ȘTEFAN MITROI ‒ Mirese zburând

   Era satul plin de nunți amânate. Războiul fusese mai iute de picior decât ele și le-o luase înainte. Exista pe fiecare uliță cel puțin o casă în care o rochie de mireasă aștepta să fie îmbrăcată. Exista și o fată care abia aștepta să o îmbrace. Trebuia, însă, ca mai întâi să se termine războiul ce abia începuse. Și mai trebuia ca flăcăii care plecaseră pe front să se întoarcă vii acasă. Chiar dacă nu la fel de întregi cum plecaseră. Să aibă măcar o mână teafără, pentru a avea cu ce să ducă pâinea la gură. Și măcar un picior, ca să aibă cu ce să se țină, în timpul mersului, de drum. Și măcar jumătate de gură, ca să-și sărute măcar pe jumătate nevasta. Și să aibă măcar pe jumătate cu ce să tacă, jumătatea cealaltă, lipsă, urmând s-o folosească la vorbit. Și măcar un ochi, ca să aibă cu ce să se țină de lumina zilei. Era bun ochiul ăla și la plâns, numai că bărbații nu plângeau niciodată. Plânseseră nevestele lor destul, în anii în care îi tot așteptaseră. Cele ce rămăseseră văduve chiar înainte de apuca să se mărite încă mai plângeau, așteptând, cu toate că nu mai aveau pe cine să aștepte. Știau până și ele asta, însă nu voiau să creadă. Stăteau, seară de seară, cu ochii pe cer, convinse c-or să-și vadă viitorii soți făcân- du-le cu mâna de acolo de sus. Și că, într-o noapte, carul mare, ce răsărea parcă tot mai aproape de acoperișul caselor, o să-i aducă înapoi. Pe fiecare în curtea unde crescuse. Nițel micșorați, ce-i drept. Unii chiar mai mult. Mult de tot. Cu o fărâmă de suflet în locul sufletului cu care plecaseră. Doar că, spre deosebire de mâini, picioare sau ochi, sufletul creștea cu timpul la loc. Bine că nu îmbătrâniseră deloc, așa cum o pățiseră bietele mirese, cărora le rămăsese numai dragostea tânără. Dar numai ele știau asta. Ele și cei ce, urcând la cer, se făceau vinovați de amânarea nunților de care fuseseră pline ulițele satului.
Mai rămăseseră câteva acum. Nu le credea nimeni acestor nunți că plângeau pe ascuns când se gândeau la rochiile acelea albe ce putrezeau prin dulapuri, tot așteptând să fie îmbrăcate, după cum femeile măritate, cu părul la fel de alb ca rochiile pe care ele apucaseră să le poarte, nu le credeau celor ce nu-și pierduseră încă speranța că într-o zi le va veni și lor rândul la măritiș.
Pesemne că e numai sufletul lui acolo sus, a spus una dintre mirese, des- pre cel pe care-l aștepta. Într-o dimineață, le-a zis celorlalte că l-a văzut. Că i-a văzut sufletul, mai exact. Sub formă de lumină. De mărimea unui licurici.
Atât de mic? s-au speriat celelalte.
N-o să rămână așa. O să ajungă din nou cum a fost!
Și eu l-am văzut pe al meu, a spus alta. Sufletul lui, vreau să zic, a adăugat ea. Pâlpâia ca sticla de lampă, dovadă că e în creștere.
Zău?
Zău! Să-mi sară ochii dacă vă mint!
Sunt acolo, s-au bucurat toate, chiar dacă unele dintre ele nu primiseră încă niciun semn dinspre cer.
Sunt sigură că ne văd și ei pe noi, poate că vor să se întoarcă, dar nu pot. Nu e chiar așa de ușor să cobori din cer pe pământ! Dacă ești om. Suflet de om, mai bine zis. Doar îngerii pot face asta cu ușurință.
Îngerii păzitori, vrei să spui!
Nu numai ei. Gabriel e arhanghel și vine jos printre oameni mereu. Cum mereu? Doar atunci când are de vestit nașterea lui Iisus.

   Nu vi se pare că nu e treaba noastră să discutăm despre astfel de lucruri? a țâșnit o voce din întuneric. Mai bine ne-am gândi cum am putea să mergem noi după ei.
Chiar așa, cum? a întrebat o altă voce de alături.
Cel mai simplu ar fi să murim! Dar cum să îmbraci sufletul în rochie de mireasă?
Așa e, s-au amestecat vocile între ele. Trebuie să fim înveșmântate în alb. Și să luăm și niște lăutari cu noi.
Le veneau bine rochiile de dantelă, deși se observa de departe că sunt fete bătrâne. Altceva le interesa însă pe ele. Să se vadă că dragostea le-a rămas proaspătă. Și acolo pe pământ, și sus în cer, unde erau hotărâte să plece cât mai curând. Încă nu știau cum. Erau prea grele, nu le ținea aerul, cu toate că se străduiau să pășească în vârful picioarelor pe el.
Poate că luminițele alea din calea lactee ar fi trebuit să întindă mâna după ele și să le tragă în sus. Dar dacă ei rămăseseră fără ambele mâini în război? Poate că și fără ambele picioare, de nu făceau nici măcar un pas, în jos, spre pământ. Numai ochii să le fi rămas teferi. Sau cel puțin unul dintre ei. Ca să le poată recunoaște când ajungeau în preajma lor. Însă cum să ajungă? Atârnau greu anii pe care-i aveau. S-ar fi lipsit de mulți dintre ei, dar nu puteau. Erau nevoite să și-i ia pe toți cu ele. Pe sub rochia de mireasă, care era ușoară ca fulgul. Asta le și dădea curaj să plece. Mai aveau doar să descopere cum. Cât mai repede cu putință. Fiindcă ei puteau să-și piardă răbdarea tot așteptându-le. Sau pur și simplu să se stingă. Să nu mai fie adică luminițele ce le făcea de la mare depărtare cu mâna. Să se transforme într-o clipă în fum. Auziseră de atâtea ori că sufletul chiar asta este, un firicel subțire de fum. Altceva, nimic. Însă ele nu dădeau crezare unei asemenea bazaconii.
De ce sufletul, și nu trupul? Ele chiar își doreau să li se întâmple asta. Fumul era mai ușor ca aerul. Se ducea fluierând spre cer. Oricât de mulți ani ar fi avut. Dar poți să îmbraci niște trupuri de fum în rochie de mireasă?
Ia stai, s-a dezmeticit una dintre mirese. E de ajuns un vânt mare, o vijelie, ca să ne putem desprinde de pământ.
Asta este! au chiuit ele de bucurie. Și s-au pus pe așteptat. Lăutarii nu vruseseră să le însoțească, spunându-le că nu e nevoie de ei, ci de muzica lor, ce poate fi auzită, când e cântată cu tragere de inimă, chiar și din cer. Doar să nu-i taie calea și s-o pună pe fugă muzica îngerilor.

  S-a pornit, chiar în iarna următoare, vijelia pe care o așteptau. Of, Doam- ne, câte așteptări în viața unor femei care-și văd amânată până în pragul bătrâneții nunta!
Însă vijelia aceea, numită viscol, deși albă ca rochia de pe ele, nu era bună. Tocmai d-asta, că era albă. Nu le mai puteai deosebi pe mirese de ninsoare.
Cum să-i ceri unui bărbat căzut de tânăr pe front să ia de nevastă o nin- soare? Știe ea, ninsoarea, ceva despre dragoste? Are zăpada puterea de a-l aștepta să se întoarcă acasă atâta amar de ani cât așteptaseră ele? Plus c-ar trebui să fie tot timpul iarnă, ca să nu rămână văduv înainte de vreme!
S-a îndurat, în cele din urmă, o vijelie de vară de cele câteva mirese. Atâtea mai rămăseseră din câte erau la început. Le-a luat, ajutată de poalele lungi ale rochiilor, pe sus, și le-a purtat o zi întreagă prin văzduh.
A ținut o săptămâna întreagă vijelia. Pe timpul nopții se întețea parcă, astfel ca ele să poată ajunge cât mai aproape de cer. Tocmai când erau să ajungă, vântul s-a potolit. Ar fi trebuit ca miresele să cadă în scurt timp înapoi pe pământ. Dar n-au căzut. Au plutit zile în șir pe deasupra satului.
După care au dispărut. Dar nu de tot. Cei de jos le vedeau în unele nopți dând ocol carului mare, apoi alunecând de-a lungul căii lactee, până când lumina albă a acesteia se contopea cu albul rochiilor lor.
Dimineața se abătea peste sat un roi mare de licurici. Căutau parcă pe cineva. Dar negăsind ce căutau, se întorceau, pornind în mare viteză spre tării, în locul de unde veniseră.