LIVIU LUNGU ‒ Poate poveste: despre aventura unei doamne

Pe la sfârșitul anilor șaptezeci, într-o toamnă splendidă, coborâtă de pe Colțatul și de pe Zăganul, în urbe a mas, în hotelul zis de lux „Continental”, fost „Turist”, fost „Piccadilly” o pereche de „poate prinți englezi”, „poate magnați scoțieni” sau poate „un grangure din America și amanta lui”. Incognito. Adică, identificați corect numai de Securitate.

Străini, străini, dar este sigur că doamna/domnișoara vorbea foarte bine românește; au spus-o toți cei din personalul stabilimentului.

Hotelul, hotel de la bun început, nu conac boieresc transformat în hotel, ca destule altele, se afla în marginea de nord a Parcului cu Cimișiri. Parcul: de fapt un rest din ce fusese odată grădina „casei Moșnean”, nu departe de Turnul Ciung, aproape și de „Piața cu macadam”. Adică, în buricul urbei.

Seara, perechea aceea a cerut să cineze pe terasa apartamentului abia închiriat; singura terasă din clădire. Întâi, probabil ca să admire ațipirea cerului dincolo de munții cei îndepărtați, apoi, sigur, ca să scape de izul de mucegai din încăperi. Au văzut munții, i-au și fotografiat, adică i-a fotografiat doamna/ domnișoara, s-au uitat și la câte ceva dintre cele pe care puteau să le vadă din centrul vechi, centru încă neștirbit de politica edilitară a deceniului următor, au făcut poze și parcului în înserare, parc care le oferea imaginea de ansam- blu a unui crâng și perspectiva aleii principale, de la intrarea cu arcadă pe coloane corintice până în desișul întunecat de departe, unde aleea devenea fir pierdut, acoperit de crengile molizilor mărginași… Poate să fi fotografiat și „Piața cu macadam”, și creștetul ruinat al Turnului, vizibil în stânga, deasupra acoperișului casei „Negru”. Sigur este că s-au bucurat de aerul limpede și răcoros, coborât din pădurile muntelui și de relativa liniște; zgomotele orașului care se trezea pentru ce viață de noapte era atunci, una ca pentru poporul muncitor, și la câte mașini circulau, vai și amar, li s-o fi părut murmur de șoapte lor, celor obișnuiți cu animația susținută a metropolelor.

Au cerut de mâncare și de băut ce abia peste vreo cinci ani vor apărea ca extravaganțe și sfidări pentru sistemul socialist de alimentație publică: păs- trăv în crustă de mălai, file de nisetru la grătar, cartofi la cuptor, brânză, icre de știucă, papanași cu dulceață de vișine, vinul casei, „șampanie” și whisky.

Perechea se purta în ținute impresionante, de seară.

Ospătarul sta smirna lângă ușa care dădea în holul etajului, aproape de oficiu, iar în holul etajului erau ajutoarele: picolița nurlie, cu fustă de o palmă și, la cealaltă ușă, „băiatul bun la toate”, „aschimodia”.

Micul festin a început oarecum stângaci, dar a prins să se înveselească iute, cu fiecare strop de alcool băut pe îndelete.

– E foarte frumos aici! – a spus deodată femeia, spre ospătar, zâm- bindu-i convențional. E aproape ca liniștea de la țară… Credeți că am putea face o plimbare pe râu? Cu Mâine dimineață. O oră. E prea frumos… Râul, locurile toate…

– Da, se poate, rezolvăm… – a răspuns aproape slugarnic tânărul în cămașă albă, impecabil apretată și pantaloni negri, în dunga cărora ți-ai fi tăiat degetul.

– Sunteți foarte amabil! Mulțumesc!

S-ar fi spus că doamna/domnișoara cunoaște prea bine motivul acelei amabilități, dar știe și că trebuie să se complacă și, de altfel, îi și place.

A fost o pauză în traficul de pe bulevardul „Unirii”, cel mai aglomerat; în- dată, de undeva, probabil din coroana stejarului secular de vizavi, apropiat de poarta parcului, a pornit cântec măiestru de pasăre. Întâi timid, ca o părere, dar crescând și îmbogățindu-se cu fiecare strofă, după fiecare respiro, duios și avântat, cald și cu inflexiuni mai aspre, revenind, când și când, înălțându-se iarăși și iarăși coborând, mergând direct în suflet.

Femeia cea frumoasă, entuziasmată peste poate, a reușit să șoptească pentru sine un cuvânt admirativ, apoi i-a spus ceva bărbatului și s-a întors din nou spre ospătar:

– O privighetoare de zăvoi! Foarte straniu, credeți-mă, că e aici, acum, toamna, și cântă!

Ospătarul a dat din cap și s-a grăbit să umple cu vin spumos paharul golit pe jumătate; sticla de whisky fusese trasă aproape de mâna bărbatului și de paharul lui.

Ospătarul a trimis picolița, cu un gest și un ordin șoptit, după alte cuburi de gheață. Fata s-a supus, nădăjduind că i se va permite să ducă ea însăși la masă măcar acele cuburi…

Pasărea măiastră și-a curmat cântecul. S-a făcut din nou liniște.

– Se spune „Noroc”?

– Așa se spune.

Perechea a ciocnit, s-a sărutat fără farafastâcuri.

Dinspre teii bulevardului, peste ori prin clădire, se auzeau ciripelile mă- călendrilor buimăciți de felinarele electrice. Ba, de undeva, de departe, s-a insinuat strigătul unei cucuvele.

– E minunat. E de-a dreptul fantastic. Oraș cu asemenea sunete… Și se văd și stelele…

Liniște…

Deodată a izbucnit o chemare puternică, groasă, în cascadă greoaie, zdro- bind pacea serii. A izbit pereții hotelului și ai frontului de case, apoi și zidurile Facultății de Drept, aceea din marginea de nord a parcului, împuternicindu-se, năprasnic, pe tot locul, făcând să se clatine cupa în mâna doamnei și să sară puțin whisky din paharul domnului, pahar abia dus la gură.

– Ce-i? Ce este?

Acolo, jos, în parc, destul de adânc pe aleea principală, aproape de scuarul tivit de cimișirii plantați în vremea fanariotă, se contura frumos, fie și sub boarea de lumină a singurului felinar din zonă, silueta imperială a unui cerb-taur capital, în coroana falnică a căruia luceau vârfurile de argint. Au amuțit, fascinați, dar și puțin temători, englezo-americano-scoțiano-românii, iar ospătarul se părea că se micșorează, chircindu-se…

Cerbul a mai tunat o dată, răscolind din nou, din temelii, înconjurătorul și din nou tulburând din rărunchi privitorii încremeniți, a ascultat, în postura lui de suveran, apoi a pornit-o, mândru, pe aleea principală a parcului, spre ale sale. În urma lui s-a închis întunericul.

Fantasmă?

Au fost câteva clipe de tăceri. Apoi oaspetele, desprinzându-se de vrajă, și-a golit paharul, iar doamna sau domnișoara, puțin buimacă, „…incredibil; așa ceva poate să vezi doar în filme…!”, l-a întrebat pe ospătar despre rostul unui cerb-taur în mijlocul urbei.

Ospătarul, cam străin de oraș și instruit pentru cu totul alte chestii decât zo- ologia ori etologia, a răspuns cum a răspuns, barem încercând să fie simpatic:

– Păi… nu știu, dar fantomă nu-i; dacă l-am văzut, există, nu-i așa?

– Ei, trebuie că îl ține cineva în vreo .. – a hotărât femeia, ca să-și mai domolească mirarea vecină spaimei, apoi a tradus pentru însoțitorul ei.

S-a pornit ca la un semn părerea de trafic pe bulevardul „Unirii” iar oaspeții s-au întors la bunătățile cinei, dar fără să mai scoată o vorbă. Câteva zeci de secunde…

Și atunci, de undeva dintr-un colț al terasei, colț întunecat, s-au auzit întâi ceva ca un geamăt și apoi un șir de cuvinte rostite cu glas subțirel, dar foarte ferm, puțin supărat, dacă nu chiar ostil:

– Nu îl ține nimeni în Cine să-l țină? E Marin, mărețul; are parcul ăsta și cam atât. E puternic, dar e singur, că n-a ajuns nici o ciută până la el și nici el nu poate ajunge la ciute.

Acela care vorbise și la care perechea de oaspeți se uita acum ca la o momâie înviată era chiar băiatul ca de pripas al hotelului, pus să facă treburile de mizerie pentru un blid destul de plin și pentru haine, poate și pentru câțiva bănuți. După ce îl obligase să se spele, mai înainte cu vreo trei ore, femeia de serviciu și îi dăduse o țoală-cămașă curată, doar puțin țesută sub guler, iar ospătarul îl pusese să aștepte la a doua ușă a terasei, în caz că aschimodia trebuia trimisă la bucătărie, două etaje mai jos, să ducă vreun mesaj și pentru treburi „de care s-or nimeri”. Dar când boncăluise cerbul, țâncul cel pricăjit se strecurase afară, să asculte. Și, deși timid sau, mai mult, umil, parcă vorbele cocoanei, cât o fi fost aceea de cocoană, îl supăraseră.

Tu de unde știi, mă? – s-a rățoit ospătarul, și atunci pricăjitul, speriat, s-a ghemuit ca de la o palmă grea, căzută pe ceafă, pornind spre hol.

Interesant! – a spus doamna sau domnișoara; i-a tradus repede consortului și apoi l-a rugat pe ospătar să cheme înapoi aschimodia.

Pe băiat l-a pus să spună ce tocmai spusese, plus altele; ce știa. Acesta s-a executat, strivindu-și cuvintele între dinți.

Da, acela era Marin, cel mai mare și mai frumos dintre cerbii din urbe. Pentru că, da, mai erau trei: Biță de la Voica Unu, din parcul dintre blocuri, Hulub, acela cu ciutele, de pe fostul stadion și Mircea; dar Mircea era prizonier în Parcul Pionierilor. „A mai fost Nae, săracul. Nae se ținea mai mult pe la Podu Vechi, dar l-au mâncat lupii, iarna trecută.”

Cu ochii țintă în creștetul pricăjitului, pentru că acesta vorbea cu fruntea plecată, femeia traducea pentru însoțitor vorbă cu vorbă. Când a auzit de lupi, a făcut iarăși ochii mari, l-a pus pe băiat să repete, rar, ultima frază, apoi l-a întrebat pe ospătar unde este Lămurită din partea asta, s-a pornit în ea o mirare sporită: „Podu”, „Podu Vechi” se afla în oraș, deși într-o zonă mai puțin populată, dar aproape de două cartiere noi, aglomerate. Să intre lupii, după cerb, până acolo?

– Precis că minte! – s-a supărat ospătarul, uitând de ordinul cu bunele maniere și toate Nu-i așa că minți, mă? Se poate verifica. Aici nu-i codru…

– Eu zic că domnul acesta nu .. – a rostit, împăciuitoare, femeia, făcându-i semn discret ospătarului.

S-a întors spre pricăjit:

– Și alte sălbăticiuni… mai sunt în oraș?

– Mai sunt.

– Multe?

– Nu-s multe, daʼ sunt…

– Mi le spui?

Au trecut alte câteva zeci de secunde până când aschimodia a pornit să vorbească iarăși, dar când a vorbit, întâi tot încet și cu luare aminte, apoi mai curajos, apoi chiar năvalnic, se părea că nu se va mai opri. Și n-a spus numai despre vrăbii, despre porumbei, despre ciori sau guguștiuci, despre pisici vaga- bonde și despre câini fără stăpân, ci și despre mistreții de la Teatrul de Vară și de la Esplanadă, despre căpriorii „care-s prin tot locul”, despre viezuri și jderi, despre vidre și enoți, despre vulpi, despre arici, despre câte, altele și, vorbind de comuna suburbană Sâmbrele și de Haltă: despre râși, lupi, acvile și urși.

Femeia nu clipise. Renunțase chiar să-i traducă însoțitorului care se îm- păca pe sine, tot mai indiferent, ajutat de sticla de whisky.

Ospătarul, profitând de situație, a ieșit o clipă de pe terasă, să vorbească la telefon pe un număr special. S-a întors ca un pocherist trișor care știe că îndată își va primi cartea câștigătoare.

Nu se știe ce va fi fost, de fapt, acea femeie frumoasă: prințesă ori vam- pă culeasă de prin ganguri, dar cineva dintre clienții credincioși ai barului din hotel, anume profesorul H P, a recunoscut-o, a doua zi, drept una dintre relativ-celebrele experte în etologie, cercetătoare cu articole publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate din Lume.

Femeia i-a cerut țâncului pricăjit unele amănunte privind jivinele pe care acesta spusese că le urmărea, deseori, din curiozitate și din plăcere. Și nu era un șir de întrebări ca o potecă de momeli întins să apropie de un laț de prins fie și cea mai vicleană vietate. Erau bilete de examen. Însoțitorul ei, deși habar nu avea de limba română, a înțeles asta doar urmărindu-și cu atenție partenera. Și a zâmbit. Zâmbetul i s-a lărgit în râs deschis când femeia, după ultimul răspuns al aschimodiei, a strigat: „Magna cum laude!”.

Trebuie să fi fost o scenă cel puțin interesantă: femeia cea frumoasă, îmbrăcată în rochia lungă de catifea, încântată de neașteptata descoperire, dorindu-și încă un pahar de șampanie, însoțitorul său, înveselit de reacția ei și de efectul alcoolului, privind-o ca un îndrăgostit, ospătarul, abia întors de pe holul unde niște informații proaspete îi smulseseră toate cărțile din mână…

…și pricăjitul, prea scund și slab pentru vârsta de paisprezece ani pe care o împlinea în chiar ziua aceea, mohorât pentru că de ce s-ar bucura, care arătase că e într-adevăr viu numai când îi vorbise cocoanei, când îi răspun- sese la întrebări, iar atunci numai prin puterea vorbei și din scânteierile rare ale ochilor cenușii…

Ceea ce ar fi trebuit să fie un popas de o noapte de trecut în hotelul zis de lux „Continental”, fost „Turist”, fost „Piccadilly”, mai mult sau mai puțin incognito, a generat o săptămână de aventură, aventură în șapte episoade duble, zi, noapte, însă numai pentru doamna expertă. Însoțitorul, „domnul ce-o fi fost” s-a bucurat de o săptămână de lâncezeală la hotel, în compania mai ales a whisky-ului de calitate rezonabilă și foarte ieftin.

Experta, entuziastă din fire, călăuzită de pricăjitul arvunit cu o sumă oare- care strecurată în buzunarul directorului de hotel, înarmată cu două aparate foto și unul de filmat, a hălăduit prin urbe, chiar prin cele mai ciudate și mai de neumblat cotloane.

Și băiatul a făcut-o să vadă sumedenie de jivine și a făcut-o să trăiască destule întâmplări de pomină.

Pricăjitul se părea că le știe pe toate: locuri, oameni, animale, plus obi- ceiurile tuturor. Părea că știe și că se va întâmpla ceva înainte ca acel ceva să se întâmple, iar uneori premonițiile lui lămureau până și detaliile. „Chiar vezi aceste lucruri?”. „Chiar. Întotdeauna sunt într-o ordine și se trag unul după altul, negreșit.”

Pricăjitul se purta la fel de mohorât și de încruntat, în general tăcut, deși încerca să nu arate cum era: sleit de neodihnă și de nemâncare. De altfel, nu privea în ochii femeii, ca să nu se vadă cât este de sleit și uneori tușea ca să nu i se audă mațele chiorăind. Dar nu accepta în ruptul capului nici masa la care femeia îl invita în fiecare dimineață și în fiecare amiază, nici mâncarea adusă în sufertaș, nici bacșișul gros de după fiecare excursie.

Palid ca o figurină de ceară, cu umblet de prădător ori de stafie, lăsa numai scânteile din ochii cenușii să îi arate bucuriile unei așa zise întâlniri cu vreun prieten: animal din fauna urbană…

Și au văzut-revăzut atâtea și atâtea, așa cum le-au văzut. În câte zone, în câte puncte, în câte momente ale zilei și nopții, la pândă ori întâmplător, stând, relaxați, pe vreo bancă din cine știe ce parc sau cățărați în vreun copac din vreo mărginime, suiți pe acoperișul vreunui bloc sau ca înnămoliți în vreo subterană oarecare, în curțile unor instituții sau pe la șantierele de construcții civile și pe la cele industriale, și uneori doamna etolog avea bucuria „să se simtă în nouri pastelați”, alături de „un nime-n lume palid și subnutrit”, dar cu puteri atotcuprinzătoare ori chiar pe de-a-ntregul vrăjitorești. Unele întâlniri au răscolit-o ca nimic altceva și au marcat-o pentru totdeauna…

Întâi, femeia a văzut cerbii-tauri, la rând, mai cu seamă pe Hulub, acela cu harem de ciute, ciute vreo patru, apoi veverițele și lapinii din Parcul Cen- tral, tot acolo: fazanii, ciufii de pădure, dihorii și jderii și, printre dărâmăturile demolatului cartier-mahala Răsuri, teren pregătit pentru construirea cartierului Voica Doi, vulpile și nevăstuicile, apoi chiar un enot, apoi bizami și șobolani de apă în Greierușul Mare; la Podul Nou, ulii păsărari, vinderei și găi în ultimele lor raiduri dinaintea migrației, viezuri mai pretutindeni, tare hulpavi la vremea toamnei… prin margine, pe la fostul sat Cocoașele, devenit cartier: un jder de piatră… cerbi-lopătari în preajma complexului sportiv „Avântul”, păsări de apă, câte mai zăboveau, pe Greierașul Mare și pe Repezita, tot acolo un uligan- pescar, aflat în trecere, și mai apoi chiar un codalb; pe la ruinele antice și pe la cele medievale: neamuri de bufnițe, între care au văzut și o buhă de care s-a mirat puțin și pricăjitul, câte și mai câte, până la ursul nărăvit la merele gospodarilor din Sâmbrele, aceia cu gospodării în buza pădurii, urs văzut, înainte de apus, din bucătăria de vară a unuia, nu contează cine, cunoscut al băiatului, și la ursoaica înnădită la tomberoanele din cartierul „Independența”, cel nou, ursoaica și puii, de pe blocul scund, din latura cvartalului…

În urbea acelor ani, încă nu de tot cenușie și nici de tot tristă, cu oameni încă încrezători, perechea a fost totuși iute remarcată, dar pentru că schimba încontinuu traseele de hălăduială, oamenilor de pe stradă li s-a părut a fi o ciudățenie și atât.

Duminică la amiază a fost plecarea perechii. Despărțirea s-a petrecut în holul cel mare al hotelului. Simplu, cu doar două lacrimi ițindu-se din colțurile ochilor doamnei expert.

– Tu să ai grijă de tine și de prietenii aceia ai tăi, cât de mulți Poate ne-om mai vedea.

Cine trebuia să facă următoarele: să-l salte pe pricăjit din cămăruța de la demisol, cu tot cu teancul de bancnote străine, verzi, abia primite, și să-l ducă într-un anumit loc, unde pricăjitul să fie întrebat așa cum se întreba în acele locuri anumite, a făcut-o.

Despre perechea aproape-excentrică nimeni din urbe n-a aflat să se fi întors, vreodată, în urbe…

Atât.