GHEORGHE FILIP ‒ Despre conflictul dintre generații

S-a vorbit intens într-o vreme despre conflictul dintre generații. Astăzi s-ar părea că acest conflict s-a acutizat. Tinerii îi privesc pe bătrâni ca pe niște fosile umblătoare, niște expirați, care nu sunt buni de nimic, nu mai sunt folositori nimănui, nici măcar lor înșile. Nu se gândește nimeni că bătrânii aceștia nu s-au născut așa, că au fost și ei tineri, plini de viață, de visuri și de speranțe, nu interesează pe nimeni ce au fost și ce au făcut, nu contează decât aspectul fizic – că sunt aduși de spate, ridați și chelioși, că abia merg, târșâindu-și caraghios picioarele.

Tinerii cred, pesemne, că ei încremenesc în vârsta pe care o au, că trece- rea timpului nu-i va atinge în nici un fel, că trupul lor nu-și va pierde nicicând vigoarea și vioiciunea, că ei sunt prieteni buni cu veșnicia și că au mereu la îndemână elixirul tinereții. Ei trăiesc în iluzoria poveste a tinereții fără bătrânețe, vis vechi, imposibil de împlinit.

În virtutea acestui fapt li se pare normal să-i apostrofeze pe cei vârstnici că merg prea încet, că parcă dinadins stau să se împiedice alții de ei, că în magazin se uită lung la eticheta câte unui produs și nu se sfiesc să le strige că, în timp ce ei umblă brambura, moartea îi caută pe-acasă.

De unde atâta înverșunare? Cele două părți nu se „bat” pentru același lucru, n-au aceleași idealuri – una le-a avut, le-a împlinit deja sau le-a ratat, iar cealaltă acum năzuiește spre steaua ei, nu își dispută timpul – al uneia e la început, al celeilalte e la apus ‒ și-atunci ar avea toate motivele să se înțeleagă, mai ales că se pot completa și potența reciproc. Una vine cu experiența și cumpătarea, cu tenacitatea… răbdătoare, cu limpezimea speranței și cu ri- goarea, cealaltă cu vigoarea, curajul și asumarea riscurilor.

Și-atunci? Va fi fost dintotdeauna așa? Niște cruzimi se întâmplau în mitologie, unde, de pildă, un zeu mânca pur și simplu copiii celorlalți. Sau, ceva mai târziu, în lumea-lume, când un rege îi căsăpea pe toți copiii, pentru că unul dintre ei era sortit să-i ia locul.

Dar, după cum se vede, astfel de lucruri se întâmplau cu copiii. Viitorul făcea din ei o enigmă. Nu se știa cum vor evolua, cum vor gândi, ce vor face și puteau deveni o primejdie pentru alții. Pe cei bătrâni vârsta îi făcea inofensivi. Ei dobândiseră, sau nu, ce avuseseră de dobândit și nu mai atentau la gloria nimănui. Bătrânețea, cu amărăciunile și cu singurătatea ei îi împăca cu viața, cu lumea.

Vremurile nu au fost, totuși, mereu așa. Bătrânii erau respectați pentru hârșirea lor prin viață, pentru experiența și înțelepciunea lor și pe acest temei trebuie să fi apărut vorba aceea: cine nu are bătrâni, să-și cumpere. Ei erau utili prin povețele lor mai ales în momente de cumpănă. Ei erau legătura vie dintre trecut – cu erorile lui transformate în învățături ‒ și prezent și puteau, de aceea, limpezi viitorul.

Dar, încet-încet a apărut „conflictul” dintre generații. De ce? Au ceva de împărțit cele două generații și fiecare parte vrea mai mult decât cealaltă? Dacă ar fi așa, nu pot rezolva problema amiabil, așa cum fac… politicienii – prin dialog, prin negocieri? Cu politețe, cu respect unii pentru ceilalți?

Dar „conflictul” duce el la o rezolvare? Are el un sfârșit, niște învinși și niște învingători? Aceștia, însă, se cunosc de la bun început. Învinși sunt cei bătrâni, care și-au cam încheiat socotelile cu viața și care își cunosc deja sentința. Și-atunci, în loc de câte o scatoalcă, n-ar merita mai degrabă compasiune?

Și totuși, conflictul acesta apare din senin? Este așa, ca un dat? Este expresia unei generații energice, cu chef de ceartă, de scandal? Este semnul egoismului unora, care se cred veșnici? Sau are o cauză?

De multă vreme încoace timpul „nu mai are răbdare”. Dacă altădată lân- cezea pur și simplu, având mai mult un rol contemplativ, asistând oarecum pasiv la ce se întâmplă în viața de toate zilele, dintr-odată socotește că rostul său ar trebui să fie altul, nu cel de a somnola în cutiile ceasurilor ori a-i spune cucului că a sosit ora cântatului.

Și începe să se grăbească. Și în graba lui nu mai e interesat de cântecul cucului, ci de lumea pe care o zgâlțâie și o pune să gândească și să acționeze. Și lumea intră și ea în această alergare și consecința mișcării ei frenetice sunt noutățile tehnice, tehnologice din toate domeniile, care se succed cu repeziciune. Rezultatul – o altă lume!

Lumea generațiilor tinere nu mai seamănă cu aceea a generației de dinaintea ei. Cei tineri știu puține lucruri despre lumea celor vârstnici și, în mod firesc, își visează împlinirea în această lume nouă. Pe care bătrânii nu o înțeleg în complexitatea ei, nu se mai simt în ea ca acasă, i se adaptează mai greu, nici nu au suficiente motive pentru adaptare și o privesc adesea cu ochi critic. Poate regretă că lucrurile de-acum nu s-au petrecut și pe vremea lor, poate de aceea se uită la cei tineri ca la niște norocoși.

Poate aceasta să fie cauza conflictului dintre generații? La granița acestor două lumi să se producă scânteia acestei confruntări? Să se datoreze această nepotrivire schimbării lumii, mentalităților, modului de viață?

Greu de spus. Pentru că, dincolo de aceste schimbări, generația tânără visează aceleași stele ‒ și numai stelele se schimbă, nu și visarea ‒ și trece prin aceleași încercări, prin aceleași îndârjiri și tensiuni în drumul ei către împlinire. Și asta, poate, s-ar cuveni să atenueze și să elimine în cele din urmă conflictul.

Și-atunci? Ar putea fi altceva? Ce?

P.S. Printre noutățile de ultimă oră apărute în această lume nouă se numără și inteligența artificială. Care nu s-a ivit dintr-odată, are și ea un istoric, și a evoluat până la formele de azi. Mulți văd în ea o primejdie pentru Asta, dacă va ieși de sub controlul celui care a creat-o, dacă va ajunge să gândească singură. Și așa cum altădată tatăl îi spunea copilului: eu te-am făcut, eu te omor, de data aceasta copilul îi va spune tatălui: tu m-ai făcut, eu te omor.

Marea temere este că, încet-încet robotul – inteligența artificială – îl va înlocui pe om. (Singura parte bună ar fi că acest conflict dintre generații se va muta, probabil, în lumea inteligenței artificiale). Și dacă roboții vor prelua toate profesiile pe care le practică astăzi omul, ne gândim că ar fi foarte pro- babil ca într-un timp relativ scurt să apară și roboții artiști. Adică, de pildă, să apară roboți poeți, prozatori, critici literari etc. Ar fi interesant de știut dacă și în această lume a lor se vor păstra aceleași reguli și năravuri ca în viața literară de azi, dacă va funcționa același sistem de promovare a valorilor, de cunoștințe, relații, de vorbe bune, de găști etc. Dacă vor fi „alte măști, aceeași piesă, alte guri, aceeași gamă”…