… Ajută-te singur înainte de a cere altora să te ajute! Alt adevăr cunoscut încă de stră-stră-străbunii romani… Cabinet medical privat… închis, Plecat în Franța, și-a informat medicul pacienții, iar sub anunțul medicului, un altul, Începând cu data de… aici, second hand, mărfuri de calitate, ultimul stil, ieftine, din Vest!… Cum se schimbă lumea! abia cu un secol și puțin în urmă, o aripă a familiei mele emigra spre Est, cu speranța zidirii unei vieți mai bune, pe care, aici, chiar și-au făcut-o mai bună, muncind ca pietrari, cioplitori în piatră, granitul fiind unul din produsele prețuite, culmea, și în Vest, cu dale, pavele și alte asemenea finețuri a fost finisat și stadionul olimpic de la Munchen… A fost… Vizavi, o biserică, deschisă, luminată a giorno, becuri și lumânări, oameni de tot felul, intră, ies… Merg. Bombă, cică bar, totul ieftin, ca si gratis… un franc halba cu bere, un franc țapul cu vin, doi franci, halba cu vin… aș bea un pahar cu bra- gă… de ani buni nu mai fabrică nimeni, ce tânăr din zilele noastre ar da patru, cinci franci pe un pahar cu apă fermentată cu tărâțe și ce-o mai conține! tinerii au alte preferințe, sofisticate, urbane, europene… Salahori deșelați, cu haine îmbibate în sudori abundente și mirozne acru salmastre, suprapuse în straturi ca cercurile din secțiunea trunchiului unui copac… funcționari livizi, abia ascunzând disperarea sub aparenta, studiata decență… femei surmenate de muncă, de griji, de gânduri, cu câte o sacoșă în mână, aleargă grăbite să reia, acasă, a doua robie a existenței cotidiene… marinari euforizați de alcooluri ieftine, puturoase, când nu le ajunge de o cinzeacă de rom, cu pielea și hainele impregnate cu fum de mahorcă, cu mers legănat, ca pe punte, că au uitat cum să umble ca tot omul când ajung pe pământ… La megafoane, reclamă: Petreceți o noapte de neuitat la Paradis! dar nu vă invită să vizitați Raiul creștin ortodox, nici Paradisul catolic ori, ferească sfântul, pe acela din Divina comedie a lui Dante, nu, ci aici, la doi pași, în sublima noastră Provincie, lângă monument… adolescenți… Adolescenți superbi, visători, rebeli, iraționali… școliți, citiți… îndrăgostiți, erotizați, excitați, extaziați… indiferenți… vorbind, râzând, glumind, cântând, chiuind, gândind, gândind pozitiv, plănuind, evadând, cibernetizând, europeni, europenizând, holistici, planetarizând, fie și într-o legiunea străină, dacă nu au loc altundeva, în fond, singurii omenești printre oameni, singurii cinstiți și nevinovați. Cine a spus oare… sau poate numai s-a întrebat, retoric… vreți o lume mai bună? dați lumea în care trăiți pe mâna copiilor! Zău dacă-mi amintesc autorul! și mi-e incomod acum să mă întorc la biblioteca mea, poate este scriitor, filosof ori savant, poate mare împărat ori șef de stat ori politician, poate… Oare nu un împărat roman?! a gândit asta ori ceva asemănător! Efectul straniu, uluitor al rafturilor cu cărți, al cărților, vorbesc cu mine, mă informează cât ai zice pește, fiecare raft, fiecare volum, fiecare format, grosime, înălțime, culoare… comunică cu mine. Și dacă o fi un anonim?! Un anonim celebru, glumesc! Acum e și multă dezordine în biblioteca mea, aleg grâul de neghină… ptiu, drace! raci într-o găleată, îi arunc pe cei morți, îi pun într-un lighean pe cei vii, am apa într-un vas pe aragaz, deja începe să dea în clocot… aleg ouăle pentru cloșcă, fertile, nefertile… hrănesc, puiesc, asemenea cărților, unde poartă vântul sămânța-puf de păpădie, prinde rădăcini, crește, rodește… Orașul! Magazinul de confecții Stil… lichidare de stoc, faliment! poate doar schimbare de profil… aflu, repede, Farmacia Eutanasia… normal, când pleacă medicii din țară, crește numărul farmaciilor, care ne reco- mandă, sec, cumpărați, fără rețetă, dar citiți cu atenție prospectul! tu răspunzi dacă rămâi chior, surd, neputincios, cu alt handicap ori dai ortul… atât de multe farmacii, patronii au intrat în criză, criză de cuvinte, și panicați de situație, dau nume, ai zice, la întâmplare unei noi unități, aleg un cuvânt care să-ți biciuiască creierii, să-ți vânture sinapsele, și numele devine firmă, brand… altfel nu este științific, deontologic, comercial… Valutiști ambulanți întotdeauna satisfăcuți, fericiți, cu pirandele lângă ei, iubitori și iubiți, cu copiii după ei, sunt și aceștia buni, la multe, plus… viitorul, specia, nemurirea… Boschetari alungați de frig și de zloată spre coclaurii pe unde și-au încropit sălașe, poate spre vreo sală de sport abandonată ori vreo prăvălie intrată în faliment, rămasă, fie și aparent, fără stăpân, ori, norocoșii, spre vreo casă de oameni cumsecade plecați afară, unde curge lapte și… Laboratoarele beauty…
– Salut, Dane!
– Aa, Ioan! Tocmai la tine mă gândeam…
Râd și dăm mâna. Este Dan Brumă, bun prieten, sculptor, specializat și în decorațiuni interioare. Acum, poate, pensionar, liber profesionist activ încă.
– Cum așa?! m-ai făcut curios!
– Păi… acceptă, te rog, să-mi fii model o lună de zile, aș face după tine un ecorșeu de zile mari!
– Ce mă face așa deosebit, încât să mă jupoi?! Din câte mai știu, écorché se traduce prin jupuit!
– Totul! Uite, lucrez acum la o casă uriașă a unui barosan, o am toată pe mână, și mai am două pațachine gata de .. Hai cu mine, avem vreme să ne distrăm, dar și să tratam și afacerea ecorșeului!
– Hai sictir! Salut!
– Bine, mă, bine, aud în urmă comentariul
Prietene, iubește adevărat și necondiționat dacă dorești să cunoști viața și frumusețea în straturile lor profunde, singurele care merită să dăruiești din tim- pul, sufletul, chiar și din trupul tău, cu grija de a nu te pierde printre surogatele ori trânjii lor! îi spun, în mine. Nu pretind prin asta că este musai să fii sfânt!
Cerșetori, căutători prin gunoaie, târfe, câini. Oameni. Tuberculoși, hepa- tici, râioși, păduchioși, ploșnițoși, sifilitici, schizofrenici, ori numai nevrotici… Blestemați, damnați, alienați… Expert masaj… de relaxare, terapeutic… erotic, descopăr scris mai înghesuit, să se remarce mai ușor… Oameni și automobile, cerșetori și automobile, tâlhari și automobile, târfe și automobile… și parveniți, politicieni, automobile… Și câini. La fiecare colț de stradă, câini! la ușa multor magazine, o cutie cu hrană uscată și alta cu apă, pentru câini, la fiecare loc de depozitare a gunoaielor și a resturilor menajere câte o nuntă… Supermarket… Farmacie… Câini, cerșetori… automobile… șuți, pițipoance, autoturisme… câini…
Cobor pe Bulevard, șontâc-șontâc, spre centru. Nu mă grăbesc, Nevastă- mea, sărmana, așteaptă, știe că voi veni, e timp destul… iarnă… deja noapte. Mâzgă, pe alocuri zăpadă. Sub zăpadă – gheață, sub gheață – asfalt, sub asfalt – pietriș, sub pietriș ‒ pământ, .. pântecele omenirii, al lumii. Sub pământ ne ascundem toți, frunze, viermi, pisici, câini, oameni, din negurile lui insațiabile și grase dăm mugure, în negurile lui ne reîntoarcem, redevenim cosmos, firimituri de cosmos, poate numai haos, ne scufundăm… asemenea bețivului ăluia căruia îi arde gâtul de sete și, când dă cu ochii de budana cu vin, se scoboară lacom în purgatoriul ei, fericit că și-a încheiat socotelile cu iarna, cu noaptea, cu griul, cu uniformele albastre, cu uniformele kaki sau negre, cu uniformele albe sau roșii, cu duba neagră, cu duba albă, cu toate dubele cu sirene, cu buletinul sau cartea de identitate, cu certificatul de naștere și de botez, de cununie religioasă, de căsătorie civilă, cu secera și ciocanul, cu trei trandafiri roșii, cu un trandafir roșu, apoi portocaliu, cu săgeata îmbârligată, albastră și galbenă… ce contează culoarea, dacă este utilă ca rampă de lansare… cu imnuri și ode și manele, împă- cat că pentru ieșirea din lume îi ajunge o singură hârtie, un fel de pașaport… nu a depășit niciodată hotarele țării, dar uite, acum, are pașaport! și iese! un singur act, pe care nici nu-l ia cu el, îl lasă acasă, amintire, să-l ude câteva lacrimi, să-l cenușească vremea, vremurile… despre care oamenii cred că le fac, deși joacă după cum le cântă ele, fericiți că mai aud puțină muzică, vag disonantă, lălăită, dar muzică, un fragment de… de ceva… parastas, prohod… marșuri, manele… un recviem… Personal, rog Pronia să fiu fărʹde-noroc, să rămân cu Mozart și cu Requiem-ul lui în memoria inimii și a sufletului, a auzului, cu Bach și Beethoven tot acolo, cu Wagner și Vieru, pentru veghe și visare, analiză și selecție… Un singur regret are înecatul în budana cu vin, i-au rămas, dincoace, câteva vedre de licoare și ar dori să știe ce mirean va beneficia de moștenirea lui!
Megafoane. Într-un oraș negru, mai rămân sunetul și, eventual, culoarea… negru, roșu, galben, verde, negru, gri, kaki, portocaliu, albastru… negru… gri… negru! Civilizația imaginii?! nici pe departe, s-a păcălit Rene Huyghe, a dat o definiție incompletă pentru milenium, schiloditoare… ne aflăm în plină civilizație a sunetului și a imaginii, sunt părinții vremurilor noastre, buni ori răi, niciunul dintre noi nu-și alege părinții, la fel cum nu-și alege timpul în care intră în lume, ne naștem din ei, predestinați să devenim ca ei… ei! ce zici Giovanni Pico della Mirandola?! știu că mint, dar mi-e comod să mint, și am înțeles pe propria piele că pot să aleg, că am datoria să aleg, chiar obligația… fiindcă nu există destin- corset, ci numai destin-cerc, în interiorul căruia mă lupt, mă zvârcolesc, mai sunt învins câteodată, Vae victis, mai ies învingător alteori, Fortis fortuna adjuvant, îl aud pe Terențiu suflându-mi… destinul-cerc în interiorul căruia devin și căruia, din când în când, îi pot întinde, chiar forța aria… Mi-a spus-o și Herodot, destinul omului este în propriul său suflet, aseară, stând la un pahar de cabernet… la un pahar de o mie unu, eu îi spun, în glumă, cabernet, îl înnobilez! și lui îi place vinul meu, zice că aduce parțial a poșircă, parțial a pușcoi cu dinamită, iar în Herodot cred, rămâne primul nostru istoric, serios. Atâta doar că nu vremile-s sub om, ci bietul om sub vremi…. Ce dacă îmi fură lumina, îmi rămâne ochiul interior, pe care nu mi-l poate sechestra nimeni, doar Dumnezeu mi-l ia, când vine vremea… Așa a procedat Eternul și cu alții, orbi în afară, care cu ochii interiori au scris pe tăblița minții epopei… ba, paradoxal, despre unii nici nu se cunoaște cu certitudine dacă au existat ori nu, dar le-a rămas opera și, după operă, nu- mele, Homer, real ori generic, semnificând cine știe ce în noaptea înțelesurilor sale… Borges, apoi, Cărțile și noaptea… o metaforă?! nu, în mod cert este o stare de spirit, o stare de spirit oximoronică. Profundul, enigmaticul gânditor orb îmi sugerează o viziune și asupra confratelui său din alte timpuri, Homer, în alta dintre celebrele sale conferințe. În rest, intuiesc la orbul Borges o aureolă stranie… bucurie, împlinire, lumină interioară, răsfăț spiritual! Și pe alți orbi s-a miluit Domnul să-i protejeze așijderea, devenind Cosânzene și Feți-frumoși cu buzdugane sub centură… La fel și cu sunetul, îmi pot sparge timpanele, mă pot îmbolnăvi de hipoacuzie, dar îmi rămâne urechea interioară, pe care oamenii nu au cum să o smulgă din mine, deși, ă-hă-hă! unii ar face și așa ceva, iar alții, iubesc tăcerea, liniștea… Dumnezeu însă, dacă mă iubește… și-i sunt credincios, muritor credincios Lui, păcătos ca orice muritor credincios, am speranța că mă miluiește cu mare mila Sa! încât îmi lasă urechea interioară… Așa a procedat cu Beethoven, când l-a îndemnat pe Lucifer să-i înfunde urechile externe, să-i ia auzul, auzul exterior, dar Creatorul i-a păstrat neatins, pentru bucuria sufletului Său, urechea interioară, cu care artistul a compus o bună parte din operă, cea mai valoroasă, ultimele simfonii, concerte, sonate… până la Simfonia a X-a, cu adevărat ultima, pe care nu a apucat să o mântuiască, deoarece l-a trădat… nu auzul, auzul interior, ci viața! Așa cum i-a pus la probă credința lui Iov, iar el, damnatul, nu a cedat, a rămas fiu al Domnului. Despre minte… ce să mai vorbesc… le-a dat unora prea multă, încât abia-abia au putut-o duce, cu greu au reușit să o gestioneze încât niște terchea-berchea și-or fi zis că-s nebuni, dar ei s-au autodefinit, și opera i-a confirmat, firește, altfel, hiper-eon! paranoic… mă rog, se referă la metodă, metoda paranoico-critică, dar este metoda lui, așa că… Ce spui, Adrian Leverkühn? Pardon, Adrian este numai o plăsmuire, cea mai dragă mie plăsmuire a lui Thomas Mann… Ce spui Picasso? despre Dali ce spui, că despre tine vorbesc și scriu alții, după ce ai vorbit și ai scris tu, destul! destule! Ce spui mai bătrânule Gustav Courbet, cu sau prin Originea lumii… și tu, mai tinere confrate, care, în răstimp, i-ai dat replica, cu ‒ prin Originea omului! îndrăzneață rău, refăcând bărbătește întregul, despre cele două fracțiuni, despre symbolon, ce spui? cunosc, sunt cvasiidentice fracțiunile, una având un plin în plus, alta, un gol, ați ghicit, tot în plus! de unde dorul și aspirația lor de împlinire, de reașezare în Unu, izvorâte de la începuturile lumii… Dar uită cineva că Unul este Dumnezeu, că și Completitudinea este Dumnezeu?! Ori celălalt Gustav, Klimt, că nu mă refer la Der Kuss, doar floare față de alte fierbinți, memorabile… Tu, Victor Brauner?!
…ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă!
Megafoane – Vocea Puterii și Vocea Administrației, culori și sonorități diferite, mesaj comun. Megavocea: …a fost judecat și condamnat pentru delictul de a gândi și de a crede că există adevăr în afara partidului… și pentru delictul… și delictul… Care partid?! că-s multe! Și muzică, megamuzică, mii de wați, zeci de mii de wați cuprind Orașul, în îmbrățișarea lor tandră, posesivă, în gelozia lor, dură, intransigentă, ca o centură de castitate… jos spiritul agresiv al gândirii, al rațiunii, al faptei, tot atâtea forme de atentate la libertate și democrație! Două voci, același mesaj: Astă seară-i bairam/ Scoateți boxele pe geam… Muzica a devenit cea mai eficientă terapie împotriva gândirii, cu condiția să fie aculturată, sălbatică, primitivă, musai ne-ritualică, îndeosebi cu condiția minim obligatorie să se adreseze zonelor de la ombilic în jos, să-i rămână strict inaccesibilă ființa și jumătatea superioară a trupului, să nu atingă inima și rațiunea… Să danseze fetele/ Și să moară babele… Megaecrane, spectacol, liderii se dau în spectacol, electorii, așijderea, mândri aleși ai alegătorilor să-i reprezinte… Dans. Țara este un dans. Pâine? nu, cir… Scuze, mi s-a rupt vârful creionului! După demnitari, purtători de cuvânt, consilieri, mai cu sârg la vorbă, păreriștii, influencerii, liderii de opinie pub… pardon! freelancer-ii, ca să fim în trend… A cui opinie? habar n-au! sau au, dar… cert este că sunt lideri, se exprimă liber, necenzurați, azi la megafoanele puterii, mâine la ale opoziției, de orice culoare ar fi… Jos! Sus! Afară! Înăuntru! Ajung de-și dau cu pancartele în cap, și vine poliția și le sparge recitalul, chermeza… adică festivitatea.
*
Supermarket… Gloată… lume de tot felul. Mă opresc. Ce-i aici! întreb un necunoscut… nici un răspuns… ce s-a întâmplat? mă adresez altuia, care are curaj, îmi răspunde, franc, nu știu! nu-mi pasă! și-l cred, de ce ar minți cineva?! dau din umeri și din coate să ajung mai aproape de ceea ce pare a fi centrul evenimentului în stare să adune puhoi de oameni… ce se dă aici?! întreb întâm- plător, adică fără să insinuez amintirea altor timpuri sau, mă rog, poate doar cu alte fețe însă, fără să-mi scot deja sacoșa din buzunar… Moarte! mă informează un bărbat tânăr încă, la treizeci și ceva de ani… A murit regele! mă lămurește, cât de cât articulat, o doamnă. Noi, bărbații, nu avem chef să recunoaștem că genul femin… pardon, sexul femeie… ori feminin… ce mai tura-vura, că femeile alcătuiesc o elită mai rațională, mai înțeleaptă decât sunt în stare bărbații să ofere societății, vieții. Nu întreb care rege a murit, cunosc, îl cunosc, regele cerșetorilor… cel mai ajuns dintre cerșetori, chiar cult, în felul lui, și rafinat, și iubit și respectat de ai lui, îndrăgit și respectat de mai toți locuitorii Capitalei… printre altele, ochii și urechile poliției, poate și ai altor instituții… ajutat de toți supușii… De aceea este rege! Și este… a fost! vajnic combatant pe frontul asanării morale a societății, omagiat, decorat, de fiecare partid aflat la putere, ca să nu se su- pere… Dumnezeu să-l ierte! Și să-l odihnească în pace! Câta porcoiul de lume!
– Asta este! conchide un aliat de turmă. Așa-i viața, trecătoare, unul naște altul dă ..
– Și lumea merge mai departe! adaugă ritos un
O moarte… Îmi văd de drum, șontâc! șontâc! întrebându-mă, poate numai gândindu-mă năuc… ce se află dincolo de ne-cuvânt?! în datul încă negrăit! în hăurile încă fără nume! La hotarul acela în fața căruia până și mirarea toridă îngheață păstrându-și vii focul, și patima și dorul!