ENACHE PUIU (ȘTEFAN CAREJA) ‒ 95 de ani de la nașterea autorului „Istoriei literaturii din Dobrogea” (Constanța, Ed. Ex Ponto, 2005); ENACHE PUIU (ȘTEFAN CAREJA): Poezia mare se citește cu ochelari și de mai multe ori. Dialog cu OVIDIU DUNĂREANU (1990)
Istoric și critic literar, poet. Născut la 18 aprilie 1928, în comuna Cara- murat, județul Caliacra. Mort la 15 martie 2005 în Constanța. Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, promoția 1950. Doctor în filologie. Profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân”, lector la catedra de literatură română a Institutului de învățământ superior din Constanța, conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius” (1950-1999). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cărți publicate: Viața și opera lui Miron Costin (București, Ed. Acade- miei, 1975); Scriitori și reviste la Pontul Euxin (Constanța, Ed. Ex Ponto, 1997); Bulevardul Șarpe (Poeme. Constanța, Ed. Ex Ponto, 1998); Lacul Laptelui (Poeme. Constanța, Ed. Ex Ponto, 2000); Istoria Literaturii din Dobrogea (Constanța, Ed. Ex Ponto, 2005).
ENACHE PUIU
Glose la specificul dobrogean
Operaţie aparent hazardată, ce ar contrazice normalitatea, determinarea specificului unui anumit segment din ansamblul romanităţii constituie, negreşit, un fapt perfect valabil, în acord cu logica lucrurilor. Corespunzând, în plan lingvistic, să zicem, cu descrierea particularităţilor unui grai din sfera mai largă a unui dialect, în ambele cazuri avem a face, în realitate, cu detaşarea, pentru depistarea nuanţelor şi cu studierea separată a părţii de întreg. Aşa fiind, ne putem întreba azi ce e de înţeles prin dobrogenism şi care sunt elementele lui specifice, în felul în care transpar acestea din viaţa materială şi spirituală din sud-estul ţării, adică din componenta geografică şi istorică, din modul de existenţă al oamenilor şi din firea lor?
Abordat cu ani în urmă în două ocazii (de I. Lolu, în revista Dobrogea de Sud şi de Cercul studenţilor constănţeni din Bucureşti: Th. lonescu, Pavel Chihaia ş.a.), subiectul n-a beneficiat, însă, decât de o discuţie ce s-a rezumat doar la semnalarea lui şi la câteva enunţuri grăbite şi cu totul insuficiente în raport cu importanţa ce o are.
Implicând consideraţii de natură geografică, istorică, sociologică, psi- hologică etc., tema antrenează, prin natura ei, şi ideea tipologiei culturale, analizată la noi prin studii temeinice, de personalităţi de prim rang, precum: D-tru Drăghicescu (Psihologia poporului român), C-tin Rădulescu-Motru (Ro- mânism), Lucian Blaga (Spaţiu mioritic), Mircea Vulcănescu (Dimensiunea românească a existenţei), Dan Botta (Unduire și moarte), I. Petrovici (Etnic în filosofie), Ov. Papadima (Viziunea românească a lumii), C-tin Noica (Sen- timentul românesc al fiinţei) ş.a.
Străveche vatră a poporului român, Dobrogea şi umanitatea ei reprezintă în zilele noastre o componentă distinctă sub mai multe raporturi a teritoriului naţional, astfel că n-are sens să ne mai îndoim, la acest început de mileniu, de existenţa specificului zonei, chestiunea reală fiind de a desemna şi interpreta corect acest specific.
Cel dintâi element aparte al acestei provincii şi care îi conferă o evidentă specificitate este, indubitabil, configuraţia naturii, relieful acesteia. Într-adevăr, sentimentul primordial al călătorului care trece Dunărea şi calcă în Dobrogea este acela al întâlnirii cu un tărâm sui-generis în tot peisajul românesc. În dreapta bătrânului Danubiu, pământul pare a se nelinişti dintr-o dată într-un mod nemaiîntâlnit în restul ţării. Frământat de uriaşe mâini nevăzute în ex- tremităţile nordică şi sudică, unde spinări gheboase trag în faţa privitorului întinse cortine de păduri (cărora turcii le-au zis „Deliorman-Pădurea Nebu- nă”), terenul abia se mai domoleşte către mijloc, unde orizontul devine mai larg. Regiune a furtunilor de praf şi a cuiburilor de ciori în vârfuri de salcâmi, Dobrogea, care adăposteşte cele mai vechi cetăţi de la noi (Histria, Tomis, Callatis etc.) şi munţii cei mai longevivi, este, iarna ca şi vara, patria herghe- liilor de vânturi năpraznice, fluturându-şi coama într-o goană stimulatoare de patimi şi generatoare de drame, dar şi de poezie. Acesta este adevărul: între Dunăre şi Mare, pământul are un simţ în plus, conferit de farmecul distinct şi straniu al zonei, spaţiu al unor particularităţi inconfundabile. Dincolo de şi peste transformările din ultima vreme, există aici ceva ciudat, care vine din adâncuri şi pe care această regiune l-a conservat în fiinţa ei. Indefinibilă în cuvinte, statornicia bizarului dobrogean este de surprins în jocul contrastelor care te însoţeşte peste tot: în relief şi oameni, în istorie şi atmosferă, în antic şi modern.
În sfera aceluiaşi factor geografic, implicarea unei alte constante, aceea a mării, la configurarea specificului dobrogean nu a fost nicidecum mai redusă. Dimpotrivă, ochiul şi vocea mării au marcat şi marchează într-un fel unic această parte a României şi românismul. Prezenţa mării i-a dezvoltat dobrogeanului sentimentul non-izolării, iar ţinutului îi acordă un aer cosmopolit. La Constanţa sau Tulcea, la Mangalia sau Medgidia, tocmai cosmopolitismul este ceea ce face atracţia. Accentuat în centrele urbane şi portuare, unde localnicilor li se adaugă „contribuţia” navigatorilor, cosmopolitismul are în interiorul provinciei o nuanţă coloristică diferită, imprimată de fesul turcesc şi barba lipovenească.
Odată cu factorul geografic şi mai mult decât acesta, istoria, cu tot ce a reprezentat ea, a avut un rol major în constituirea specificului dobrogean. Rod, înainte de orice, al geneticii neamului nostru, dobrogenismul este, totodată, şi rezultatul evoluţiei în timp a realităţii umane, spirituale şi materiale de aici, căci însemnelor de structură ale tuturor românilor li s-au adăugat unele elemente particulare produse de procesul devenirii. Este ceea ce pune în evidenţă importanţa istoriei în configurarea trăsăturilor specifice ale fenomenului în discuţie. Sintetizând mult, este de spus că, pe malul drept al Dunării, cum se ştie, istoria a însemnat o lentă suprapunere de civilizaţii şi o adevărată con- centraţie de mituri. Avea dreptate, de aceea, N. Iorga, când scria că poporul român este „o completă şi preţioasă sinteză” (cap. Originea, firea și destinul românesc, în Enciclopedia României, Buc., 1938, vol. I), în vreme ce Dobrogea constituie un pământ al sintezelor de civilizaţii: getă, elină, romană, bizantină, otomană. Între Dunăre şi Mare, istoria, foarte veche, şi-a imprimat pecetea atât pe trupul pietrei, cât şi pe chipul legendelor şi al fiinţei umane. Fapt e că, mai mult decât oriunde în această ţară, trecutul îndepărtat iese mereu la suprafaţă în acest ţinut, transformându-l astfel într-un imens muzeu în aer liber. Dobrogeanul are, în consecinţă, un acut sentiment al intimităţii cu istoria şi, cum hotarul dintre realitate şi mitologie este aici destul de îngust, fiecare îl trece la tot pasul, fără să ia aminte la aceasta. Gospodina din Constanţa păşeşte absolut natural, de mai multe ori pe zi, în antica cetate a Tomisului, adică în mitologie, tot aşa cum o face şi liceanul mangaliot, în Callatis, sau pescarul tulcean, în Aegyssus. Mai toate aceste locuri îşi au reflectată identi- tatea în fantastic şi fabulos, Dobrogea posedând în vremea noastră o arhivă spirituală dintre cele mai vechi şi mai bogate în mituri.
Să ne amintim: pe aici a călărit Cavalerul trac, iar zeiţa Tyche a împărţit oamenilor fericire şi nenorociri; pe lespezile încălzite de soare şi-a încolăcit trupul şarpele Glycon, iar în golf au ancorat căutătorii lânii de aur, argonauţii; laolaltă cu ei a poposit vestitul cântăreţ Orfeu, un reper de legendă al ţinutului fiind şi mitul marelui relegat, poetul Publius Ovidius Naso, pe care oamenii locului îl simt ca pe unul de-al lor etc., etc. Credinţa puternică a dobrogea- nului în veşnicia vieţii ‒ semn al robusteţii sufleteşti ‒ nu s-a edificat, oare, şi pe permanenţa mitologiei în acest colţ de ţară, o mitologie cu care localnicii dintotdeauna au fost în familiaritate?
Aflată la răspântie de drumuri, în Dobrogea au venit, deci, aduşi de va- lurile istoriei, peste românii autohtoni, seminţii din toate cele patru părţi ale lumii: slavi, turci, tătari, greci, germani, armeni, italieni, drept care, pentru D. Gusti, fondatorul şcolii sociologice româneşti, tărâmul ei însemna un „contact între rase, contact între tradiţii, cu mulţimea de relaţii sociale și procesul de adaptare treptată, de contopire și stabilitate de forme de viaţă” (C.D. Con- stantinescu-Mirceşti ‒ Un sat dobrogean: Ezibei, cu o prefaţă de D. Gusti, Bucureşti, 1939). Mozaic de naţionalităţi, zona dunăreano-pontică s-a profilat de-a lungul timpului ca un loc al sintezei etnice, de aceea, deopotrivă cu jocul contrastelor şi zarea fabulosului mitologic, una dintre coordonatele importan- te ale dobrogenismului este tocmai stilistica mozaicului etnic, amestecul de elemente eterogene ce defineşte această tehnică decorativă. Fenomenul a fost posibil pentru că românii, ca autohtoni ai acestor meleaguri sau descă- lecând din Ardeal, Moldova sau Pind, n-au cunoscut niciodată intoleranţa şi au dovedit o mare forţă de modelare a noilor veniţi. Dominarea, nicidecum brutală, şi metamorfozarea acestora de către ceea ce Mircea Vulcănescu numeşte undeva (Cap. Războiul pentru întregirea neamului, în Enciclopedia României, Bucureşti, 1938, vol. I) „felul şi firea omului românesc” au fost sti- mulate de conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor, de sentimentul lor că în Dobrogea se află în vatra strămoşească, precum şi de caracterul comun al formelor de viaţă cu ale celorlalţi români. Cum era şi firesc, însă, convieţuirea timp de secole, în acelaşi spaţiu, a reprezentat un proces cu dublu sens, ea a favorizat influenţe şi întrepătrunderi reciproce. Iată pentru ce, între Dunăre şi Mare, este mai evident faptul că aborigenii, fiecare cu particularităţile lor, au contribuit la nuanţarea specificului locului. În afara acestei contribuţii, trebuie subliniat, nu se poate vorbi de dobrogenism, tabloul de elemente ce ilustrează specificul dobrogean completându-se abia prin includerea acestei realităţi. La rândul lui, românul devine dobrogean numai după sensibilizarea de către aceste nuanţe alogene, fără a fi astfel neromân, căci nimic nu i-a putut şi nu-i va putea anula substratul esenţial traco-getic. Constatarea lui Mircea Vulcănescu precum că „Istoriceşte neamul nostru e, fără îndoială, extrem de complex” (Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 16) este întrutotul valabilă şi pentru românul din Dobrogea.
În fine, prin concursul comun al elementelor geografic şi istoric ale regiu- nii, s-a conturat acea componentă a dobrogenismului care e reprezentată de modul de viaţă şi aşezările oamenilor. Ocupaţi în trecut mai mult cu păstoritul decât cu cultivarea unui sol în genere arid, localnicii ‒ cei proveniţi din Ardeal, ca şi cei proveniţi din Pind ‒ şi-au confundat existenţa, veacuri şi veacuri, cu creşterea ovinelor. S-o recunoaştem: dobrogeanul s-a născut oier şi astăzi încă, într-o vreme în care suprafeţele de păşunat s-au redus mult, vechile trasee păstoreşti îşi cheamă stăpânii. În ultimile decenii însă, viaţa i-a orientat spre alte moduri de existenţă. Pantele dealurilor expuse la soare au favorizat revenirea la o îndeletnicire străveche: viticultura, împotriva căreia a luptat re- gele Burebista, dar care, în anii noştri, a făcut renumite numele unor aşezări ale locului. Un fenomen de mutaţie s-a înregistrat, în epoca contemporană, şi în configuraţia aşezărilor dobrogene. Emblematic însă a fost şi mai este satul mărunt, pitit între văi sau risipit pe coasta dealului, un sat cu ziduri scunde, folosind pământul şi piatra, dar şi stuful. Supunere la furia vânturilor? Reacţie la urgiile istoriei? Poate că şi una şi alta…
La capătul acestor însemnări, unele consideraţii încă despre sufletul do- brogean, cel de ieri şi de azi, măcar că, dată fiind natura lui inefabilă, în acest domeniu fundamental va exista întotdeauna sentimentul că alergăm după o Fata Morgana. Celui care zăboveşte şi observă mai îndeaproape realitatea nu-i poate scăpa, totuşi, un adevăr: influenţa şi în acest caz a factorului genetic, dar şi al aceluia de loc, de istorie şi de mediu asupra monotipului spiritual dobrogean. Prin alte cuvinte, sufletul românului de la Pontul Euxin şi al dobrogeanului în general a fost şi este modelat, în proporţii diferite, de- sigur, de toţi aceşti factori. Românul dobrogean, aşadar, poartă în structura lui trăsăturile genei, cum se întâmplă şi cu dobrogeanul de altă naţionalitate, psihologia ambilor fiind determinată în principal de factorul etnic originar. Odată cu aceasta, însă, cum se petrece peste tot în lume, amândoi poartă şi amprenta spaţiului comun al Dobrogei, în care s-au născut, iar acel „ceva” din „caracterul” locului natal, împreună cu ambianţa socială identică în care s-au dezvoltat, ceea ce presupune şi influenţa reciprocă, reprezintă elementul care îi apropie.
Aşa fiind, e explicabil de ce sufletul dobrogean, care închipuie un desen de felurite culori antitetic combinate, este, asemenea reliefului şi istoriei de aici, un suflet al contrastelor realizate în tehnica mozaicului. Trăsătura lui dominantă o reprezintă omenia, spiritul paşnic şi felul de a fi primitor al românului, toleranţa etnică, socială, religioasă a acestuia faţă de cel de alături. În această privinţă, tot N. Iorga observa că „Românul este unul din puţinele popoare care poate trăi laolaltă cu alţi oameni, fără să fie nevoie de constrângere și pedepse” (op.cit., loc.cit.). Grefată pe proverbiala ospitalitate românească, toleranţa dobrogeană vine de departe în timp, conturându-se prin concursul istoriei şi explicând un aspect extrem de important: absenţa xenofobiei şi a conflictelor etnice din acest mediu uman. Nu tot acesta semnifică şi prezenţa unor nume turceşti şi greceşti pe plăcile memoriale din satele locului, ridicate spre cinstirea eroilor din primul război mondial?
În directă legătură cu omenia şi toleranţa dobrogeanului se află sensul acordat de el existenţei, atitudinea lui în faţa vieţii şi a morţii. Având permanent deschisă în faţă cartea istoriei multimilenare şi trăind în vecinătatea antichităţii, omului acesta i s-a accentuat fatalismul funciar. Nota energică a concepţiei aromânilor că viaţa e o luptă n-a modificat esenţial lucrurile, astfel că filosofia lui dominantă este una a predestinării, aceea a lui „aşa a fost să fie”. Faptul acesta, care a făcut din el un resemnat, transpare din manifestările majore dar se citeşte şi pe chipuri. Cei din alte părţi care au simţ de pătrundere des- coperă în privirea liniştită şi calmă a acestor oameni reflexe ale damnării din legendele antice. Poate de aceea trepidaţia lor sufletească e tăcută şi atât bucuriilor cât şi nenorocirilor li se pune surdină…
Într-un alt strat al său, de adâncime, sufletul dobrogean adăposteşte tainic două predispoziții aflate într-un raport adversativ faţă de componentele numite anterior: dorul călătoriilor şi vocaţia umorului, fiecare avându-şi explicaţia. Cea dintâi priveşte privilegiul pe care Dumnezeu i l-a oferit omului de aici de a vieţui lângă bărăganul nesfârşit al mării, adică într-un spaţiu geografic deschis, nelimitat şi incitant la drumeţie. În dreapta Dunării, soarele răsare din mare, or siluetele plutitoare care au tăiat şi taie orizontul au întreţinut mereu în subconştientul celor de pe ţărm chemarea depărtărilor, dorul evadării în lumea largă… Aplicarea spre glumă, spiritul şugubăţ şi hâtru bine ascuns, dar existent virtual în dobrogean este un indiciu sigur că antonpannescul Păcală şi balcanicul Nastratin Hogea şi-au dat mâna pe acest teritoriu. În definitiv, Isarlâk-ul acestuia din urmă nu în Dobrogea se află?
După cele de până acum, nimic de neînţeles că un specific dobrogean, în accepţia de nuanţă abia perceptibilă în ansamblul naţional românesc, este de observat şi în domeniul cultural-artistic din această zonă. Nuanţă abia perceptibilă deoarece formele din această sferă, refuzându-se concretului obişnuit, îşi conturează nuanţele particulare cu mult mai multă subtilitate decât în celelalte domenii. Că aceste note există, însă, nu e nicio îndoială. Suficient să ne referim, fie şi succint de tot, la compartimentul picturii, al muzicii şi al literaturii.
În pictură, o notă de specific dobrogean se constituie, între altele (una este lumina distinctă a tablourilor), în însăşi preferinţa tematică a creatorului plastic din Dobrogea. Vrem să spunem că, de la mai îndepărtaţii N. Florian, Stavru Tarasov şi Lucian Grigorescu, la C-tin Găvenea, N. Rădulescu, I. Mătăsăreanu, Mircea Vărzaru, Eugen Mărgărit, Tr. Marinescu, pentru a ne opri la numai câteva nume, peisajul marin, transfigurat prin varii simboluri, se constituie la toţi într-o frumoasă obsesie, ca altădată pentru plasticienii din Şcoala de la Balcic. Pluteşte peste pânzele celor de aici ‒ nu se putea altfel ‒ un acelaşi tulburător duh al apei.
În domeniul muzicii populare, elementul de dobrogenism, încă şi mai dificil de identificat, este de descoperit în linia melodică a unor melosuri. Este cazul, spre pildă, al melodiei după care se execută jocul „Geamparale”, în vioiciunea căreia bucuria de viaţă a românului îşi asociază unele note balcanice. Se poate aminti, de asemenea, melodia tărăgănată, uşor melancolică ce însoţeşte textul unor balade ale locului, melodie în care se îngemănează ecouri ale sufletului românesc în ipostaza munteană, cu inflexiuni venite din sudul Dunării.
În ce constă specificul literaturii române realizate de-a lungul timpului între Dunăre şi Mare, prin alte cuvinte, care este contribuţia de până acum a beletristicii din această parte a ţării la polifonia fenomenului literar românesc în ansamblu, s-a văzut, sperăm, din cuprinsul studiului care se încheie. În rân- durile de faţă, semnalând intercondiţionarea intimă dintre ambianţa exterioară şi cea interioară a creatorului literar din Dobrogea, ne limităm a indica drept repere ale specificităţii literaturii din provincia de la Mare asemenea realităţi precum: lirismul epitafic de pe stelele tombale antice, Epistolarul tomitan al lui Ovidiu, manifestările Şcolii literare de la Tomis, pentru epoca străveche, poezia stepei şi a mării, resurecţia suprarealismului, romanul portuar şi marin, pentru epoca modernă.
Preţioasă vatră a românismului, cu o configuraţie istorică, geografică şi etnică aparte, Dobrogea, prin zestrea ei de cultură materială şi spirituală, adaugă aşadar complexului naţional o dimensiune originală de cel mai mare interes în acest ev.
(2005)
Enache Puiu (Ştefan Careja): „Poezia mare se citeşte cu ochelari şi de mai multe ori”
‒ dialog cu Ovidiu Dunăreanu ‒
Stimate domnule profesor Enache Puiu, cunoscându-vă reticenţa în ceea ce priveşte interviurile, vreau, mai întâi, să vă mulţumesc că aţi acceptat să faceţi, în acest caz, o derogare. Intrând, acum, în „subiect”, încep cu începutul şi vă întreb: cine sunteţi şi de unde vă trageţi stirpea, ca om?
‒ Sunt cel care mă vedeţi şi ca om vin de departe în timp şi spaţiu. Spun aceasta pentru că m-am născut pe la începutul secolului şi am văzut lumina zilei într-un sat din acel frumos ţinut al Dobrogei de Sud, ţinut românesc pe care am fost siliţi să-l cedăm altora şi pe care azi l-am dat complet uitării. Ca să vă satisfac curiozitatea, adaug că, prin părinţi, vin încă şi mai de la sud, din Munţii Pindului, acolo unde, tatăl meu, păstor fiind, îşi mâna turma având în faţă imaginea Olimpului mereu înzăpezit. Când i-am spus odată că acolo era lăcaşul zeilor, mi-a replicat foarte serios că n-a văzut aşa ceva şi că el n-a întâlnit decât comitagii greci.
‒ Să înţeleg că sunteţi aromân?
‒ Da. Sunt mândru să spun că mă trag din acea viguroasă şi nobilă ra- mură a neamului românesc care s-a ilustrat prin nume celebre ca Dosoftei, Şaguna, Mocioni, Gojdu, N. Iorga, O. Goga, Carafoli, Vraca, Juvara, Papahagi, Caragiu şi multe, multe altele.
‒ Ştiu că aţi făcut liceul la „Mircea cel Bătrân”, în Constanţa. M-ar interesa să aflu în ce atmosferă, cu ce profesori?
– Mai întâi o corectură: primele două clase (1938-1940) le-am absolvit la Liceul „N. Filipescu”, din Bazargic, celelalte şase la „Mircea cel Bătrân”, din oraşul de la malul mării, unde se mutaseră părinţii la refugiul din Cum vedeţi, anii de liceu au fost, în cazul meu, ani de greutăţi, întunecaţi de război, cu bombardamente şi ore petrecute în adăposturi. Cu toate acestea, mă întorc adeseori cu plăcută emoţie în acel timp, pentru două motive. Unul îl reprezintă întâlnirea cu Marea, fapt care mi-a marcat profund existenţa umană şi cea poetică, dacă pot să afirm aceasta. Când am văzut prima dată Marea, soarele tocmai îi suda acoperişul de tablă şi m-a orbit. Punându-mi pecetea pe suflet, universul marin a constituit pentru mine, de atunci, un magnet ire- zistibil şi fascinant, partener colocvial şi alter ego, totodată, de care nu m-am putut despărţi. Cel de-al doilea motiv, şi acum vin la întrebarea pusă, vizează procesul de formaţie, ca elev în liceul constănţean. Acesta n-a fost liceul rece, bacovian, dimpotrivă: deşi de maximă exigenţă în ceea ce priveşte pregătirea elevilor, Liceul „Mircea”, renumit în ţară, a constituit o adevărată, o admirabilă şcoală pentru cei care i-au stat în bănci. El a fost mediul cultural în care s-au format, de-a lungul timpului, o serie de scriitori de seamă: Ion Marin Sadoveanu, Taşcu Gheorghiu, Virgil Teodorescu, Pericle Martinescu, Aurel Dumitrescu, Ioan Micu, Pavel Chihaia, Tudor Popescu, Eugen Lumezianu, Vasile Petre Fati ş.a. În ciuda vremurilor nefavorabile, atmosfera propice unei frumoase dezvoltări spirituale a continuat să existe şi în anii în care am fost eu elev. Ea a fost întreţinută de directorul liceului, Gh. Coriolan, şi de profesori eminenţi ca poetul Gr. Sălceanu, N. Vasiliu (fost asistent al lui M. Dragomirescu), I. Banu, savantul C. Blum (cu trei doctorate luate la Viena), N. Luscan, N. Ză- goicea, adevăraţi dascăli care au ştiut să ne atragă în manifestările societăţii culturale „I.L. Caragiale” a liceului, în activitatea cenaclului, corului, orchestrei, revistei. O amintire deosebită păstrez profesorului de română, N. Vasiliu (tatăl lui Emanoil Vasiliu, actualul decan al Facultăţii de litere din Bucureşti), care mi-a supravegheat cele dintâi încercări literare şi m-a îndrumat spre filologie.
– Pentru că aţi amintit de revista liceului, ce-mi puteţi spune despre revista „Aoptabe” scoasă în ultima clasă de liceu? Cum a apărut ideea ei, cine v-a ajutat s-o editaţi, ce colaboratori a avut?
– Revista „Aoptabe” a reprezentat, pentru mine, prima experienţă pu- blicistică. Ea a fost expresia unei explozii de entuziasm eficient, dar şi a recunoştinţei faţă de şcoala pe care o absolveam. Am editat-o împreună cu câţiva colegi prin resurse băneşti proprii, la Tipografia „Lucrătorii Asociaţi” de pe strada „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Am dorit-o şi am realizat-o ca ospitalieră cu toate „stilurile”, inclusiv cel suprarealist, ceea ce l-a contrariat pe profesorul nostru de franceză, acelaşi cu romanticul poet Grigore Sălceanu. Revista şi-a fixat redacţia în laboratorul de fizico-chimice al liceului, anume spre a sugera alchimia actului de creaţie literară, şi-a recrutat colaboratorii numai dintre elevii clasei din care făceam parte şi avea un număr mare de rubrici: poezie, proză, cronică literară, cronică dramatică, ştiinţă, pedagogie, sport etc. Am fost plăcut surprins când, peste ani, am descoperit-o la Biblio- teca Academiei.
– Dar cum aţi ajuns la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti? Împărtăşiţi-mi câteva gânduri despre anii de studenţie, despre profesorii pe care i-aţi avut?
– Am ajuns la Litere şi Filozofie fugind de la Medicină, pentru că am simţit atracţia Procedând astfel, mi-am dezamăgit părinţii, mai ales pe tata, care, mult mai târziu, când a auzit că mi-am luat doctoratul, s-a bucurat, crezând că am devenit, în fine, medic. Gânduri despre anii de studenţie ar fi numeroase, pentru că e vorba despre un moment foarte important din viaţă, cuprins şi el într-o perioadă (1946-1950) frământată, cu seisme puternice şi distrugătoare în toate domeniile, inclusiv cel al învăţământului. La doi ani de la intrarea în facultate a avut loc reforma învăţământului de toate gradele, făcută anapoda de muncitorul Gh. Vasilichi, act care a venit ca un îngheţ în plină vară, de aceea, vorbind despre perioada studenţiei, trebuie să disociez, între o primă etapă, alcătuită din primii trei ani de studii, şi cea de-a doua, a ultimului an, când au început să apară efectele nenorocitei reforme. Îmi amintesc întotdeauna, cu o reconfortantă bucurie sufletească, de primii trei ani de universitate, pe care îi consider anii construcţiei mele intelectuale. Au fost anii în care, deşi cu poticneli materiale (lucram vara în port, la vapoare şi făceam rost de bani, iar toamna mă prezentam la facultate ca un dandi, dar cu buzunarele goale), am fost cu toţi porii fiinţei mele deschişi la viaţa spirituală a Capitalei, asimilând tot ceea ce socoteam că-mi poate fi hrană sufletească. Pe atunci, cancerul comunismului nu îmbolnăvise încă toate organele societăţii, fiinţau cenacluri prestigioase, apăreau reviste şi ziare de ţinută, erau companii teatrale cu actori mari, se mai puteau organiza încă manifestări elevate: conferinţe, concerte cu solişti celebri, expoziţii de înalt nivel etc. Prin alte cuvinte, aveai unde să mergi, fără să te otrăveşti. Venind de la mare, tânăr de 18 ani şi setos de cunoaşteri, cu elanul specific vârstei, am avut o prezenţă aproape zilnică la viaţa cultural-artistică a Bucureştiului. Aceasta, după-amiezele şi seara. Dimineaţa eram la cursuri şi seminarii, la facultate. Am avut şansa de a fi studentul unor mari personalităţi ştiinţifice şi literare, care s-au numit: Tudor Vianu, G. Călinescu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti. N-am absentat la nici una din activităţile didactice conduse de ei şi pot spune că fiecare m-a înrâurit într-un anumit fel. Pentru cel care vă vorbeşte, Universitatea a însemnat, în primul rând, aceşti mari profesori.
– În anul 1947, pe când eraţi student, aţi debutat în „Revista literară” de sub conducerea lui Miron Radu L-aţi cunoscut pe M.R.P.? Cum era el, cum erau alţi scriitori din epocă, erau ei aşa de „spectaculoşi” cum se spune?
– Da, l-am cunoscut pe R. Paraschivescu. Am cunoscut şi pe mulţi alţi scriitori ai vremii, inclusiv pe unii foarte importanţi, precum T. Arghezi, G. Călinescu, Vl. Streinu, Ş. Cioculescu, surprinşi în halat şi papuci, adică la ei acasă. Despre aceştia altă dată însă, poate. Revenind la M.R. Paraschivescu şi felul lui de a fi, ţin să remarc solicitudinea, delicateţea şi inteligenţa omului, un măsliniu cu nas uşor alungit şi ochi mari, strălucitori. Dacă era spectaculos? Nu ştiu ce înţeles daţi termenului, dar dacă vă referiţi la atitudine, la manifestare în raporturile cu ceilalţi, ori la înfăţişare, atunci vă răspund printr-o negaţie. Îmi amintesc că, la o săptămână de la predarea plicului cu poezii, când m-am dus în biroul lui să mă interesez de soarta acelui plic, m-a mângâiat pe creştet, mi-a înmânat numărul proaspăt tipărit al revistei, neapărut încă pe piaţă şi în care iscăleam şi eu, şi m-a invitat să vin la cenaclul publicaţiei. Am participat la câteva şedinţe ale acelui cenaclu, care se ţineau la sediul redacţiei, în strada Polonă, parcă. Acolo mai veneau: tânărul, pe atunci, Aurel Baranga, purtând o haină albă, de vară, din in, şi mai tinerii Laurenţiu Fulga, în veston de ofiţer cu însemnul Diviziei „Tudor Vladimirescu” pe braţ, uscăţivul şi tăcutul Marin Preda, nedespărţit de ochelarii groşi, cu multe dioptrii, Vladimir Colin, care era secretarul general de redacţie al revistei, şi mulţi alţii. Nici unul nu era, cum spuneaţi spectaculos, nici unul nu m-a făcut să mă intimidez, toţi erau oameni normali, ca să zic aşa.
– Permiteţi-mi, acum, o întrebare ceva mai indiscretă: ce ştiaţi atunci despre poezie?
– Poate să vă mire, dar ştiam Le învăţasem de la poeţii noştri mai mari şi mai mici, precum şi de la unii mari europeni. Pe ai noştri îi desco- perisem din liceu, unde îi studiasem pe O. Goga, G. Bacovia, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, nemaivorbind de Mihai Eminescu. Eram la curent, de ase- menea, cu unii dintre avangardiştii autohtoni, printre care Virgil Teodorescu, al cărui volum Blănurile oceanelor, apărut în 1945, îl citeam pe sub bancă, într-a VII-a. (Ştiam pe de rost poemul „Aruncătorul de bumerang”). Pe euro- peni (exclusiv pe romanticii francezi, prezentaţi până la saturaţie de Grigore Sălceanu), i-am descoperit în admirabila bibliotecă a facultăţii, devastată în mod barbar, în iunie, de mineri, acolo unde mă retrăgeam, ori de câte ori interveneau pauze în programul de activităţi didactice. La mesele maronii, cu furnir de nuc ale acelei biblioteci am suferit şi m-am bucurat împreună cu francezii Lautreamont, Mallarme, Rimbaud, Apollinaire, Valery, cu austriecii
– Rilke şi Trakl, ori cu americanii E.A. Poe şi W. Whitman. De la ei am învăţat că poezia mare se citeşte cu ochelari şi de mai multe ori. Tot ei mi-au şoptit că literatura adevărată nu e o chestiune de conjunctură. Le-am ascultat îndemnul şi, după un scurt început publicistic, deşi ardeam de nerăbdare să intru în viaţa literară, observând uliţa jdanovistă pe care se îndrepta poezia din reviste şi volume, am preferat să mă retrag şi, să mă ierte Blaga că-l copiez, să fiu mut ca o lebădă.
– Dar acum, ce crede Ştefan Careja despre poezie? Apropo, de ce pseudonimul acesta ?
– Ultima întrebare nu vă pot răspunde, că e o poveste mai lungă, dar vă asigur că Ştefan Careja crede astăzi foarte multe despre poezie, pentru că au sporit, între timp ‒, atât lecturile, cât şi experienţa de viaţă şi creaţie. Dar vă întreb, la rândul meu: despre ce fel de poezie vă interesaţi? Să nu-mi răspundeţi că nu există decât un fel de poezie ‒ cea autentică, pentru că vă combat. Cunoaştem în vremea noastră mai multe genuri de poezie, care, toate, pot căpăta paşaport, depinde însă de „peniţa” cu care sunt scrise. Enumăr câteva, la întâmplare: poezia de violoncel, cea de şezlong, de granit, de seară, de mare furtunoasă etc. etc. În ce mă priveşte, sunt de acord cu toate, cu o excepţie: cea a poeziei de rezervaţie. Să mă fac înţeles. Accept să nituieşti, în repetate rânduri, armătura unui poem, spre a-l face mai rezistent la timp, dar nu pot fi de acord cu poemele confecţionate, cu un aer artificial, poeme de seră. Deşi e greu să dai definiţii general-valabile într-un domeniu al inefabilului, cum e cel al artisticului, mă încumet să afirm că fiinţa poeziei este, înainte de orice, o flacără divină. Baudelaire folosea pentru ea simbolul păsării (albatrosului), iar Ion Barbu pe cel al jocului (secund), dar pasărea nu e oare o flacără, iar aceasta nu implică un joc? Este adevărat că uneori acest joc te duce la pieire…
‒ Cum adică, fiţi mai explicit, ce vreţi să ziceţi?
– Ceea ce aţi auzit, dar dacă ţineţi să mă explic, o fac îndată, pentru că de la Fr. Villon încoace exemplele s-au înmulţit într-atât că s-ar putea alcătui cu ele o vastă Am să vă amintesc câteva, dar mai întâi reţin o constatare. În timpurile dinainte, adică până în secolul trecut inclusiv, poezia îl ucidea pe creator prin sine însăşi. Se ilustra astfel mitul Meşterului Manole, căci opera îşi devora făptuitorul. Ce altceva a însemnat trecerea dincolo a lui Serghei Esenin sau a lui Mihai Eminescu? N-au fost ei nişte preaîmpătimiţi de artă, care s-au lăsat mistuiţi, sub o formă sau alta, de flăcările sacre ale acesteia? Spre deosebire, în secolul nostru, făcut din perversităţi şi minciună, poezia îşi ucide creatorul prin semenii acestuia, care îi suprimă la propriu, din invidie, laşitate, ori pentru arginţi. Unul, Nicolae Labiş, este împins sub roţile tramvaiului, în floarea vârstei fiind; altul, Marin Preda, că să mă rezum la sfera literaturii române, e condus spre dezastru la început de glorie; un altul, Ion Caraion, este îmbolnăvit printr-o prelungită şi duşmănoasă campanie de presă şi moare în străinătate, după ce supravieţuise genocidului din lagărele şi temniţele comuniste. Mai doriţi exemple? Să vă citez unul din urbea noastră, cel al lui Radu Crişan, condamnat şi închis în anii ‘70, în urma unui denunţ mincinos, abject, apoi, eliberat şi reabilitat, dar, vai, când era de-acum un om sfârşit, după cum a dovedit-o moartea survenită la scurt timp. Înţelegeţi acum sensul afirmaţiei cu jocul care duce uneori la pieire? Mă cutremură întotdeauna gândul că se ucid în vremea noastră păsările cântătoare…
– Spuneţi-mi, ca să ieşim din domeniul inefabilului, cum s-a produs alu- necarea dumneavoastră spre istorie şi critică literară?
– Alunecarea?! N-a fost nicio alunecare, a fost un act deliberat. Observând că nu se poate face, public, literatură fără să te compromiţi (în anii ‘50 ne aflam în plin realism socialist), am încercat să-mi împlinesc mult/puţinul har al creaţiei „într-un sector supus mai puţin presiunilor extra estetice”. Aşa se explică şi de ce m-am orientat, ca istoric literar, spre literatura veche. Am făcut, spre a da un singur exemplu, ceea ce a făcut şi prietenul Pavel Chihaia, care, după un strălucit debut literar (Premiul Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă), s-a retras în templul istoriei artelor.
– Totuşi, aţi mai revenit public, ca poet. Aţi fost chiar membru în colegiul de redacţie al revistei „Tomis”. Ce-mi puteţi spune despre începuturile acesteia?
– Am publicat rar, atunci şi acolo unde s-a putut, adică fără să fiu cenzurat, din raţiuni de urgenţă, iar până acum n-am încredinţat tiparului niciun volum de poeme, pentru că ştiam cum erau schilodite la edituri. Pentru apariţiile în reviste, am a mulţumi prestigioasei publicaţii clujene „Steaua” şi lui Aurel Rău, care m-au găzduit cu generozitate, ori de câte ori le-am bătut în fereastră. În ceea ce priveşte relaţiile mele cu „Tomis”-ul, se poate scrie un întreg Voi rezuma, însă, subiectul, spunând că raporturile dintre noi au urmat o linie sinuoasă, şi nu din cauza mea. După un început spornic, de câţiva ani, au urmat aproape două decenii în care am fost determinat să nu mai doresc să colaborez la această publicaţie. Am făcut-o cu un dureros regret, pentru că am fost unul dintre iniţiatorii ei. La apariţie şi până la mini-revoluţia culturală din 1971, „Tomis” a marcat o prezenţă foarte bună între celelalte reviste din ţară. Aceea a fost una dintre cele mai importante perioade din activitatea ei. Revista avea un cerc de colaboratori extrem de valoroşi (Geo Bogza, Şt. Augustin Doinaş, I. Negoiţescu, D.I. Suchianu ş.a.) şi adunase în redacţie şi în jur un număr de tineri creatori cu un frumos viitor. Era acolo, atunci, o atmosferă propice marilor înfăptuiri. La începutul anilor ‘70 însă, climatul cultural general deteriorându-se şi din pricina unor îngustimi de vederi şi or- golii, s-a produs în redacţie o ruptură, care a dus la destrămarea colectivului. S-a ratat, astfel, şansa de a scoate, cu un ceas mai devreme, viaţa literară constănţeană din cvasianonimat.
– Pentru că ştiu cât de mult ţineţi la afirmarea Dobrogei în plan literar, daţi-mi voie să vă întreb, în încheiere: cum credeţi că se poate realiza aceasta?
– Întrebarea mi se pare cam conformistă, dar am să vă răspund, ca să încheiem vorbind de Forţe literare care să dea un relief mai ac- centuat dimensiunii literare a Dobrogei contemporane există. Este necesară, însă, unificarea acestora, demararea recent înfiinţatei Edituri „Pontica”, apariţia a încă unei reviste şi organizarea unor manifestări literare de amploare.
(decembrie, 1990)