GABRIEL RUSU ‒ Constanța. Gramatica rememorării. Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri. IULIAN TALIANU și CONSTANTIN COSTACHE
Fragmente din cartea cu același titlu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, aflată în pregătire la Editura Ex Ponto
IULIAN TALIANU
Uneori, cineva își lasă amprenta pe memoria ta nu sub forma unei fotografii la minut, ci precum o atitudine morală ori emoțională fără corporalitate precisă, dar cu intensitate precisă. Asta te ajută să incluzi acea persoană printre cei pe care îi cunoști, din viață sau din ficțiune. Cred că, în timp, am schimbat cu Iulian Talianu cincisprezece cuvinte. Adică eu am spus zece și el cinci. Sau invers. Nu le mai țin minte și bănui că nici el nu le ține minte. Eu, însă, deși poate nu l-aș recunoaște într-o mulțime gră- bită, îi țin minte teribila cutezanță melancolică. Atitudinea îmbina un orgoliu axiomatic, deci care nu avea nevoie de validarea altora, cu o înțelepciune de stoic, venită aceasta umbrit din spunerea panta rhei. Când aud numele Iulian Talianu, memoria mea scoate din arhivă, în loc de imaginea unui om, imaginea unei trăiri, trăirea spirituală (și, de ce nu?, socială) a unui om care și-a juruit existența cuvintelor, a unui poet adică.
Și am auzit numele Iulian Talianu. Bunăoară când lua premii literare. Bunăoară când într-un interviu (Simona Anghel, Cuget Liber, 24 noiembrie 2013), după ce se lua la harță cu Asociația de Breaslă din Constanța, subli- niez că o făcea cu eleganță, (re?!)anunța apariția unei noi reviste de cultură. Bunăoară când a apărut primul număr (cred că-n decembrie 2014) al revistei. Se numea Tomisul Cultural. Sigur că nostalgia mea a făcut un salt mortal. Cei care au citit prin Gramatica… știu că revista Tomis de la încrucișarea de- ceniilor 8 și 9 din secolul trecut este întâia mea iubire de gazetar, cronologic și mereu. Ei bine, nostalgia mea nu și-a frânt gâtul în talașul arenei, ci a fost salvată de plasa de siguranță a unei constatări. Între cele două Tomis-uri nu exista o legătură literar-sentimentală la citirea căreia eu să-mi înlăcrimez discret tinerețea extinctă. Cu instinct sigur de scriitor/jurnalist aplicat cultural, Iulian Talianu structurase o publicație de secol 21, alte glasuri, alte încăperi cu viziuni… Și bine a făcut. De altfel, CV-ul îl arată a fi profesionist într-ale mass media: a lucrat la Tribuna Ialomiţei şi Dialog, a colaborat la Flacăra, România literară, Contemporanul, Flagrant, Ora şi Săptămâna turistică, este fondatorul publicaţiilor Şcoala Constănţeană, Cronica metropolitană şi Courier de Dobrogea, a realizat emisiuni de radio şi de televiziune la Neptun, Contact, Styl FM, Satline tv. Pariez că are în sânge vacarmul ăla surd al redacțiilor.
Și timpul poeziei? Păi „E timp la golful vechi să vii:/ Tăcerea, verbele sunt coapte./ Pe dunga zării arămii/ Au fîlfîit fluturi de noapte” zice Dimov în Neliniște. Din neliniște se întrupează și poezia lui Iulian Talianu, pur și simplu, pură și simplă, curată și omenesc de complicată. A scris mult, a publicat, a rescris pe alocuri, a republicat acele locuri. Căutările, fie și cu repetiție, sunt ale unui sine liric funambul, care își ține echilibrul între dorința de a prinde în plasa de fluturi a sintagmelor cuvântul care singur exprimă adevărul și conștiința postmodernă că literaturii nu i se poate da un final, ci doar finalități.
Iată volumele de care am știință, prin bunăvoința autorului: Sufletul meu într-o noapte, Cartuşe oarbe, Epistole de la Poarta Albă, Contrabandă cu iluzii, Uimit va fi oraşul, Amintirea zilelor de duminică, Tandreţea unor scri- sori de adio, Tainul însinguratului este amintirea, Căutând o lumină, Suflet în primejdie, Poemul duce în ispită, Luna de miere a poemului. Cu pregnanță, titlurile au o poeticitate (îl amintesc astfel pe Marin Mincu, căruia viața literară constănțeană îi datorează măcar un pic!) care îl atestă pe Iulian Talianu ca incontestabil poet de drept natural și cultural. Critici literari din/de diverse promoții/orientări au opinat laudativ. Opiniile lor le am tot prin bunăvoința autorului. Aș fi putut să le rezum sau să le citez în format redus. Dar mi-am dat seama că amintitul orgoliu axiomatic are, totuși, orgolii (explic: eu cred în orgoliul care nu are orgolii), așa că i le respect, citez in extenso.
Nichita Stănescu: Am o reală bucurie ascultând poeziile lui Iulian Talia- nu. O reală bucurie pentru că el este altceva şi acest altceva dacă nu este profund definit, tendinţa este, cel puţin pentru cei care sunt îndrăgostiţi de poezie, clară. Adică mişcarea către o nouă generaţie care se formează în mai multe spirite tinere (…). Trebuie să le sprijinim cu mare deschidere. Câteva poezii m-au surprins cu mare bucurie printr-o prospeţime a tânărului nostru coleg, Iulian Talianu. Mărturisesc că aproape l-am invidiat… Cel mai greu este să fii poet. Între un poet bun un poet genial distanţa este numai de o geană de copil. Îngrozitor de greu este să fii poet… În cazul poetului Iulian Talianu el este chiar poet… Ceea ce pot să mă pronunţ, dintr-un bun simţ pe care îmi dau voie să îl mai am, ca dovadă că nu am albit de tot, ar fi acela să spun că aş face o diferenţiere între ceea ce vreau să scriu şi ceea ce scrie Iulian Ta- lianu. În acest sens să îi fac critica, nu în sensul de a-l corija, care ar fi o nedreptate în primul rând pe care mi-aş face-o mie însumi ca ins nereceptiv. Sunt câteva poezii care m-au tulburat propriu-zis. M-au tulburat în mod sigur. Poeziile mi-au dat o reală bucurie estetică şi îl îmbrăţişez pe Iulian Talianu şi îi spun să fie atent la critică, dar mai ales să caute să stea în viaţă. Cam asta ar fi ideea. Cine este în viaţă mai apucă să facă una, alta. Bravo, bătrâne! Obiecţiile de rest la text sunt neimportante. Un poet se judecă după ce are el minunat, iar nu după eşecurile lui (El este chiar poet). Mircea Sântimbreanu: Poet pe cât de discret pe atât de răscolitor, obsedat în percutanţa cuvintelor – cartuşe şi mai ales de „ţinte” cu răbdare dar impecabil, cinegetic ochite, Iulian Talianu izbuteşte performanţa de a dărui cititorilor poeme-trofee. Fie- care text pe soclul, cu aura şi cu motivaţia unicităţii sale, toate cu punctele de pornire – indiferent de temă – într-o sensibilitate inconfundabilă, ieşită din comun. Poet format în constelaţia nichitiană, Iulian Talianu ştie că duşmanii cei mai redutabili ai poeziei pot fi poeţii înşişi, uriaşa armată de rezervă a veleitarilor, hărnicindu-se impenitent între derizoriu şi redundanţă. Unul din cei mai lirici poeţi pe care-i putem citi astăzi, Iulian Talianu ni se confirmă în acest volum, după „Sufletul între o noapte” (1994) şi „Cartuşe oarbe” (1996) ca un orfevru ultra-avar şi selectiv, parcă ar lucra în fildeş. Un liric cu nervii tari (Un liric cu nervii tari). George Alboiu: Am fost la Călăraşi, acum câteva zile, să salut apariţia editorială a lui Iulian Talianu. Cartea sa are o scurtă prefaţă de Nichita Stănescu: „Poeziile mi-au dat o reală bucurie estetică şi îl îmbrăţişez pe Iulian Talianu şi îi spun să fie atent la critică, dar mai ales să caute să stea în viaţă. Cam asta ar fi ideea. Cine este în viaţă mai apucă să facă una-alta. Bravo, bătrâne!”. Talianu are vârsta celor strânşi de generaţia ’80. Eu am zis că e vorba de o promoţie, cam deasă în talente (în sensul că un talent creştea lângă altul, cam înghesuit). Ieşirea lui Talianu printr-o carte în lumea literară e de bun augur. El nu e din categoria veşnicilor cenaclişti, sortiţi perisabilităţii. Nichita Stănescu, un om prea generos cu lauda poetică, de această dată a avut dreptate. Cartea lui este o certitudine pe spaţii mici, de nuanţă, şi o promisiune a unei opere. Încă de pe acum el există într-o ti- pologie stilistică a câmpiei, care are cenzura ei campestră, adică nu admite suprarealismul internaţional. În altă ordine de idei: pentru literaţii moldoveni era mai uşor, deoarece aveau spirite tutelare (Eminescu, Bacovia); ardelenii aveau spirite tutelare pe Coşbuc şi Octavian Goga. Oltenii au venit, mai târziu, cu un Arghezi. Câmpia a întârziat un secol sau o jumătate de secol, dar acum vine puternic din urmă: „Se neliniştea cerbul atât de suav/că nu zărise încă vânătorii/şi îmi părea de departe bolnav/cum sunt când plouă doar norii/un val de miresme plăpând/îi trecea ca aerul prin nări/eu stau la pândă visând/ ascuns în liniştea unei depărtări/duceam puşca la ochi adeseori/nimerind cerul cu lună plină/întunericul aţipea între flori/cu liniştea din mine aş fi încon- jurat o grădină/eram uimit şi obosit ca un drum/şi parcă o turmă de cerbi în- cremenise în aşteptare/neputinţa se încolăcea pe braţele mele ca un fum/ cum priveam senina lui îngândurare/cerbul şi eu păream a fi două maluri/ pădurea era tăcută precum e o stâncă/între noi iarba năştea neobosite valuri/ cu ecouri ciudate de vale adâncă” (La pândă). Sonul baladesc nu te trimite într-un trecut vetust (O certitudine). Constanța Buzea: Convingătoare, avân- tată sinceritate! Poetul nu se sfieşte să ne facă părtaşi la bucuriile lui. Prive- liştea câştigă în amploare prin turnarea ei în versuri lungi şi în perechi de versuri care închid câte o stare distinctă, câte o idee. „Arborii dau în floare/ Suferinţa lor mereu se cheamă primăvară”. „Cuvinte de primăvară”, „Teiul”, „Greiere”, „Cer fulgerat” sunt mai mult decât simple pasteluri în care se rea- lizează o mai profundă cunoaştere şi mărturisire de sine (Avântata sincerita- te, „Amfiteatru”). Alex. Ștefănescu: Iulian Talianu scrie o poezie poetică, aşa cum nu se mai scrie azi. În plus, versurile sale sunt melodioase. Citindu-le, ai impresia că te afli în necuprinsul unei câmpii şi că auzi frânturi dintr-o mu- zică tânguitoare, aduse de vânt de undeva, de departe. Fiind frumoasă, această poezie pare desuetă. Dar dacă o analizăm cu atenţie descoperim în curgerea ei lină sensibilitatea exasperată a unui om de azi. A unui om care înregistrează splendoarea, dar şi grotescul existenţei. Uneori el contemplă melancolic lumea, alteori râde nervos, uneori se bucură de viaţă, alteori plânge. Nu întâmplător, poemele sunt lipsite de un plan de construcţie. Ele se constituie din enunţuri juxtapuse, din trăiri de-o clipă, care prin însumare creează o atmosferă: „oraşul seamănă tot mai mult cu o gară de câmpie unde privim cum se agaţă înserarea de ciulini/ toamna muşcă din noi şi salcâmii au acum/ceva din lenea umbrelor fugărite de lumini//rămasă la pândă vipera îşi arată viclenia/grâul e ca un ţăran ce doarme în picioare/boabele lui înfioa- ră lumina stelelor din sud/cuvintele se dezlănţuie ca o înseninare” (Singurătate). Fragmentarismul profesat de Iulian Talianu ţine de scepticismul lumii de azi, care nu crede în monumental şi definitiv. Frumuseţea poeziei sale este făcută din bucăţi, este o încercare, mereu reluată, de a ajunge la frumuseţe (Scepticismul lumii de azi). Horia Gârbea: Acest volum foarte substanţial la propriu şi la figurat este al unui autor „sudist”, solar, stenic. Iulian Talianu este el însuşi un mare optimist, un tip vital, care nu cunoaşte melancolia. „Aminti- rea zilelor de duminică” eu cred că este pentru poet nu aducătoare de nos- talgie, ci de plăcerea rememorării unor fantastice partide de pescuit sau, de ce nu, a unor şi mai straşnice partide de amor pe iarbă verde în timp ce deasupra „cerul gâfâie” odată cu protagoniştii. Femeile din poezia erotică a lui Talianu (care după nume o fi avut un strămoş italic mai apropiat decât Traian) sunt „ca focurile de artificii” care cred că „nopţile sunt nişte daruri”. Poetul lucrează numai din instinct, până şi momentele de indiscutabil rafina- ment îi ies fără efort dintr-o eleganţă naturală a tandreţii faţă de vegetaţie, câmpie, anotimpuri şi, desigur, mai ales, faţă de iubite proteice lângă care „îşi simte trupul viu”. Aşa cum spuneam, actul liric la Iulian Talianu este unul absolut vital, fierbinte, răcorit doar de „boarea nopţilor de dragoste” într-o câmpie fără margini unde „pomii erau mai singuri decât noi” şi în care însuşi sufletul autorului simte voluptatea nelimitării (Născut poet în câmpie). Dan Silviu Boerescu: „Martor” la facerea poemului, Talianu imprimă discursului său metatextual conotaţii ţinând de universul rustic: „te apleci pe coala albă de hârtie/ca şi când te-ai uita într-o fântână”; „o liotă de ţărani fuge în fiecare zi pe câmp/şi într-un târziu se aşează în faţa cailor/prima pagină a ziarelor e plină de nechezatul lor” etc. Faptul nu e deloc întâmplător şi nici ostentativ. Talianu încearcă să introducă elemente ale poeziei „optzeciste” (biografismul, cotidianul, derizoriul, autoironia) într-un decor mai puţin frecventat de colegii săi de generaţie sau, mai degrabă, de vârstă. Poetul încearcă un soi de rea- bilitare, nu fără o undă de emoţie pe care nu vrea (sau nu poate) să şi-o re- prime: „vine aprilie şi îţi trimit câteva rânduri/despre satul tău Moromete” (Epistolele lui Talianu). Petre Stoica: Un aer de toamnă transparentă, cu accente oscilând pe diferite tonuri de gravitate. Este atmosfera pe care ele- giile lui Talianu o degajă. Cu fiecare poem din volumul „Amintirea zilelor de duminică”, volum care trădează o mare doză de sensibilitate, rarisimă în condiţiile în care poezia contemporană este impregnată de impersonal, de detaşare şi de încifrări textuale. Picturale, fără tuşe stridente, poemele se desprind dintr-o ambianţă în care alternanţa cinematică rural-urbană creează o panoramă a vieţii „sudului” cu elemente de constanţă inconfundabile, chiar specifice poetului, şi în care ţăranii „îşi îndeasă pălăriile negre pe frunţi”, ori „oraşul pare strivit de întuneric”. Nota elegiacă este însă mult mai relevantă în poemele descriptive, acolo unde prezenţa umană este sugerată numai, acolo unde poetul stăpân pe simboluri, multe comune epicului şi liricului/po- eticului deopotrivă, nu şterge ci relevă cu pregnanţă spiritul personajelor sale: ţăranii, eul sau vocea auctorială tu/ea, femeile, mama. Un simbolism deci, de o factură inedită, constituie structural elementul care articulează şi susţine totodată lirica lui Iulian Talianu şi în care metafora, aflată într-un mai vechi proces de disoluţie, îşi păstrează încă, pe alocuri, rolul de element compozit al imaginilor poetice. Citind „Amintirea zilelor de duminică” am convingerea că poetul a realizat un excelent corpus de elegii, poeme care îl situează pe Iulian Talianu printre vocile distincte afirmate în ultima vreme în peisajul liricii noastre (Un simbolism de o factură inedită). Ion Roșioru: În discursul poetic al lui Iulian Talianu oraşul constituie o temă constantă. Acesta e mereu în ceaţa fantasticului, de unde şi aura sa de uimire, năuceală, somnolenţă. Peisajul urban predilect e cel autumnal, cu puseuri bacoviene, cu reflexe onirice de lumină selenară, beat de culori ameţitoare, nod al sevelor campes- tre şi al unei arhitecturi bizare. Sub hlamida zăpezii, târgul de câmpie capătă o măreţie funebră, „ca şi cum tăcerea/se aşterne peste cuvinte”. Oraşul are uneori o identitate precisă, de burg al sudului, tivit de fluviul pe care alunecă bărcile hoţilor de cai „în lumina zorilor mai firavă decât/primii muguri”. Bătrânii urbei n-au încetat deloc să fie ţărani chiar şi atunci când lenevesc balcanic pe canapelele de la porţi, poetul se aşteaptă ca din palmele lor bătătorite să vadă grâul răsărind. Tot aşa „în lumina grădinii zărim tâmpla/încărunţită a bătrânului/nebunul oraşului trece singur pe drum şi cântă” (Nebunul oraşului). Umbra oraşului se profilează peste câmpie şi „tresare ca alungată cu lumânări aprinse”. În acest cadru femeile îşi caută norocul pe la colţuri de străzi, iar văduvele îşi trec în revistă tinereţea. Cu toate singurătăţile lui autumnal-sfâşietoare, oraşul nu încetează să-i fascineze pe cei care vin dinspre câmpia eternă bântuită de insomnii: „metropola e un loc de uimire/pentru ţăranii în- cărunţiţi/ în tranşeele ierbii” (Insomnii). La rându-i, câmpia nu pregetă o clipă să invadeze tentacular oraşul, voind legile ei metabolice: „cum năvăleşte doamne câmpia/în oraş şi fântânile se opresc pe la porţi/de parcă depărtarea n-ar mai fi/cei ce întârzie prin grădini au flori/în locul mâinilor şi sângele lor se tulbură/parcă li se roagă seara în ochi/dimineaţa se întâmplă o minune şi câmpia le intră/în casă pe fereastră/atunci prietenul meu descoperă cu uimi- re în oglindă/doi maci şi pentru o clipă/îi este teamă să nu-i secere/cu lama de ras/târziu în visele lui dropiile şi femeile se simt ca într-o capcană” (Câmpia năvăleşte în oraş). Există însă şi mişcarea inversă, cea a dispersării urbei în dezamăgirea înconjurătoare: „ca-ntr-un infern s-a risipit acum oraşul în câmpie/şi nu ştiu dacă întunericul foşneşte sau cade o rouă târzie?” (O rouă târzie?) (Beat de culori amețitoare). Dan Cristea: Dorindu-şi o relaţie de la suflet la suflet cu cititorul, Iulian Talianu se confesează cu frenezie, descăr- cându-şi, adesea în acorduri muzicale, fondul intim de nelinişti şi tristeţi, de amintiri şi reverii. Este ceea ce se cheamă un sentimental, corectat uneori de umor, dar şi un poet dăruit câmpiei sau al oraşului implantat în câmpie şi la margine de fluviu. Versurile sale sunt plăcute ochiului şi auzului, cu o imagistică şi un timbru ce te urmăresc şi după închiderea cărţii (Amintiri și reverii). Dumitru Mureșan: Nu o dată privirea se întoarce către „cei amăgiţi” sau către rătăciţii oraşului: „drumurile celor rătăciţi au împânzit oraşul”, notează poetul într-unul din multele sale poeme revelatorii. De altfel, metaforele îm- bătrânirii, prăfuirii, împăienjenirii, înceţoşării sunt aici de fiecare dată remar- cabile. Viaţa a devenit „tulbure”, destinul îşi face din nou apariţia: „acum nu e nimic în jur mai tulbure decât destinul”. E un timp în care nu mai există niciun loc de refugiu: „singurul loc unde te poţi ascunde acum e un gând”. În aceas- tă lume pe cât de imaginară tot pe atât de reală, întunericul, toropeala şi somnolenţa sporesc impresia recluziunii omului în sine însuşi „în orăşelul de provincie nopţile bâjbâie ca nişte mâini/în timp ce zilele trec precum o mică turmă de raci”. Viaţa pare că se reduce la o succesiune uniformă, automatică de senzaţii difuze şi vagi, pe care le mai oferă pe rând dimineaţa şi seara, ziua şi noaptea, lumina şi întunericul. Părăsirea, uitarea, oboseala, pustiul capătă o neliniştitoare extensie: „pe unde se întoarce iarna nu mai sunt flori (ci doar uitare) e pustiu ca în cuvintele bătrânilor (precum înserarea ne agăţăm de tăcere când un alb ţipător înfioară tot sudul)” (Poeme de viziune ex- presionistă). Constanța Buzea: Am citit cu bucurie o carte de versuri minu- nate, de fapt o antologie de autor, semnată de Iulian Talianu, cu referinţele critice ale celor care încă de la debut au văzut în el un spirit ales şi un artizan, Nichita, Sântimbreanu, Alex Ștefănescu, Petre Stoica, Dan Cristea şi alţii, printre care şi subsemnata, la vremea Amfiteatrului. Spuneam mai demult, şi cartea de azi îmi confirmă intuiţia, că poetul este un autentic generos, cu vocaţia iubirii, în ale cărui complexe pasteluri de o limpezime exemplară se desăvârşeşte profund cunoaşterea din mărturisirea de sine. Nu mă miră că Nichita îşi declarase invidia colegială, că Sântimbreanu l-a numit „un liric cu nervi tari”, „obsedat de percutanţa cuvintelor”, de o sensibilitate inconfunda- bilă, ieşită din comun, iar tânărul Alex Ștefănescu că „scrie o poezie poetică aşa cum nu se mai scrie azi”, că fiind frumoasă poate părea desuetă, privită însă cu mai multă atenţie „descoperim în curgerea ei însă sensibilitatea exa- sperată a unui om de azi”. Petre Stoica îi subliniază tonul grav, atmosfera elegiacă, factura inedită a unui simbolist bine definit. (…) Cartea adună poe- zii din volumele Sufletul meu într-o noapte, Cartuşe oarbe, Epistole de la Poarta Albă, Contrabandă cu iluzii, Uimit va fi oraşul, Amintirea zilelor de duminică, Tristeţea unor scrisori de adio şi Tainul însinguratului e amintirea. Voi transcrie aici, de drag, un poem lapidar de recunoaştere, Însinguratul: „celor căzuţi în patima singurătăţii li se întâmplă/ câteva lucruri bizare (păcă- tosul trimite epistole/ sfinţilor orbul se crede clarvăzător iar însinguratul/ ei bine însinguratul se visează mereu îndrăgostit/ şi crede că e trimisul lui Dumnezeu pe pământ/ de aceea vă cer să aveţi mare grijă căci presimt/ cum de la cea mai înaltă tribună nebunul oraşului o să ne dea lecţii de cuminţenie/ cât despre mama oglindă o face să fie tot mai tăcută”.
Deschid o paranteză. Îți amintești, iubite cititorule, de tehnica narativă care construiește un personaj în absență? Folosește mărturii în contrapunct, aș spune chiar răzlețe. Închid paranteza. Aidoma, iată, poezia lui Iulian Talianu este de configurat la intersecția generoasă stilistic prin care trec simultan lirismul atavic, simbolismul de factură inedită ori bacoviană, un curent de optzecism, unul de onirism, expresionismul.
Din coșmarurile date mie de matematica făcută la uman, îmi aduc amin- te acum că la asocierea mai multor mulțimi există mulțimea elementelor lor comune. Trag această amintire chinuitoare/folositoare în padocul literaturii unde se agită nărăvaș toate manierele posibile, unele de-a dreptul imposibile. Au și ele mulțimea elementelor lor comune. Numai că în cazul ficționalizării a toate cele ce sunt, această congruență născută din incongruențe declarate devine identitate estetică. În Literatura română în secolul al XX-lea, excelen- tă sinteză scrisă alert și artist, Dumitru Micu constată just că modernismul lovinescian este în interbelic o sinteză de moduri poetice eterogene, precum clasic, romantic, parnasian, simbolist, expresionist, iar diferiții poeți din epocă îl nuanțează tipologic, în funcție de ponderea fiecărui mod și de înfrățirile lui cu celelalte (eu aș adăuga în rețetă, de la mine putere, și ingredientul avangar- dist/suprarealist!). Dacă în teoriile literaturii identitatea estetică și programul estetic trag adesea la același atelaj al imaginațiunii, în… practica literaturii cel mai adesea identitatea estetică a unui scriitor evadează din programul estetic pe care respectivul scriitor îl agrează sau de-a dreptul îl promovează. La urma urmei, scriitorii care ilustrează după dictare programe estetice sunt plicticoși și cam rămân necitiți.
Iulian Talianu este un poet de citit și de recitit, asta dacă îți place, iubite cititorule, baladescul care povestește viața sentimental și subiacent filosofic. Sunt sigur că știi că atunci când la căpătâiul unui prinț din Levant „cornul sună, însă foarte puțin” poemul face timpul să-și muște coada și puținul să fie etern.
Am afirmat că Iulian Talianu este, indubitabil, poet de drept natural și cultural. Dreptul natural, adică harul, îl face să vadă vibrații tainice ale lumii și să le spună astfel încât să le văd și eu. Cum ar fi: „zorile ies din apă/ precum pinguinii”, „s-a dus vestea că ascultați/ sufletele morților ca pe greieri”, „și o îmbrățișare/ este mai lungă decât un drum de țară”, „acum/ toată neliniștea mea e un foșnet de hârtie”, „când întunericul e disperat ca un glonț” „locuiam/ într-o scoică/ urmăream cum trece timpul”. Etc., atenție, etc. este pentru cei care vor a citi! În ceea ce privește dreptul cultural, acesta îl face să trăiască/ scrie în literatura lumii, diacronic și sincronic, fără a-și pierde sinele, adică identitatea estetică.
Sigur că urme ale poeziei românești de până acum sunt de observat în poezia lui Iulian Talianu, dar. Acest dar îl face identificabil ca fiind Iulian Tali- anu, nu un anonim mânuitor de copy/paste. Sigur că exegeții citați au parțial dreptate când afirmă filiații. Sigur că și eu voi avea/am dreptate, tot parțial, când voi încerca să schițez încă o ipostază a poeziei lui Iulian Talianu.
Mai întâi un pas înapoi, pentru a cântări conexiunile dintr-un posibil ansam- blu. Acum despre lirismul înnăscut: „numai toamna ai dialoguri/ insolite cu cei patru pereți/ ei te ascultă// pe neașteptate ferestrele devin/ sălcii plângătoare/ înserarea/ o să te întrebe/ înstrăinatule/ pe cine mai aștepți când întunericul/ își mână caii spre gările câmpiei/ ca un birjar de provincie/ ce vei face// atunci cu gândurile tale?/ vei scrie un poem?” (Când întunericul, din volumul Uimit va fi orașul). Asta e să vorbești lumea emoțional, nu rațional precum o vorbim noi, și să ne convingi să migrăm în lumea ta. Acum despre simbolism: „în preajma bătrânilor e o tristețe/ fără lacrimi de parcă toți ar îngropa/ în iarnă mugurii unor amintiri// până și cititorului/ i se face acum teamă de singurăta- tea/ din acest poem/ în faptul serii prin oraș/ camioanele trec încărcate cu cai de lemn lăcuit/ și înserarea se surpă în ferestre cu/ fulgerări înspăimântate// temerile colcăie în brațele însinguratului/ și nu știu de ce câinii se amăgesc că luna urlă// suferința va însufleți acest poem// prin orașul copilăriei/ moar- tea prietenilor dezvăluie/ și azi mari strângeri de inimă” (Mari strângeri de inimă, în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Simbolismul, cât este e clar bacovian, are amortizor și statut de simțământ poetizant rezidual. Acum despre optzecism: „vai/ ce uimit o să fie orașul/ că n-o să ne mai întâlnim/ noaptea în gara noastră mică/ să ne povestim ultimele vise/ cu cucuvele/ vor intra în panică/ până și băncile pentru că/ n-o să mai am fiorii de odinioară/ parcă le văd bocetul lor demn/ de milă/ cândva vor apărea/ în nopțile tale de dragoste/ cu ochii ca două umbre speriate/ de jocurile de lumini/ îți voi/ aminti că Biblia este cartea/ mea de căpătâi/ voi stivui amintirile/ ca pe o grămăjoară de vreascuri/ și voi lăsa deoparte orgoliul/ ca pe o cămașă de noapte/ fiara/ din mine se va căina/ tăcerile noastre/ vor fi ca niște păianjeni între două/ cuvinte/ voi povesti despre anii/ grăbiți ai copilăriei ca despre/ o cursă cu obstacole/ singura/ amintire frumoasă dintr-un lung/ șir de întâmplări” (Uimit va fi orașul, în volumul Uimit va fi orașul). Poemul este de top, după părerea mea. Dincolo de asta, are oleacă de fandări biograficiste, oleacă de (auto)ironie, oleacă de trimitere livrească, toate acestea fiind mărci ale optzecismului acreditat, însă din nou cu amortizor și figurând un simțământ poetic rezidual. Acum despre onirism: „venea vara pe la noi/ și fruntea mi se lipea atunci de câteva gânduri/ lănțișorul de pe glezna ei avea o sclipire/ ciudată/ adeseori se prefăcea că îi este somn/ și visa că se reazămă de lună/ alteori îmi spunea: să mergem în ring/ făcea/ o piruetă ca un vânticel de primăvară/ mă sfătuiam cu ea cum m-aș sfătui/ cu maeștrii în trucuri/ visam un petec de noapte/ numai pentru noi/ dintr-o lungă/ tăcere puteam să înțeleg mai mult/ decât dintr-un potop de cuvinte/ Doamne/ ce clipe bestiale visam/ unii începuseră să pună pe ei/ sacii de dormit/ profeții se țineau/ de scamatorii cu nerușinare/ păreau/ născuți pentru ele/ ce spectacol priveam/ buzele ei erau fragile ca miezul nucilor verzi// fruntea mi se lipea de câteva gânduri/ în timp ce pescarii povesteau nepăsători/ despre niște întâmplări captivante ca despre monotonia valurilor” (Adeseori, în volumul Uimit va fi orașul). Onirism în măsura în care familiarul este descuamat în căutarea ineditului, dar un onirism rarefiat, bătut pe umăr de un suprarealism potolit. Acum despre expresionism: „vara în sud/ crucile parcă sunt mâini/ ce se roagă/ seceta pare o ființă/ sălbatică/ în orașul din câmpie// fiecare amintire începe cu o fântână/ Doamne/ ce izbitor seamănă lacrimile/ cu roua/ arborii sunt mai osteniți/ decât caii/ întunericul parcă e un bolovan// ce se rostogolește cu o furie pe care/ n-o au decât îndrăgostiții/ iarba refuză/ se se mai unduie în vise// simt cum se stinge un foc în mine/ și n-am liniște ca luminișul dintr-o poiană” (Vara în sud, în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Expresionism, da, unul apăsat, cu spațiu existențial sufocant și disperarea după trăiri de cursă lungă spre cosmică. În posibilul ansamblu amintit, eu mizez pe lirismul înnăscut și pe expresionism.
Acestea două îl apropie pe Iulian Talianu de baladescul în care fizicul are mansardă comună cu metafizicul. Iubite cititorule, desigur știi că baladescul este o stare de spirit a poetului/poeziei/poemului, nu doar o formă/formulă prozodică. Între „Pe Argeș în jos,/ Pe un mal frumos,/ Negru-vodă trece/ Cu tovarăși zece,/ Nouă meșteri mari,/Calfe și zidari,/ Și Manole zece” și „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche/ Și-atât de-nflorite cravata și vesta,/ Sunt cel mai frumos din orașul acesta” nu e nici o diferență de baladă, e numai o distanță între vârste ale poeziei românești. Autorul anonim multiplu și Radu Stanca unul și unicul povestesc, ca-n orice baladă, un eveniment eroic având protagoniști fie din vremuri legendare, fie din realitatea imediată. Pe etimologie în jos, de la franceză, prin provensală, la latină, aflăm că balada însemna dans. Poetul dansează cu lumea celor cinci simțuri și cu al șaselea simț care o imaginează. Nu-i de mirare că, în shaker-ul în care toarnă palpabile și impalpabile, legendarul face corp comun cu cotidianul. Așa că balada a fost curtată, mai mult sau mai puțin seducător, tot timpul poeziei românești. I s-a propus să fie folclorică, cultă-patriotic, naționalistă, filosofic-serioasă și obraznic-filosofică, proletcultistă, recuperată modernist, postmodernă. De-a lungul vremurilor literare, s-a străduit să-și păstreze poeticitatea. În Resurecția baladei, articol programatic pentru cerchismul sibian, Radu Stanca susține că balada e „o poezie lirică în care starea afectivă câștigă un plus de semnificație prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)”. După cum se vede, înregimentările estetice își schimbă prioritățile, de la balada-specie-a- genului-epic-amplu-poem-narativ-cu-unele-accente-lirice, ajungem la bala- da-specie-a-genului-liric-cu-accente-dramatice, în a doua variantă accentul dramatic fiind, corect, de natură anecdotică, dar conflictul desfășurându-se cu semnificațiile poetice.
În siajul transformării, protagonistul baladei schimbă și el măștile: erou la scena deschisă a istoriei (pașoptiștii), mistic tragic (Gyr), sacerdot care prefiră mătănii făcute din simboluri (Doinaș), cronicar al gesturilor existențiale incandescente (Labiș), histrion care are în CV numai râsul-plânsul esențial (Nichita). Mai mereu protagonistul baladei vine în avanscenă cu panaș: își exhibă orgoliul, își etalează mândria de a fi așa cum este, își afirmă dreptul de a dicta facerea unei lumi. Aidoma lui procedează și poemul care îl conține. Ba eu cred că și autorul lor face la fel. Ai putea să-i acuzi de fanfaronadă, iubite cititorule… Dar ai greși impardonabil! Orgoliul, mândria, dreptul arogat sunt strategie comunicațională, parte dintr-un discurs atent la fața și reversul. Altă parte din același discurs dozează ideea că e relativă certitudinea și e cel puțin duală lumea. În vers, multiversul pare o veșnică unduire între posibilități.
Să ne întoarcem în secolul 21 și la un poem al lui Iulian Talianu cel cute- zător și simultan melancolic. Iată poemul: „poemul visează o coroniță de când a văzut/ lumina zilei/ pentru că a fost întâmpinat cu fanfara/ e îndrăgostit de muzică// de câte ori plouă mă face să cred/ că va îmbătrâni peste noapte// poemul acesta nu a deprins fiorul adânc al tăcerii/ încă e îndrăgostit de toam- nă și încearcă/ să vă spună ceva despre o duioșie mai veche // amintește de lacrimi să vedeți/ că se gândește și la părinți// sunt nopți când îmbracă haina unui clovn/ și scoate porumbei dintr-o pălărie// ultima oară l-am văzut la umbra/ unui fir de iarbă/ privea într-o doară un pescăruș/ deasupra mării” (Poemul în volumul Luna de miere a poemului). Două impresii puternice pe retină! Prima: ultima strofă, amalgamare minuțios-artistă de liric și dramatic (baladescă, deh!) oricând și oriunde antologabilă, augmentează precum lupa magicianului o stare de reverie sapiențială. Cealaltă: poemul în întreg este o ars poetica neprogramată care construiește pe imprecizia studiată între weltanschaung-uri emoțional-retorice, precum e (vezi începutul și sfârșitul!) balansul între panașul aristocratului și simplitatea eremitului. Până la un punct, imprecizia este voită și strunită de-a lungul poeziei lui Iulian Talianu, împletește emblematic diferite stări de spirit și tipuri de rostire, constituindu-se de fapt într-o primă marcă a identității lui poetice.
O a doua marcă a identității poetice în cauză o reprezintă comparațiile care forțează granița metaforei. Iată un poem: „cu toate că în orășelul nostru jocurile se petrec/ în culise am bănuiala că sunt nopți când moartea/ răsfoiește disperată câteva pagini/ încercând să învețe/ până la ultimul cuvânt un poem// parcă ar vrea să știe câtă viață/ câtă ață/ e dincolo de fiecare literă/ vine pe vârfuri/ ca o domnișoară de la un bal mascat/ câteodată o simt când trece/ atunci aș vrea să-i recit/ în sfârșit/ un poem/ să nu mă uite// asta o știe toată lumea cititorilor/ poemele țin memoria trează/ în ultima vreme ea vine tot mai grăbită/ și mânjește fiecare noapte cu o tristețe/ de fântână părăsită// scoate limba la trecători ca o maimuță/ întinde mâna ca liota de cerșetori/ se strâmbă prin oglinzi// în timp ce eu deschid fereastra și tresar/ de parcă timpul ar țâșni în fața mea/ ca un porumbel a cărui inimă/ bate precum ceasul cu pendulă” (Epistolă dintr-un orășel de provincie în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Punerea pe talgerele balanței care creditează simboluri nu se face cu monocordul „ca și”, ci cu stereofonicul „ca și cum/aidoma” care lărgește banda de adresare către semnificații. Iată un alt poem cu aceeași configurație: „i-am ademenit descojind pomii/ era frig până și în dunele de nisip/ iepurii aveau o blană moale ca pernele mireselor/ ninsorile erau timpurii și grăbite/ umbrele lor de zăpadă erau subțiri/ ca niște cărări pe unde bântuie singurătatea// în ochii lor întrebări nervoase/ ca o caravană de schiori/ își puneau degetul la tâmplă/ și cădeau pe gânduri/ în urma lor/ ninsorile timpurii și grăbite/ ca oaspeții în faptul serii// numai cuvintele așteptau pe buze/ precum săniile abandonate// priveam peste umăr// o cumplită tăcere/ cânta în noi ca în inima unei păduri” (Ninsori grăbite în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). În acest poem de tip peisaj-întâmplare, nu sunt echivalate două realități, ci una este transcensă într-o alta mai (?!) figurativă. Deschid o paranteză. E ceva care mă trage de mânecă, ultimele două versuri sunt postișe în raport cu întregul, voi reveni… Închid paranteza.
O a treia marcă a identității poetice la care mă refer este folosirea căutată a unei disturbări în logica obișnuită a comunicării, a unei rupturi în suita cadrelor care istorisesc ceva. Iată un poem: „câteodată ne loveam de un zid/ era o tăcere/ adâncă în noi/ plutea ceva în aer și tu/ erai mai însingurată decât iarna/ se vedea că vii (ca ninsoarea)/ de departe/ îmi spuneai: bucuriile nu pot fi/ adunate la un loc precum jucăriile/ visam/ o călătorie/ tot căutând descopeream doar/ umbra mea/ nopți la rând parcă locuiam/ într-o scoică/ urmăream cum trece timpul/ pe lângă noi/ bătrâna mea mamă aștepta/ lângă o poartă/ ea privea tot/ pe rochia ei/ timpul lăsa urme adânci și mărunte/ într- un târziu mă întreba: ți-ai găsit porția/ de fericire?/ era cea mai frumoasă zi/ a unei amintiri/ în toate fotografiile/ era atâta singurătate/ în orășelul nostru/ cel mai bine circulau zvonurile/ le ascultam/ și ne făceam semne discrete ca la dezvelirea/ unor statui/ prin cuvinte trecea un mister/ despre toate astea ar putea povesti sufletul meu// cu pași egali nopțile treceau pe lângă noi/ ca niște călători care nu știu ce-i graba” (Singurătatea din fotografii în volumul Uimit va fi orașul). Poemul care vrea să ratifice o viziune știe ce e graba și se avântă în cataractele narării neîngrădite de sintaxe literare convenționale. Are de urmat fluxul conștiinței sau monologul interior (cele două sunt asemenea, dar nu la fel, e de părere Oxford Dictionary of Literary Terms). Cu amintita-i imprecizie riguros cultivată și fertilă poetic, Iulian Talianu îi dă drum liber, iar eu, cititorul, îi dau o coroniță.
Mă abțin de la coronițe (chestie de opțiune subliniat subiectivă!) atunci când imprecizia, care lucrează poeticește, deraiază și se proptește în taluzul indeciziei. Un astfel de accident duce, în planul general al unui volum, la auto-pseudo-antologări. Un exemplu dintre (accentuez!!!) puține altele. Vo- lumul Tandrețea unor scrisori de adio (Editura Ex Ponto, 2004) este subtitrat „antologie”, precizare care cam zăpăcește computerul de bord al cititorului. Deoarece află aici Câțiva bulgări de zăpadă care este În sătucul de departe din volumul Uimit va fi orașul (Editura ARI PRESS, București, 2000), apoi află 29 iulie care este Diavol bătrân din idem. Pentru a nu porni o demonstrație fastidioasă, anunț doar că a antologa nu este totuna cu a rescrie. Adaug că, dacă nu poeme în întregime, măcar sintagme migrează și în Căutând o lumină (Editura Dobrogea, 2009), vezi 29 iulie/Diavol bătrân spre o dovadă. Deraierea amintită mai poate duce, în planul particular al unui poem, la ex- pandarea (în DEX e și „a deforma prin întindere”) acestuia. Un exemplu dintre (accentuez!!!) câteva altele: „cele mai vii amintiri de astă vară/ sunt nopțile/ adeseori le-am privit/ ca pe niște bijuterii/ inima voastră/ trăia ceea ce nu a visat/ câtorva gânduri/ îmi vine acum să le strig: adio!/ până la urmă rețin în- trebările/ pe care tăcerea le lasă în noi/ simțim/ că timpul e tot mai nemilos/ și straniu/ nopțile sunt ca niște ființe/ graba gândului întrece viteza luminii/ și-mi vine să alerg după un tren/ până în inima câmpiei unde lanurile/ se apleacă sub biciul unei ploi/ pe care am visat-o/ de sub pământ se aude țârâitul unei viori/ cum se întâmplă atât de rar lângă fântânile/ săpate adânc în amintirea morților// paznicii bostănăriei au insomnii/ îi macină niște gânduri/ asta e viața lor/ pentru ei fericirea este mereu în altă parte” (Viața lor în volumul Uimit va fi orașul). Citește încă o dată ultima strofă, cititorule. E superbă, e o esență de condiție umană prinsă în chihlimbarul a douăzeci de cuvinte croite cu tăiș de sabie japoneză. Restul e punere în scenă romanțioasă redundantă din care lipsește, constat cu uimire, poezia cu care mă obișnuise Iulian Talianu, acea percutanță a expresiei/proiecției poetice care să-ți alerge noi curenți electrici prin suflet și minte… Dar, vorba lui Nichita adresată lui Iulian Talianu, un poet se judecă după ce are el minunat, iar nu după eşecurile lui.
Ce are minunat poetul Iulian Talianu? Unele caracteristici le-am trecut, deja, în revistă. Așa că recitesc, mă gândesc, găsesc… Dialogurile submerse în textul poetic.
Dialogul cu timpul. O variantă: „29 iulie/ în noaptea asta o mână/ aruncă artificii pe cer/ tu te întinzi/ ca un arc și tremuri/ ai putea să-ți atingi/ umbra și să ai parte de o fericire/ să privești viața/ cu ochii tăi de câine năpârlit/ să te gândești la fleacuri/ când ziua/ îți sclipește în ochi precum cocoșeii prăfuiți/ ești un diavol bătrân/ degeaba visezi/ că vei înota în apele tulburi ale unei ispite/ drumurile te împing către marginea luminii/ se apropie timpul când Dumnezeu te va chema/ să spui dacă mai ai vreo taină/ să nu pui/ mai multe întrebări decât vântul/ decât nopțile/ uite/ până și visele nu mai au lumina de odinioară/ azi nu mai ești flacăra înaltă pe care o priveau/ femeile tremurând/ în jurul tău dansează acum// în curând vei pleca pe drumul la capătul/ căruia ziua se uită printr-o fereastră doi metri sub pământ” (Diavol bătrân în volumul Uimit va fi orașul). Cititorule, coroborează lamento-ul cu biografia și vei obține un portret al senectuții care se sumețește. Încă o variantă: „să treci prin oraș ca amintirea/ unui prieten și să descoperi în fiecare gest/ singurătatea din preajma florilor poleite/ sau din nopțile când îi asculți/ pe cei care vorbesc în somn/ să te închini/ de parcă toate bisericile s-au surpat/ în sufletul tău și să-i urmezi pe cei însetați/ când se întâlnesc nelămuriți lângă fântâni/ orașul te ajută să treci ușor peste încă/ o despărțire/ când plutește în aer/ neliniștea altui anotimp// vei simți cum se adună bulgării de zăpadă/ pe tâmplele tale și o să-ți fie teamă/ când inima îndrăgostitului visează că o să fie vultur” (Neliniștea altui anotimp în volumul Uimit va fi orașul). Aici acțiunea timpului, implacabilă, este contracarată de amintirea care o face reversibilă.
Dialogul cu erosul. O variantă: „îmi amintesc cum se spărgeau valurile/ de șoldurile ei/ într-un târziu am văzut/ și urme de pași/ era desculță/ le priveam/ cu o puternică emoție/ în gândurile mele/ era cum e vara în sud/ cuvintele mi se trezeau/ pe buze dintr-o adâncă toropeală/ parcă-i văd surâsul/ șăgalnic și ochii nesătui/ aș fi vrut să vină/ noaptea pe la mine să-mi spele rănile/ acum/ toată neliniștea mea e un foșnet de hârtie/ mă uit la voi când ziua șchiopătă pe țărm/ și păreți îndrăgostiți/ căci vă chinuie/ o sete cumplită/ aveți gândurile răvășite/ ca boabele de nisip/ doar nopțile vă cheamă/ precum valurile pe întinderea mării spaima/ e pretutindeni în ochii voștri/ nu îmi rămâne/ decât să vă spun/ cu teamă și înfrigurare/ cum m-am îndrăgostit de un crâmpei de iluzie// legăturile mele cu femeia aceea/ sunt bântuite și azi de himere” (Bântuit de himere în volumul Uimit va fi orașul). Protagonistul este Don Juan jucându-l pe Humphrey Bogart într-un film noir, un misterios seducător care își etalează testamentar și oarecum moralizator cicatricile lăsate de nebunești iubiri trecute. O altă variantă: „lângă tine n-o să mai fiu nerăbdător/ viața/ o să mi se pară o lumină neîngrădită/ voi descoperi că am o nebănuită poftă/ pentru fleacuri/ te voi privi cu o nedisimulată/ curiozitate când ștergi fereastra cu ghemotoace/ de hârtie/ să fie diminețile mai limpezi/ pentru mine/ o să arăți ca-ntr-o fotografie/ parcă te-ai agățat de cer/ cu un surâs/ împietrit pe chip/ și cu o urmă de răsfăț/ cu trupul tras ca prin inel/ cu o privire/ uluită ca în fața unor cuvinte nemaipomenite/ alte puteri o să am lângă tine/ și te voi privi/ cu o lăcomie de care nici ziua nu e în stare” (Femeie de casă în volumul Uimit va fi orașul). Erotism casnic privit cu ironie drăgăstoasă, o catapeteasmă între întâmplător și definitiv. O altă variantă: „ea umblă/ ca o vulpiță care își ademenește prada/ acum are un alt gând/ i-ar face plăcere/ să-i punem o întrebare// parcă ar avea sufletul în palmă/ e atât de sfioasă/ privind peste umăr/ n-ai crede că după fiecare sărut/ i-a rămas pe buze un cuvânt nerostit/ trupu-i ca o trestie aurie/ trece pe lângă noi/ ca vântul prin iarbă/ are o dulce ezitare/ în mișcarea brațelor/ și absența verighetei/ o face mai frumoasă/ a scris câteva fleacuri/ într-o scrisoare tulburându-l/ pe un preot/ azi duce o viață nebună nebună/ mai departe/ bagă de seamă/ cititorule/ las această femeie în seama ta” (O viață nebună nebună în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Sexualitatea ștrengărească are ceva din impertinența reverențioasă a trubadurilor (vezi Bernard de Ventadour, în studiul lui Teodor Bocșa). O altă variantă: „pe femeia care trece pe lângă noi/ se pare că o bate un gând necurat/ dacă aș avea o putere i-aș asculta sufletul/ ca pe o scoică bântuită de vântul turbat// corăbiile mi s-au înecat în apele sufletului/ și aș vrea să-i ating gândurile de pe tâmple/ și nu știu dacă e o mască de neliniște/ ori e adevărată bucuria care o să se întâmple// din pricina dimineții mă simt mai tânăr/ deși mă judecă timpul ca pe hoții de cai/ în toate oglinzile o văd pe ea furioasa/ cu fiecare frunză tresare amintirea și-mi spune hai// am atâtea ispite când mă îmbrățișează toamna/ și-mi descopăr pe buze (cu uimire) cuvinte de alint/ i-aș săruta sânii și umerii ca pe o cruciuliță/ să n-am parte de lumină dacă vă mint” (Să n-am parte în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Golănesc-terestră și golănesc-celestă, în depărtare îmi pare că trece Miron Radu Paraschivescu. Și apropo de păreri, îmi pare rău că promisiunea „mâine voi scrie povestea captivantă/ a sânilor unei femei” (Mâine în volumul Tandrețea unor scrisori de adio), intenție care îi face geloși pe Mircea Dinescu și pe Florin Iaru, rămâne o promisiune.
Dialogul cu locurile pe care le străbate și cu personajele pe care le întâlnește. Un loc este universul țărănesc din câmpie sau de sub poala pădu- rii-mater, aici idilicul s-a retras și a lăsat locul magicului aspru: „auzeam caii nechezând în inima pădurii/ toți arborii mi se păreau din pricina serii/ ca niște bărbăți osteniți de singurătate/ precum sânii mici și fiebinți ai muierii// coama lor strălucea în lumină ca un cuțit/ caii mușcau cu sete din iarbă și din copaci/ lovite de un bici umed spinările lor înroșite/ semănau cu lanurile unduitoare de maci// bezna se strecura pe sub burta cailor/ timidă ca o vulpe ce înoată prin zăpadă/ într-un târziu nopțile îmi lăsau în trup/ teama pe care o lasă în priviri o cascadă// gândurile îmi bântuiau parcă pe alte frunți/ gleznele cailor erau ca valurile neputincioase/ luna se scălda în ochii lor înlăcrimați/ ca în lanurile de maci fragede și răcoroase” (Caii în volumul Uimit va fi orașul). Caii este un pastel în care inocența este înghiontită aprig de cruzimea viețuirii naturale. În același volum, Câinii zăpezii intonează un bocet villonesc, iar Nopți și gânduri pune în sonorități labișiene o vînătoare, imprecisă față cu modelul, în care tragicul nu se întâmplă. Tot în același volum, în Adevărate daruri, dau peste „femeile au stivuit nopțile ca pe niște lemne”, o comparație care forțează granița metaforei marcă înregistrată Iulian Talianu. Imaginea obsedează, poate că trimite la ADN-ul de poet, căci o regăsim puțin altfel în liniște din Tandrețea unor scrisori de adio: „se apropie ziua când îmi voi stivui/ ca pe niște lemne amintirile”. Recurentă, raportarea la vremelnic, la vârsta care nu mai cunoaște acțiunea, cunoaște numai memoria. Vreme vine: „odinioară/ când aveam genunchii juliți/ și furam pepeni din bostănării luminând/ drumul cu lanterna/ salcâmii aveau ceva din teama/ călătorilor opriți din pricina gândurilor/ (…)/„aveam o emoție/ pe care n-o pot povesti de-a pururi” (prietenilor din sud, în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Se alintă poetul, tocmai că el povestește ca-ntr-o baladă, și tot ca-ntr-o baladă dramaticul potențează starea afectivă, una de tristețe calmă aproape plăcută senzorial, adică vreme pleacă: „în urma mea/ singurătatea ca un porumbel/ odihnindu-se pe turla bisericii” (satul cu pălăria pe ochi în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Spațiul și timpul sunt unul (iartă-mă, Einstein, că te târăsc în textul meu!), așa că satul este illo tempore: „doamne cum mai urlă amintirea în noi/ pe unde se culcă grâul ostenit de ploi// și frământarea ta își caută în mine locul/ o răzbunare ațâță neobosită focul// odinioară timpul era grăbit (mă hărțuia mereu)/ macii din lanuri parcă erau ochii lui Dumnezeu// eram tulburat cum sunt țăranii în luna mai/ când dansează umbrele ca mânjii pe lângă cai// mi-aș fi făcut în poeme o casă în fiecare zi/ când se răscolesc în mine cuvinte ce nu le pot rosti// simțeam că spaima dă în muguri ca via/ și anii treceau lin precum trece câmpia// tata se împiedica de prag simțea că nu mai poate/ doamne cum mai urla în noi amintirea ta singurătate” (ochii lui Dumnezeu în volumul Căutând o lumină). O țărănească mitizantă, în care, de fapt, anii nu trec lin pe șesuri, trimiterea eminesciană (involuntară?) punând în ramă răzvrătirea ființei care se împiedică de pragul existenței finite. Un alt loc străbătut este orășelul de provincie. Acum scriu despre poezia lui Iulian Talianu, așa că, atunci când zic „orășelul de provincie”, nu-i răsfoiesc pe tradiționaliști, ci pe moderniști. Minu- lescu, Bacovia, Vinea, Voronca, Tzara s-au plimbat prin el la diverse vârste, unii mai în voie, alții mai grăbiți că le pleacă vreun tren. În poemele lui Iulian Talianu, cele la temă, orășelul de provincie conține și exhibă expresionist un simț, o senzație, un sentiment, o emoție toate patetice și cu vedere la lipsa de scop a aventurii de a trăi. Aleg din volumul Tandrețea unor scrisori de adio: în vis fără clopote, titlul spune totul; în numai un cântec: „cu mâinile ostenite pe sânii iubitei/ asemeni unui fluture arcuit pe lumina lămpii”, un excelent scris și greu de suportat sfârșit de lume; în bărbații visează doar femei, îndrăzneala juvenilă se referă la… bătrâni; în o lumină tulbure: „și vom tresări de parcă/ am duce în brațe un clopot”/ (…)/ „acum bătrâneții i se ghicește în ceai”. Aleg și din volumul Căutând o lumină: în anul câinelui, scrisorile sunt rătăcite de un poștaș alcoolic, iar bătrânii vânează clipa luminoasă a unei rugăciuni. Aleg și din volumul Luna de miere a poemului: în știți cum e toamna, „bătrânii pot privi printre crengi/ tot cerul// gura mării învie/ și eu mă gândesc la nopțile/ când voi ocroti cu palmele goale/ focul din amintirea unei femei”. Cu jucata-i imprecizie legitimată drept ars poetica, poetul urăște și, în egală măsură, iubește orășelul de provincie.
De la tinerețe până la bătrânețe, orășelul de provincie este topos în poezia românească. În privința lui și nu numai, Iulian Talianu are de împărțit anumite viziuni/tehnici cu anume moderniști. Ei sunt Vinea, Voronca și Tzara. Cu primii doi folosește în comun procedeul notației care șfichiuiește coerența întregului încheiat lent la toți nasturii, numai că el o face melancolic. Discursul este labi- rint de oglinzi care strâmbă, amestecă altfel materiile lumii cunoscute, este ca montajul fantast din Câinele andaluz executat la patru mâini de Bunuel și Dali. Cu Tzara cel încă Samyro/Tristan împărtășește obișnuința de a contempla ludic. Din nou, la el ludicul prezintă textură melancolică, combinată chiar cu fir de revelație mistică: „acum nu-mi rămâne/ decât să pândesc clipa înfrigu- rată/ când Dumnezeu îmi va întinde primăvara o mână// arc tremurând ca un pui de rândunică” (popii aprind lumânări în volumul Tandrețea unor scrisori de adio). Vis fulgurant despre Capela Sixtină? Poate că da, Iulian Talianu se delectează deseori cu realități imaginate: „aprilie se furișează pe sub fe- reastră/ ca o pisică/ și scriu că a înfrunzit/ speranța în noi/ acum nu e nimic în jur/ mai tulbure decât destinul/ un vânt îmbracă/ într-o clipă cămașa de pe culmea de rufe/ îmbrățișările/ sunt mai nervoase ca ieri/ genunchii nopții/ se odihnesc în iarba unei poienițe/ lângă noi/ dimineața sclipește ca o cutie de conserve lustruită/ singurul loc unde te poți ascunde acum/ e un gând/ despre tresărirea de orgoliu a zilei/ aș putea scrie un poem/ când sângele meu/ este ispitit să cânte/ cu două-trei cuvinte/ aș putea să tulbur apele sufletului tău/ cititorule”(Aprilie în volumul Uimit va fi orașul); sau „de câte ori visez toamna/ a doua zi plouă mărunt/ atunci văd în ochii pisicii/ rândunica încremenită în cuib/ seara mă duc pe dig și privesc spectacolul/ pe care îl închipuie marea/ în nopțile de iarnă nu mai simt/ viforul ispitei// duminica împart un șir de covrigi/ cu câinii de la colțul străzii// în cel mai frumos vis/ biblioteca orașului poartă numele meu” (viața mea în volumul Luna de miere a poemului); ori „nopțile nu se mai uită înapoi/ de parcă ar fi biciuite acum/ se strecoară în pădurea de la Comorova/ și rănile lor devin dintr-odată luminoase// în urmă rămâne o resemnare/ rătăcită în urma firelor de iarbă/ să aibă și mâinile mele ce să mângâie// sufocată de atâta pustiu/ marea nu se mai aude/ până și gândul ar putea osteni/ până la ea// ziua se risipește pe fiecare drum/ ca argintul viu pe cărțile/ unei vrăjitoare” (marea nu se aude în volumul Luna de miere a poemului). Sunt acestea mostre de întâmplări ireale care dezghioacă realul și pun în lumină tristețea necontondentă, aproape amicală, cu care acesta este cusut pe la încheieturi. Dar când evită lasoul spunerii îmblânzitoare, cvasi-incantatorii, realul lovește decisiv: „am ajuns prea târziu în acel oraș îngândurat/ marile zăpezi întârziau prin munți// tatăl meu murise/ și nu știu ce secret/ mai avea să-mi spună/ n-am apucat să-l îmbrățișez bărbătește// să-i simt inima/ zvâcnind ca un tigru” (tatăl meu în volumul Luna de miere a poemului). Realitatea nu mai imaginează, ci relatează. Când gravitezi în jurul certitudinii ultime, imprecizia ca ars poetica nu îți mai e de folos, decizi să îi rânjești morții în față: „hai moarte/ vino să-ți văd în oglindă patima/ vino să tămâiem cu puțină dragoste lacrima/ ce-ar fi să-ți pui rochia de mireasă/ albă ca nopțile noastre din casă/ să-ți pui poalele în cap să te cheme/ generația pierdută în poeme/ căci îi ești dragă și ai un parfum fără de care/ viața ar fi o pură întâmplare/ unde ne bălăcim și noi la grămadă/ privind dimineața rostogolită ca un bulgăre de zăpadă// într-o zi poate o să facem nuntă cu dar/ și în visele tale ploaia va fi ca un felinar/ hai vino să te îmbrățișez și lasă/ pe stinghia patului rochia ta albă de mireasă/ să te privim (în sfârșit) goală ca pe o lumină/ rătăcită în întunericul rănilor noastre pațachină” (pațachina în volumul Căutând o lumină). Poemul, cu tipic mai puțin întâlnit în lirica lui Iulian Talianu, este un ecorșeu al existenței ireverențios, o golănească având lacrimi în colțul ochiului.
Când viața își arată limitarea, înspăimântă. Atunci poetul face descântece. Unul este sarcastic, teatral, anamorfotic: „vă invit la vânătoarea de fluturi/ prin oraș vor defila trăsurile cu cai albi/ dimineața vă puteți bucura de o gură de aer/ curat lângă o femeie frumoasă/ pentru cei îndrăgostiți orbește avem și/ lumânărele/ facem rezervări închiriem binocluri/ să puteți privi sirenele ieșind/ din spuma mării// primii sosiți vor avea noaptea/ busuioc sub pernă/ au ieșit urzicile și pentru cei vârstnici/ garantăm sânge proaspăt/ pentru bărbații în suferință frumusețea femeilor/ va fi un leac// să nu vă fie teamă/ chiar dacă guvernul a pus taxă pe stâlpi/ iubitele voastre nu vor sorbi ceaiul/ cu paiul/ confirmați participarea la adresa/ de e-mail ioi.sovârv.vânătoarea de fluturi/ locul unde privirea luminii/ e încă înaltă/ cum a fost cea a zilei de ieri” (vână- toarea de fluturi în volumul Luna de miere a poemului). Salvarea de mucava și veselia de butaforie dau fiori pe șira spinării, dar condamnarea deșertăciunii era chiar scopul! Un alt descântec este rostit într-un bâlci cu magie albă, unde un tempo dinamic al tâlcurilor dă în bobii destinelor: „poemul acesta vă scapă de drumurile lungi/ și de răutăți// vino mai aproape neamule/ fiecare va fi amintit în acest poem/ știu că vă place muzica/ și pentru asta am adus și o vioară/ vrăjitoarele au aranjat cărțile/ să își vadă fiecare fericirea și în somn/ stați pe aproape/ scriitorul de cruci a venit/ e miezul zilei și acum acum/ vom citi scrisorile celui îndrăgostit/ umbrele se vor îmbrățișa// ce mai așteptați/ lumina poartă în brațe buchete de flori/ tăcerea nu mai sapă o prăpastie/ între noi// acum pisicile în călduri se freacă de genunchii/ femeilor// lume lume soro lume/ înserarea țâșnește din mare/ pe pânzele unei corăbii” (lume lume soro lume în volumul Luna de miere a poemului). Iată o invitație exuberantă, ca o samba într-o zi de târg românesc, la o apocalipsă după care încă va exista viață.
Iulian Talianu invită, convinge și-și ia un bun-rămas de etapă: „hai să ne strângem mâinile/ și să ne arătăm adânca prietenie/ cititorule/ e timpul să iau o gură de aer/ destul am fost/ îngropat în albul înspăimântător al hârtiei/ mi-am făcut cruce așteptând/ să ne despărțim cu cele mai bune gânduri/ mai lasă și tu ceva de la tine/ hai/ că se face frig și nu știu cât o să mai las/ sufletul meu în palma ta/ ochii mei/ sunt pregătiți să mistuie depărtarea/ ce se va ivi între noi/ hai să ne îmbrățișăm/ pentru ultima oară/ câte s-au întâmplat/ între noi rămân întemnițate în aceste poeme/ să lăsăm/ cititorule/ sita timpului să cearnă// bătaia inimilor noastre ar putea înăbuși/ acum un cântec/ uimit va fi orașul când eu/ voi călca pe cioburi ca o umbră/ și multă vreme n-o să mai știu ce-i liniștea/ lumina îmi va sări în față ca o pisică” (O piedică în calea uitării în volumul Uimit va fi orașul). Este un excelent poem și un poem excelent pentru un final de lecție de anatomie scriitoricească.
Pornirea de a se pune în dialog cu cititorul, adresabilitatea cu substrat de reciprocitate, este imperialistă în poemele lui Iulian Talianu și le face bine, le încălzește comunicațional. Apoi, constat, actul de a dialoga se vrea funda- mental în structura liricii lui. Se dialoghează ironico-sentimental cu livrescul popular-romanțios (vezi genul „gara noastră mică”, „din sătucul de departe”, „o piedică în calea uitării”), se dialoghează grav-existențial cu tipare de viețuire (vezi universul țărănesc și scenografia citadină), se dialoghează curios-lacom cu strategii poetice diverse (amintite). Pour la bonne bouche, iubite cititorule, o să imaginez și un dialog între ipostaze (spirituale și, de ce nu?, sociale): dacă mă las pe spate în scaunul de dinaintea computerului și închid o clipă ochii, îl văd pe Iulian Talianu ca fiind Tristan Tzara care nu a luat trenul spre Zurich și nu și-a dus la Cabaret Voltaire revoluția împotriva limbajului poetic atunci acceptat. Dar ce a făcut?
Deschid ochii și scriu. Îl văd pe Iulian Talianu ca pe un poet cu talentul major de a fraza lumea inedit (ca toți ceilalți amintiți în acest text!), care a ales să facă asta în românește. Îl consider pe Iulian Talianu un poet care a transformat imprecizia emoțional-stilistică ‒ simțită la începuturi furtunos, apoi căutată, studiată, cultivată, adică gândită ritualic precum în baladă ‒ într-un teritoriu liric proprietate personală în care multiversurile se unduiesc în vers. Îl citesc pe Iulian Talianu pentru că mă convinge, uneori, să trăiesc și în lumea lui.
CONSTANTIN COSTACHE
Plec din Union Square Greenmarket. O prietenă mi-a spus că, dacă e sâmbătă, să vin aici să văd o piață țărănească în plin Manhattan, mă rog, a farmers’ market. Am văzut. Mere, feluri de brânză, roșii, alte legume, feluri de pâine, flori, pește și feluri de fructe de mare, sticle cu bere artizanală, cidru, chiar și moonshine, cred. Culori, mirosuri, bănuite gusturi. Am simțit un soi de libertate veselă și m-am gândit la Greenwich Village, cel știut de mine din ficțiunile altora, aflat undeva în dreapta mea spre râul Hudson. După cum scriam, acum plec. O apuc spre sud. Caut cârciuma The Grey Dog. Mi s-a spus că se mănâncă și se bea decent la preț decent. Fac ușor dreapta pe Broadway. Flanez, nu prin Paris, ci prin New York. La 12th Street, fac stânga. Greșesc, trebuia să fac dreapta, dar nu mă întorc. Pentru că la parterul unei clădiri văd un banner, pe fond roșu, litere albe: Strand Bookstore, apoi Where Books Are Loved, apoi Old, Rare, New. Mi se face poftă de o carte mai mult decât de un burger. Intru. Patru etaje cu cărți. Mă pierd. Dar fiecare cititor are busola lui. Dau ochi în copertă cu o trilogie. Titlul: Traces on the water mirror. Autor: Captain C. Pseudonim tainic, mister al istoriei literare, incitare de marketing? Deschid primul volum, caut indicii. Și, astfel, îl întâlnesc întâia oară pe compatriotul și colegul meu de breaslă literară Constantin Costache.
Acum, iubite cititorule, ai de crezut dacă întâmplarea este aievea sau plăsmuită. Te ajut oleacă. Un alt cititor care iubește cititul, pe numele lui Alberto Manguel, a scris Istoria lecturii (vezi traducerea la Orion/Nemira, ediția 2022). Citez de la p. 27: „(…) până târziu în adolescență, ceea ce îmi spunea cartea, oricât de fantastic ar fi fost, era adevărat în momentul lecturii, tot atât de tangibil ca și materia din care cartea însăși era făcută”. Este aici, întreagă, transmutația faptului în text și, îngemănare univitelină, a textului în fapt. Cartea este athanorul, iar povestirea este procesul alchimic. Istorie ori istorisire?! N-are importanță, atâta vreme cât o scriem (citim) în așa fel încât să (ne) convingem că e adevărată. Revin la întâmplare. Union Square Gre- enmarket există la New York, Strand Book Store există la New York, trilogia Traces on the water mirror, semnată de Captain C., există într-o librărie la New York. Atunci, care-i istoria… istorisirii? Păi, asta. Trilogia Urme pe oglinda apei a fost scrisă de Constantin Costache, în românește, și publicată de Editura Ex Ponto (2014-2015) din Constanța, apoi a fost tradusă în engleză, tot în Constanța, și a traversat Atlanticul. Jupânul prozator Constantin Costache nu e doar căpitan, ci de-a dreptul comandant de cursă lungă, dar nu locuiește pe coasta de est a USA, ci pe coasta de est a României. Întâia oară am stat față în față nu într-o librărie newyorkeză, ci la Delfinul, în Tomis I. El a băut două cafele și apă minerală cât cuprinde. Am tot vorbit. Din vorbele lui și din cărțile lui, am înțeles că îl definește încrucișarea ADN-ului istoriei cu ADN-ul istorisirii. Ceea ce voi încerca să demonstrez.
Încep cu istoria. Constantin Costache s-a născut la 28 octombrie 1957, în localitatea Rândunica, comuna Mihail Kogălniceanu, județul Tulcea. Până la 12 ani, a trăit, a mers la școală și a învățat să privească oamenii și viața lor în numitul sat dobrogean. În această perioadă, a avut loc un eveniment uriaș într-o lume totuși mică. Pe la 7-8 ani, a întâlnit marea. Continui cu istorisirea. O aflu repede în volumul de debut, Mayday (Editura Tritonic, 2013), proze scurte. Prima, Eu, marea și… vapoarele, se declară prefață/ CV, însă trece hotărât granița dintre faptul divers și povestire, atestându-se chiar ca povestire-mamă pentru cele următoare. Băiatu’ lu’ Măria lu’ Bebe a lu’ Fane se amestecă printre colectiviștii pe care Molotov-ul CAP-ului îi duce în zi de sărbătoare, ca răsplată pentru hărnicie, la mare. Urmează nisipul fierbinte și apa cu valuri ciudat de nesfârșite, teneșii păstrați cu încăpățânare în picioare, bărbații și femeile care nu se sfiesc să se bronzeze în costume sumare. Scena revine în Călătoria, din același volum. Molotov-ul este acum un Steag, tot al CAP-ului, fruntașii la recoltarea grâului sunt aceiași, trecerea de la întinderea câmpiei la întinderea mării este mai subliniată ca metamor- fozare. Și alte scene (o horă în sat, inițiatorul într-ale marinăriei, lacrimile de pe obrajii soțiilor de marinari) vor reveni, cu accelerația metamorfozării mai mult sau mai puțin apăsată. Mă întorc la istorie. La 12 ani se mută la Galați. Locuiește la sora lui mai mare, își continuă studiile secundare, se înscrie la un club de navomodelism fiind fascinat de vapoare. Fascinația asta îl determină să urmeze cursurile Liceului de Construcții Navale din Galați. Dar… Îi place să spună că și-a spus: „De ce să fac eu vapoare, să le strice alții? Nu mai bine să facă alții și să le stric eu?”. Așa că a făcut Institutul de Marină Mircea cel Bătrân din Constanța. A navigat ca ofițer, căpitan, comandant de cursă lungă. Nu a stricat nici un vapor. Din 1992, a intrat în afaceri de transport maritim și, după suișuri, coborâșuri, suișuri, a rămas. Mă întorc la istorisire. Spusa cu vapoarele este rostită și de un protagonist dintr-o ficțiune a lui Constantin Costache. De altfel, multe (câte oare?!) dintre faptele, întâmplările, evenimentele trăite de Constantin Costache sunt puse la vedere în ranițele existențiale ale personajelor sale, constituie sâmburi de narațiune. Cred că ceea ce îl caracterizează pe jupânul prozator Constantin Costache este o nevoalată trecere a biografiei în bibliografie.
Din nou la istorie. Prin 1985, pe când era tânăr ofițer de marină, a debutat publicistic în SLAST, cu povestirea Stres, „nașul” lui literar fiind nimeni altul decât Alex Ștefănescu. Editorial, a debutat în volumul colectiv Zece prozatori (Albatros, 1987), cu povestirea May Day. Apoi prozatorul Constantin Costache tace public mai bine de două decenii, asta dacă nu pun la socoteală antre- namentul stilistic pe care bănui că îl face, scurtă vreme după 1990, ca ziarist legitimat la Mesagerul și Vânt bun. Se pare, însă, că, în ceea ce îl privește, may day a funcționat, de la o vreme editurile i-au sărit în ajutor. În 2013, Tri- tonic publică May Day, povestiri. Urmează: trilogia Urme pe oglinda apei (Să mori făcând orice să scapi din comunism), Ex Ponto, 2014; Banii securității, Ex Ponto, 2014; Destrămarea imperiului minciunii, Ex Ponto, 2015), Nopţile cu lună plină, nuvele (Ex Ponto, 2015), romanul Singur împotriva oceanului (Ex Ponto, 2016), romanul Dragoste deșertică (Ex Ponto, 2018), romanul Syrael (Ex Ponto, 2019), Haz de necaz, povestiri (Ex Ponto, 2020), romanul Îmblânzitorul de stele (Ex Ponto, 2021). Aici e locul să lămuresc întâlnirea de la Strand Book Store. În 2020, Editura Dorrance publică în USA trilogia Traces on the water mirror. Iar în 2021, Alone against the Ocean apare la Editura Austin Macauley Publishers din Marea Britanie (apreciază, iubite cititorule, că nu te-am mai stresat cu o fantazare din London upon Thames!). Și așa jupânul prozator Constantin Costache a devenit, peste Atlantic și dincolo de Canalul Mânecii, author Captain C.
Cei din breasla scriitoricească danubiano-pontică știu că nu-i ușor să pu- blici într-un imperiu al literaturii mondiale. Constantin Costache mi-a spus cum a fost pentru el: „Am trimis CV și Synopsis la aproape șapte sute de agenți literari și edituri din toată lumea. Am primit foarte multe răspunsuri de genul Deocamdată nu pare ceea ce căutăm noi, dar am primit și cereri de a trimite câteva capitole din carte. Au fost apoi agenții care mi-au dat răspuns negativ la pretenția mea de a publica toate trei volumele în același timp și ca textul să fie revizuit de un nativ. Se fereau de numărul foarte mare de pagini (aprox. 1600) și de lipsa apetenței cititorilor pentru cărți atât de ample. Au fost totuși trei edituri interesate. Una din SUA și două din Marea Britanie. Am ales-o pe cea din USA pentru că a acceptat să publice toate cele trei volume în același timp”. Tot ceea ce la sfârșit pare simplu este pe parcurs complicat (fă-te că nu ai citit truismul ăsta, iubite cititorule !). Apropo de citit, mă intrigă puțin ritmul aprig și susținut al apariției cărților, e ca și cum Constantin Costache a intrat în competiție cu Simenon. Sau, ceea ce cred mai degrabă, în cei 26 de ani de tăcere publică a continuat să scrie, iubind însingurat, precum un marinar marea, istorisirile pe care le visa.
Din nou la istorisire, deci. Asta pentru că, în reacția gnoseologică cu istoria, istorisirea poate acționa ca detectiv complice și ca taumaturg al slăbiciunilor omenești. Acestea sunt ipostazele ei plăcute lui Constantin Cos- tache. Scrie el despre scris, în deschiderea volumului May Day: „Și Marea și Omul au tainele lor. Nici Marea nici Omul nu doresc ca acestea să rămână ascunse pe vecie” (în Motto); și apoi „Secretul tăriei marinarului constă în a ști să-și folosească timpul pe mare. (…) Scriind, sculptând sau pur și simplu cioplind ceva în timpul liber îmi canalizam gândurile pe făgașul normalului. Așa s-au născut scrierile de dinainte de Revoluția din 1989. (…) Până la car- tea pe care o țineți în mână a mai fost nevoie de câteva verigi care să țină ritmul în a duce ideea la capăt. (…) Sper să vină o vreme când să pot relua toate proiectele literare abandonate în vâltoarea luptei de zi cu zi și să pot să scriu și să public” (în Cuvântul autorului). Vremea a venit, în cheie fastă și optimistă. Poate că exuberanța anticipatei sărbători a justificat „lăcomia” de tolbă extraplină a volumului de re-debut. Găsim în el bijuterii narative, poezii gen carting literar, construcții epice solide ca niște fundații de romane, relatări plictisite de ele însele, parabole inspirate și șugubețe. Exemplific și așez pe rafturi. Voi proceda ca un trimis al ANAF. Sper ca dl. antreprenor Constantin Costache să nu se supere (e o glumă între mine și autor, cititorule, despre niște fotografii făcute de el realității, o să le vezi și tu mai încolo!). Îmi pun mânecuțele de funcționar.
Poeziile sunt prea de tot la îndemână, și de scris și de citit. Interesează prin ceea ce ratează. Există o percepere, cam timidă, a firii umane în substanța ei lirică, dar în spunere lirismul este sedus de prozaism și abandonat în alcovul literar al prozatorului. Poetul nu străpunge spre transcendent, ci relatează contingentul și-l împodobește cu semnificații de ordin moral. Iată o mostră, omul de pe plajă care nu-l înțelege pe omul de pe mare: „(…) Tu n-ai să poți iubi niciodată ca el/ Firul de iarbă/ Pentru că ai trecut pe lângă el și ieri/ Treci și azi/ Vei trece și mâine/ Tu n-ai să știi niciodată ca el iubi/ Adierea cu miros de pământ/ Pentru că pământul/ Îți dă siguranță/ Până la plictis/ Tu n-ai să poți fi niciodată un visător/ N-ai să poți trăi ca el/ Zile întregi/ Pentru o singură clipă (…)” (Omul de pe plajă). Patetism, ironie cu două tăișuri, sfătoșenie nonconformistă… Astrele românești după care ar fi putut naviga eventualul poet Constantin Costache sunt Anton Pann și Marin Sorescu. Nu a făcut-o. A făcut bine. Proza neaoșă a câștigat. În context, sunt de remarcat filamentele de narativitate care electrifică retorica. Autorul versurilor nu este în legătură cu metafizica universului-limbaj, dar are o legătură naturală cu a povesti lumea în românește, este un nativ (îl parafrazez, că tot vroia el unul al englezei!) al limbii române ranforsată anecdotic. Istorisește ingenuu, nepre(a)lucrat academic, firesc.
Scriam că biografia scriitorului Constantin Costache se varsă cu impetu- ozitatea unei cascade (se prăbușește ca Niagara?, glumesc…) în bibliografia lui. În May Day volumul, toiagul auctorial desparte apele (povestirile de pe mare) de uscat (povestirile din rural). Apoi există ficțiunile care îmbină cele două spații arhetipale, Călătoria și Sfârșitul toamnei, excelente amândouă, ultima antologabilă mondial și universal (n-am tras un joint, cititorule, citește-o și trage și tu o concluzie!). În sumar, mai figurează trei parabole: Ruga (Și s-a numit Brâncuși), Stres, Indispensabilii. Ca la orice verificare de conturi (dacă am fi pe franceză, ar fi aproape povestiri, este?), purced cu acribie, una bine temperată de plăcerea de a citi. Citesc…
Povestirea May Day debutează lent. E duminică. Vaporul pare un sat care se trezește în zi de odihnă. Vreo două personaje îmi amintesc de Toate pânzele sus, cu ai săi vreo doi țărani deveniți marinari pe Speranța și porniți să înconjoare/înțeleagă lumea. Naratorul se postează în omnisciență. Observă cu ascuțime exteriorități și relatează cu convingere interiorități, lumea sa este car- tografiată cu gesturi și stări de suflet, toate povestite: „Era duminică. Oamenii își făceau carturile ca în oricare altă zi. Din punctul ăsta de vedere toate zilele erau la fel pe mare. Numai că oamenii se trezeau altfel, se îmbrăcau altfel, mâncau altfel, așa cum fuseseră obișnuiți de-o viață. Unii țineau socoteala celorlalte zile așteptând cu nerăbdare duminica. Alții știau că-i duminică după mămăliguța cu brânză și tochitura de la prânz. Ziua asta le aducea bucurie, o bucurie pornită din adâncul unei obișnuințe, le aducea melancolie la gândul că într-o astfel de zi sunt singuri, le aducea veselie când se adunau cu toții la jocuri și povești la club, dar și tristețe la gândul că cine știe câte duminici ca asta vor mai fi. Nava se legăna ușor pe suprafața mării care părea că dăduse în clocot”. E timpul ca meteorul să schimbe cadrul și ritmul scenei. Atenție, cititorule, nu e o scenă de teatru, ci o scenă de film, delimitarea este definitorie pentru proza lui Constantin Costache, voi reveni. Până atunci, te asigur că jargonul marinăresc, fără de care povestirile de pe mare ar fi ca răpirile din serai văzute doar pe carpete, este integrat inteligibil pentru cititorul nonmarinar. Până și eu înțeleg că meteorul are legătură cu meteorologia. Se pune de-o furtună. În acțiune se grăbesc să intre personaje și protagoniști. Personajele sunt de coloratură, de la cor, la plan secund. Un exemplu din cor: telegrafistul Conu’ care, duminica, le spune celorlalți poziția navelor românești pe mări și oceane, generând într-un grup de bărbați autoizolați o emoție a comunicării cu lumea largă. Un exemplu din planul secund: Mitofan, ofițer trei, prietenul lui Stanciu. El, Stanciu, este protagonist. Precum toți protagoniștii lui Constantin Costache, are coloană vertebrală de erou. Seamănă cu ceilalți, fraternizând cu ei în realismul psiho-social brodat cu mână sigură de autor pe canavaua povestirii, însă anumite habitudini îl scot din rând, îi pun o stea în frunte. Ofițerul doi Stanciu este mai tăcut, visează uneori simboluri (vezi hoțul și noroiul), citește și scrie oarecum în taină, își folosește însingurarea ca pe o carapace („Nu înțelegea de ce trebuie să-ți intre cineva cu sila în carapacea cu care te înconjuri”, p. 19) pentru a-și proteja fie flash-back-urile sentimentale, despre o iubire și despre acasă, fie meditațiile aplecat morale. Dar are întotdeauna simțul datoriei la datorie. Când pericolul irumpe, asta face diferența între pierderea de vieți și salvarea de vieți. Furtuna rupe cerul și marea. Nava românească se ține bine. Dar primește un May Day. Cineva este în pericol de moarte, undeva, printre munții de apă care se cutremură fluid: „May Day, May Day, May Day, se auzi în radiotelefon destul de slab. Stanciu luă cu mâini tremurânde receptorul. Nava tanga. Ploaia de spumă a valurilor sparte ajungea până la geamurile comenzii. Mai bine de un minut până când toată apa sărată se scurgea de pe geamuri oamenii aveau senzația de întuneric, de mers în necunoscut. Stanciu făcu instinctiv un pas înapoi. (…) Era pentru prima dată în atâția ani de când naviga că auzea semnalul de pericol. Nu se pierduse, dar simțea o emoție puternică la gândul că ar fi putut fi oricine acolo, în pericol, unde o fi asta, și cine știe ce pericol o fi! (…) Adevărul este că niciunde pe lumea asta nu-i unește soarta pe oameni așa cum îi unește pe mare. Poate și pentru că aici sunt cu toții departe de orice sprijin. Nu există marinar care să nu fie gata să-și riște oricând viața salvând-o pe a semenului său. De altfel solidaritatea asta era firească. Era ca și cum ar fi făcut parte toți dintr-o mare familie” (pp. 23-24). Pe mare, nimeni nu lasă pe nimeni în urmă. Este lecția de viață pe care lupii de mare o predau testamentar începătorilor. Nu în birouri călduțe de notari, ci în toiul furtunilor nestrunite. E cam așa: „Stanciu se ținea numai cu mâinile încleștate de șocare. Scaunul îi fugise de sub șezut. Rișcan se uită la el cu teamă. Mai mult de 10 oameni țineau de socarul cu care era legat Stanciu. Brațul cranicului începuse să se rotească. Și scaunul se depărtă de ambarcațiune. Nostromul voia să-l aducă înapoi pe puntea navei. Stanciu sări. De la mai bine de 2 metri ateriză în apa adunată la pupă în cocpit. Se ridică greu. Alunecă. Se ridică din nou. Se ținea cu amândouă mâinile de marginea unei banchete. Un pachet mare de apă îl acoperi. Cei de la punte nu văzură câteva clipe nimic. Când trecu valul, Stanciu se ridică șiroind de apă. Socarul cu care era legat se încurcase de ceva. Trase cu disperare de el. Era înțepenit bine. Scoase cuțitul și cu efort îl tăie” (p. 36). După încă alte câteva secvențe, în care pericolul și curajul cresc tensiunea arterială a istorisirii, aceasta acostează la happyending. Familia de britanici de pe yachtul Sea Star, cel aflat în restriște, este salvată și, la o vreme, trimite marinarilor români un mesaj de mulțumire. Știi ce e ciudat, cititorule? E că la sfârșit nu ai impresia că ai mestecat o telenovelă la al paișpelea xerox, ci că ai urmărit cu sufletul la gură un breaknews. De ce? Pentru că eroismul și patriotismul, subiacente cu măsură, se întâmplă firesc în întâmplări.
Deschid o paranteză. Toate curentele literare/estetice care, precum granzii Spaniei, își permit să stea cu pălăria pe cap în fața istoriei culturii s-au născut din „cearta” lor cu firescul. Închid paranteza.
Cred că fiecare scriitor se naște cu căiță și cu călcâi al lui Ahile. Balansul coabitării între aceste două extremități ale ființei sale de ficționar îi determină identitatea. Mai întâi, despre căița cu care s-a născut literar Constantin Cos- tache. Despre călcâiul lui Ahile al lui, mai târziu. Așadar, căița lui Constantin Costache este amintitul firesc. Acesta îl face pe autor să istorisească cu ingenuitate genuină. Nu m-am îmbătat cu cuvinte, cititorule! Cuvintele „firesc”, „ingenuitate” și „genuin” au, DEX dixit, un liant: „natural/naturalețe”. În orice istorisire (mainstream în principal, dar, cu măști retorice, și în alte tipuri), naturalul/naturalețea constituie condimentul care seduce, trimite la verosimil, spre ca și cum…
Revin la câteva chestiuni pe care le-am punctat deja. Fac asta aici și acum pentru că May Day volumul îmi pare a conține ruta de navigație a pro- zatorului Constantin Costache. Din zigzagul lui pe meridianele și paralelele narativității, eu deduc o grilă de scriere/lectură pe care o voi aplica pe schițe, nuvelete și romane.
Puștiul care descoperă marea la 7-8 ani vede cu o uimire lacomă lumea în desfășurare și o povestește cu sufletul la gură, tot cu uimire. Distanța dintre fapt și faptul relatat este aproape zero. Emoția îl invadează atât de copleșitor, încât trece ‒ nestingherită de cutume, neprelucrată de școli, nevo- alată de convenții ‒ mai departe, la tine, cititorule, și te emoționează atât de copleșitor, încât ți se pare că o trăiești în tandem cu povestitorul. Nu-i uita, însă, pe aproape și pe pare! Aproximarea indică literatura. Puștiul real a devenit/este personaj într-o poveste. În textele lui cele bune, scriitorul matur de astăzi păstrează uimirea puștiului de altădată, percepția și mărturia au o prospețime parcă fără termen de expirare. Realitatea este luată de guler cu cele cinci simțuri, primum inter pares fiind văzul. Constantin Costache are un precis (radar performant) instinct al concretului. Elemente ale materialității înconjurătoare sunt acumulate harpagonic și folosite la construirea veridi- cului. Hei, cititorule, când ți se înscenează veridicul, înseamnă că te joci cu ficțiunea. Ca și viața, ficțiunea trăiește de la scenă la scenă. După cum am precizat, Constantin Costache agrează și practică scenele de film, nu sce- nele de teatru. Ciudat, oare, având în vedere firescul invocat care-i poartă noroc?… Pentru că la teatru vezi scene în prezent, spectatorule, pe când la cinematograf vezi scene prelucrate tehnologic în trecut. Unde-i firescul? Ne întoarcem la el. Într-o povestire, firesc este să vezi nu doar planul de ansam- blu, ci și gros-planul. O cavalcadă în depărtare este la fel de importantă ca o pleoapă care se zbate dramatic. Chestie de distanță a vederii/spunerii, din nou. O distanță pe care literatura o poate străbate întotdeauna, separându- se amiabil de teatru și lăsându-se talonată de film, talonându-l când acesta inventează câte ceva. Prozatorul Constantin Costache folosește cu dezin- voltură narativă nativă panoramarea, transfocatorul, steadicam-ul, montajul și efectele speciale. Toate îl ajută să încerce să aducă pe ecranul paginii, cu directețe, naturalețea faptelor și a făptuitorilor. Atenție, cititorule, nu reușește întotdeauna, dar încearcă, și asta e chestie meritorie, indiferent că face neorealism ori superproducție hollywood. Astfel, întâmplările de-acasă fac familie cu aventurile de departe, iar protagoniștii de-acasă fac familie cu eroii exemplari de departe. Mai e mult până departe, așa că, deocamdată, citim din text în text în May Day volumul de debut…
Bolnavul. Motoristul Ion are o criză de ulcer duodenal. Hemoragia îi pune viața în pericol. Happyending. Nu există protagoniști, doar personaje de coloratură și secundare. Toate sunt, ca și întâmplările, autentice, rupte dintr-un documentar.
Călătoria. Revine puștiul care a văzut marea prima oară. Acum este ma- rinar cu experiență, protagonist care navighează printre amintiri: „O lumină fantastică parcă aruncată din înalturi peste întinderea de oglindă a apelor, o navă cu lunecarea-i de lebădă trecând trufașă ca o regină, un soare cu un zâmbet mai cald ca oricând, din când în când câțiva delfini, și-un an la puntea de comandă. Nimic în plus nimic în minus. (…) Vara, o vară ca aceea care-i schimbase lui Iulian Petru cursul vieții. (…) Nu uitase și nici nu va putea uita vreodată clipa când se hotărâse să-și petreacă ultimele zile dinaintea examenului de admitere la mare. (…) Își făcuse bagajele cu un fel de emoție ciudată. Nu fusese niciodată la mare singur și niciodată nu stătuse mai mult de câteva ore privind valurile spărgându-se de țărm” (pp. 54-55). Mai citez: „Despre fiecare loc prin care-l purta avea bătrânul câte o poveste” (p. 73). Bătrânul este un vechi marinar pe care peregrinările l-au desțelenit din socia- lul țărmului la care este obligat să revină. Previzibil, cel care a renunțat la mare inițiază un novice în magia mării, atât printr-un antrenament tradițional rudimentar, cât și, mai ales, prin istorisiri precum niște lecții de navigație pe harta imaginațiunii. Relatarea este candidă, emoția legăturii magister-puer este oglindită aproape nud, retorica face timid loc câtorva simboluri. La potou, ajunge un mesaj: migrația istorisirilor constituie un perpetuum mobile al ființării.
Gluma. Pe vas, ca într-o familie: farse, certuri, dincolo de toate grija față de celălalt. Din nou, fără protagonist, numai cu personaje secundare și de coloratură. Un exemplu: motoristul moș Mavri, „grecul sfătos care cică se născuse pe mare”, cel care „numai atunci când gâdila corzile bouzouki-ului redevenea sigur pe sine ascunzându-și cu dibăcie metehnele bătrâneții ca în fața iubitei” (pp. 82-83). Fapta și comentariul interacționează brici, de la ce face un personaj, la cine este. Notații scurte, gesturi rapide, dezvăluiri iuți de motivații. O frază apare când e caz de pericol pe vas: „Toți se agitau încercând să ajute”. O vom întâlni ca laitmotiv în alte texte. Autorul începe să regizeze finalurile.
Un foc, vă rog. Necunoașterea limbii engleze duce la o întâmplare ce se vrea cu haz. N-are.
Inelul. Ecuația marinar-soție de marinar. Alte elemente sunt: sosirea lui, un pahar de uzo, mărturisirea unui adulter de doi bani, un inel dat ca răzbunare. Rezolvarea ecuației nu este atât despărțirea, cât dorința lui de a nu fi ascultat mărturisirea ei. Protagoniștii sunt voinici caracterologic, dar a doua parte a istorisirii se împiedică în poncife.
Mușcătura viperei. O variantă expandată a povestirii Bolnavul. Personajele sunt apăsate caricatural, vezi poreclele, iar lăudata autenticitate are de suferit, se simte împinsă în bălăriile moralizării.
Pentru o clipă Columb… Există protagonist și personaj secund, ofițerul Marinescu și timonierul Pârvu. Marea Marmara, în drum spre casă, se apropie Anul Nou, furtună. Auxiliarul se oprește. Nava rămâne în întuneric, neguvernabilă. Panică. Auxiliarul revine. Dar nu mai funcționează radarul. Relatare tensionată, fracturată ca de furtună. Final în coadă de pește. Bune descrieri de mare și de psihologii: „Drept așa. Și ofițerul, ca un medic atent la fiecare reacție a pacientului, încerca dintr-o privire să-și dea seama de cum ține nava la mare în noul drum. Val după val se izbeau acum în prova care le despica lăsându-le neputincioase în urmă. Vântul se năpustea asupra lor asmuțindu-le, alungând liniștea tot mai departe în adâncuri. Nava uitase să se mai legene simțind încleștarea în chila-i tremurândă. Orizontul se ațâța pentru o clipă de lumina bastonului prova după care cobora până dincolo de puntea teugă și iar în vârful bastonului și iar sub punte și iar… Jocul ăsta obsedant aducea oamenilor stomacul în gât dar fiecare considera lupta asta ca pe o luptă personală, ca pe o confruntare doveditoare de forță” (p. 153). Și încă: „Raza lanternei dinspre prova se stinse. Mirosul greu al vomei umpluse comanda. Receptorul lovea și hârșâia tabla panoului de comandă. Lucrurile alunecau când într-o parte când în alta pe pantele date de înclinarea navei. Valurile izbeau. Vântul sufla. Apa șiroia. Lemnul scârțâia. Fierul gemea” (p. 162). Ușor exagerată apăsarea stilistică, dar ambreiajul povestirii nu este stricat.
Rămas bun. Fără protagonist, numai personaje. Un personaj distrus sentimental, în cârciumă, cu lăutari. Un personaj la navă, tânjind să ajungă acasă. Un personaj într-o garsonieră, încercând să dea telefon în satul unde se află familia lui. Oraș-port dunărean. Sărbători de iarnă. O navă trebuie să plece f.f. urgent. Dorința de acasă și datoria pe mare. Povești sentimentale cu finaluri abrupte. Veridice. Amănunte prinse cinematografic, montaj cine- matografic de situații.
Reportaj cu flori de gheață. Reportaj poetizant, ca-n anii 1970, despre iarna pe Dunăre. Pentru arhivă.
De hram. Copilăria la țară. Intruziuni vagi ale miraculosului în cotidian.
Ion al lui Anton. O țărănească sumbră, violentă, omor cu cuțitul dintr-un soi de mândrie naturalistă, personaje atavice, mitul celui puternic fizic și sexual în comunitate.
Moș Tone și procesul verbal. Protagonist în două planuri narative. Realism magic și realitate istorică. Un venetic se face om de-al locului într-o comunitate strânsă în ea, neprietenoasă cu străinii. Cum? Desenând pe pământ camerele unei case în 2D și invitându-și oaspeții la masă ca într-un 3D. Urmează ritua- lul mâncatului împreună, țărănește, pâinea, ceapa, brânza, toate împărțite. Peste ani, veneticul devine justițiar într-o întâmplare cu recoltele îngropate sub brazdă pentru a se declara încheiat culesul, practică des întâlnită în absurdul societății multilateral dezvoltate ceaușist.
Sfârșitul toamnei. Magistrală, o orfevrărie narativă, antologabilă pe orice coordonate ale prozei scurte, românești și nu numai. Un țăran bătrân își așteaptă fiul, marinar plecat în lungă călătorie. Singurătatea, episodul spitalizării, întoarcerea în gospodăria pustie, moartea. Tonul relatării este sec cu intenție, înfrânând parcă tensiunea existențială care stă să explodeze în pântecul întâmplării, de fapt aducând-o astfel în deplină atenție. Citesc: „(…) Bătrânul Milu Pântea se trezise cu mult înainte de ivirea zorilor. Își ridi- case puțin perna, trăsese plapuma până la subsori și sta în capul oaselor cu mâinile la ceafă privind tavanul de parcă în culoarea lui de lut galben și-ar fi trimis frământările. Auzea ca prin vis ciripitul speriat al păsărelelor și mârâitul câinelui. Toate întrebările aveau pentru el același răspuns: «Dacă Sandu era acasă… (…) Năravul mamii ei de apă că nu se mai satură de ea». Spusese asta și când mașina salvării oprise în fața porții chemată de cine știe ce vecin. Își dorise mereu să-i poată spune lui Sandu la nevoie să aibă grijă de grădină, de casă, de animale. «O să se ducă tot de râpă», își spuse cu ciudă la gândul că munca lui de-o viață și mai ales din ultimii ani să țină casa și gospodăria fusese în zadar. Pentru el muncise și acum era singur la mila străinilor. (…) Puah! Se scutură ca de ceva neplăcut” (pp. 185-187). Povestesc: bătrânului îi este frig. Ia toporul ruginit și intră în grădină. Sub nuc, găsește o nucă. Îi mănâncă miezul gustos. Apoi ia un târnăcop și un hârleț și dezgroapă din pământul înghețat rădăcinile nucului. Îl doboară, îl taie și duce câteva bucăți de lemn în casă. Citesc din nou: „Își încordă auzul. I se părea că aude zgomot de roți. (…) «Sara bună, Nea Milu!». «Hai noroc», răspunse acesta abia ridicând ochii din pământ. «Ce faci bre acolo?». «Iaca mă chivernisesc». «Da Sandu unde-i?». «N-a venit încă». «Mare primejdie-i munca asta a lui! Toată ziua numai pe apă! Să nu simți tu pământ sub picioare! Ieri când veneam de la oraș, în autobuz, spunea unu că un vapor de-al nostru s-a dus la fund. Spunea și cum îi zice da nu-mi mai amintesc acu. Ăluia de-i Sandu pe el cum îi zice Nea Milule?». Din grădină nu venea nici un răspuns. Trecătorul plecă ridicând din umeri. Milu cu târna pe șold ajunsese la poartă. Câinele apăru în fața lui. Îi trase una cu piciorul în coaste și intră în casă fără să audă scheunatul lui jalnic. Curăță soba, băgă în ea surcelele și câteva bucăți de lemn mai gros, turnă gaz și aprinse focul. Lemnele ude fâșâiau. Bătrânul luă o sticlă cu țuică și un pahar, se așeză pe marginea patului și pahar după pahar o goli. Apoi se întinse cu mâinile sub cap, cu privirea ațintită în tavan. Către miezul nopții câinele începu să urle zgâriind la ușă. Focul se stinsese de mult. Fulgi mari de zăpadă se zlobozeau din negura cerului” (pp. 185-187). Nici un cuvânt în plus! Retorica nu este legată cu fundițe stilistice. O povestire rotundă ca și chintesența viețuirii, construită, aidoma protagonistului, din gesturi opintite și tăceri adânci care revelează înțelesuri fundamentale. Și mai mult decât atât… După ce termini de citit, cititorule, simți că ești împins să „citești” mai departe, despre un marinar care se întoarce acasă și își găsește tatăl mort, adică nu-l mai găsește, în fapt nu-și mai găsește o parte din sine. E lucru rar să vrei să citești un text și după punctul său de final. Pentru asta, îmi scot pălăriile (am trei) de degustător de literatură în fața prozatorului Constantin Costache acesta.
Ruga (Și s-a numit Brâncuși). O parabolă isteață, cu umor mustăcit, despre un creator de geniu luat de Dumnezeu lângă El, dar izgonit de sfinții prea sfinți care nu agrează lumescul. Atenție la farisei!
Stres. Amintitul debut publicistic al lui Constantin Costache. O parabolă glumeț-serioasă despre omul natural și civilizația pe care urmașii lui au clădit-o. Protagonistul pleacă din coliba lui adamică, la pescuit, într-o închipuire de barcă. Adoarme. Fluviul îl poartă la ocean și în timp: „(…) Ajungea la barcă, urca și se avânta pe întinderea de ape, dar valurile îl aruncau iarăși și iarăși pe mal. Într-un târziu căzu și se stinse în efortul lui de a ajunge la liniștea de altă dată. Pe buze încremenise un singur cuvânt: «Stres»” (p. 195).
Traista cu merinde. Aparent behavioristă, proza este o parabolă despre supraviețuire, despre înfruntarea dintre un om și un câine în pustietate. Notația este bună, dar epica nu se prea termină, pare o schiță pentru un tablou.
Mingea cuconașului. O istorioară justițiar-sămănătoristă. Un copil bogat se dovedește a fi rău, un copil sărac se dovedește a fi bun. Sfada în jurul unei mult râvnite mingi din cauciuc se termină dramatic. Relatarea este un convingător exercițiu de stil realist, însă finalitatea moralizatoare îi strică farmecul.
Indispensabilii. Un pamflet „imediat după 1989”. Precizarea este a autorului. Ținta este cam nesigură, dificil de încadrat ideologic/politic.
În întregul său, May Day volumul este precum un laborator de încercare a unor diverse motoare și caroserii narative: realismul ca la carte, autenticis- mul, tradiționalismul moralizant, realismul magic, parabola, șarja parodică, behaviorismul, relatarea cinematografică de tip reportaj, documentar, ficțiune.
Dintre toate, Constantin Costache le selectează și le pune în pagină pe cele considerate a avea succes de cursă lungă. Îmi impun să fac o preci– zare: cred că este prozator născut, nu făcut. Faptul că ficțiunile lui se ating de ficțiunile altora, nume cunoscute, mari, poate uriașe, nu indică un copy- paste servil, ci reprezintă o întâmplare. Istoria literaturilor certifică astfel de asemănări tematice pure și simple, care nu implică un transfer al judecății de valoare. Ca atare, le voi puncta. Încep chiar acum. În memoria oricărui cititor avizat, povestirile maritime stârnesc apropieri de universul lui Jean Bart și de cel al lui Radu Tudoran, iar cele rurale amintesc potolit de Rebreanu, Vasile Voiculescu, Marin Preda.
Opinam că în cazul lui Constantin Costache biografia irigă impetuos bibliografia. Ei bine, de la un timp, identitatea proprie pare a nu mai alimenta suficient ficțiunile, așa că miturile existentului domestic sunt lăsate la păstrare. Este luată în vizorul auctorial identitatea lumii actuale, multifațetată cu secrete ce-și așteaptă darea în vileag, și, astfel, se purcede la explorarea mitologiilor imaginarului aventuros. Așa apare trilogia Urme pe oglinda apei (Să mori făcând orice să scapi din comunism, Banii securității, Destrămarea imperiului minciunii). E clar, istorisirea bate palma cu o altfel de istorie, nu individuală, ci colectivă la nivel național și internațional, iar interesul cititorului este mai abitir stârnit. Pentru că noi, cititorii, ne dăm în vânt după conspirații dezvăluite, după geografii doar visate, după vieți trăite în fantazări. Deci liber la aventuri… Dintre toate de până acum made by Captain C, mă opresc la două.
Prima, în Africa Sahariană. Nu sunt parașutat acolo, ci traversez Medite- rana. „Soarele stătea să apună. Era nehotărât dacă să plece sau nu dincolo de orizont, roșu în obraji de parcă ar fi fost un flăcău căruia îi este rușine să-i spună ibovnicei că nu mai poate zăbovi lângă ea. (…) Un vânt, abia simțit, părea că vrea să-i mângâie obrajii, ca să-l îmbuneze. Apa mării, solidară și ea cu părerea lui de rău, se împurpurase în fața lui, pe calea razelor care se retrăgeau din ce în ce mai sfioase. Câteva, rămase în urmă, parcă erau mâini fluturate în semn de rămas bun, dar și ca o promisiune că el se va întoarce în dimineața următoare. Pescărușii planau în înalturi rotindu-se în cercuri largi, refuzând să coboare, de parcă ar fi vrut să admire cât mai mult priveliștea. Orizontul se închidea ca o pleoapă uriașă peste un ochi obosit” (pp. 7-8). Astfel începe Dragoste deșertică (Editura Ex Ponto, 2018). Autorul dă oleacă la spate firescul din May Day proza și oferă cititorilor nostalgici după Pierre Loti un tur de stil frumos în postura de captatio benevolentiae. Observ că descrierea romanțioasă pare a dosi unu/două acte(s) manqué(s): cuplul el-ea, deci erotism, și pleoapa aducătoare de somn, deci reverie. Urmează prezentarea de un realism clasicizat a scenografiei de etapă și a protagoniștilor. Cine a citit (Dumas tatăl și Jules Verne) cunoaște: „Pe comanda de navigație a navei Săliște, a cărei siluetă o recunoșteai de departe, având teuga și duneta ridicate la extremitățile prova și pupa, destul de echilibrate ca mărime, prin comparație cu puntea principală dintre ele, cu o săgeată suficient de mare încât să o deosebească de alte nave din clasa ei, era agitație mare. În centrul ei se afla căpitanul secund Petru Slăvescu, un bărbat de statură medie, bine făcut fără a fi impunător, destul de suplu să se poată mișca mai ceva ca o felină. Îi flutura mai tot timpul un zâmbet enigmatic pe buzele nefiresc de senzuale, încadrând perfect o gură nici mare, nici mică pe fața-i prelungă și osoasă. (…) Căpitanul secund Slăvescu își preda cartul ofițerului trei Mihai Mareș, un tip negricios și mărunt, puțin adus de spate ca un bătrân căruia începe să-i cedeze coloana, deși nu avea decât douăzeci și cinci de ani. (…) Mihai Mareș aștepta ca secundul să continue, dar acesta era cu ochii ațintiți la nava ce se apropia din babord, arătând verdele, ca și cum nu i-ar fi observat pe ei apropiindu-se cu roșul. Părea că cei de pe comandă nu au nici cea mai mică intenție să schimbe de drum, deși era clar că le taie periculos calea” (pp. 7-8). În sfârșit, Constantin Costache din May Day proza preia timona și se intră în acțiune. Nava nărăvașă este a unor traficanți de imigranți, de la bordul ei este aruncat în valuri un copil, Petru Slăvescu vede și, la îndemnul lui, marinarii români caută victima ore întregi, nu o găsesc. Nu-i o tragedie încheiată definitiv, cititorule, cine a citit (Dumas tatăl și Jules Verne) cunoaște. Până una, alta, schimbăm de drum. Egipt, Alexandria. Câteva zile libere. Invitați de o agenție de turism, câțiva marinari români se alătură unui grup pestriț de excursioniști și pleacă să vadă piramidele, deșertul și altele: „În zare se vedeau munții, ridicați din nisip ca niște colți în gura unui crocodil. Închiși la culoare din cauza umbrei revărsate pe versanți, erau traversați, din loc în loc, de văi galbene tăiate în carnea lor. Mașinile rulau cu viteză prin deșert. Căpitanul se întrebă dacă șoferii știu sigur în ce direcție se îndreaptă” (p. 64). Știu fiind instruiți de autor, se îndreaptă către prima scenă de sex fierbinte și de violență: „Mâinile ei îi scotoceau pantalonii căutându-i mădularul învârtoșat de atâta hârjoneală. Ale lui erau pe dosul fetei trăgând-o spre el excitat. Mâinile ei i-au desfăcut fermoarul cu mișcări de expert, eliberând vietatea ce nu mai încăpea în strânsoarea hainelor. Apoi fata se întoarse cu spatele îndepărtând baticul din jurul taliei, deschise nasturii de pe lateralul fiecărui crac și capsele ce prindeau printre picioare partea din spate a pantalonului cu cea din față și trase de cele două bucăți dezvelindu-și sexul. Petru îi privi carnea fragedă și simți că sângele îi aleargă prin vene cu viteză sporită. Labiile mici abia dacă acopereau interiorul rozaliu al sexului ei care îl atrăgea ca un magnet. (…) Căzuse în nisip și cu o mișcare iute, aproape de necrezut, sări în picioare, într-o poziție de luptă din artele marțiale. Fără nici o ezitare, femeia atacată trase iataganul de la brâu și cu o mișcare rapidă a mâinii îi tăie gâtul, lăsând sângele să țâșnească. Fața fetei, uimită și suferindă în același timp, se trans- forma cu fiecare fracțiune de secundă încremenind într-un rictus schimonosit de durere. Petru își întoarse instinctiv privirea și vomită instantaneu” (pp. 65-68). Realitatea pașnică devine o pojghiță, se fisurează, cedează sub pre- siunea noii realități, conflictuală, care are vecinătăți de tip Pitigrilli, Tarantino, Pierre Benoit. Din grupul de excursioniști de ambe sexe, numai bărbații sunt cruțați, răpiți și târâți prin deșert către… Către un paradis al bărbaților care iubesc femeile. Răpitoarele sunt femei războinice din poporul Gua rămase, după un conflict intertribal, fără bărbați care să le facă mulți copii, un viitor și o identitate etnică. Desigur, scopul este nobil, refacerea genetică a poporului Gua și obținerea de către acesta a unei poziții de putere meritată între tribu- rile sahariene. Dar cei opt bărbați prizonieri, cinci români, doi americani și un egiptean, reacționează diferit la tentația haremului invers. De aici: acceptări (Petru Slăvescu devine, prin căsătoria cu regina Sloana, prințul Saraf), evadări (inițiate de americanii Jarred și Winston, soldați Seal în vacanță), răzgândiri (din libertatea redobândită, Winston se întoarce totuși la dunele de nisip și la Ghyana, o fată Bond Gua), iubiri sincere, performance-uri sexuale XXX, omoruri shakespeare-ene (Sloana își omoară mama ca să-l apere pe Petru), operațiuni gen servicii secrete. Citești cu sufletul la gură, cititorule! Asta te și sfătuiesc să faci, deoarece imaginația debordantă a lui Constantin Costache este mult mai convingătoare decât orice rezumat schematic. Eu doar adaug trei note de subsol.
1) La pagina 112, acțiunea sahariană are o sincopă și se mută la Constanța, la Biroul Navlosiri de la Navrom, unde funcționarii por- tuari află de răpirea marinarilor români în Egipt. Se raportează la Securitate, cum cerea regulamentul. Parcă dorind să ne molipsim de exotism, autorul ne vaccinează cu o doză de societate românească în ceaușism, excelent scrisă, autentică până-n străfundurile memoriei celor de-o vârstă cu mine.
2) Când se întoarce în deșert, Winston aduce câteva ziare. Pe o pagină a unuia dintre acestea, Petru/Saraf citește că un copil aruncat în mare de un grup de traficanți care transportau refugiați din Liban a fost găsit viu, într-un sat de pescari din insula Kos. După cum spuneam, cine citește (Dumas tatăl și Jules Verne) cunoaște. 3) M-a intrigat un „accident” grafic de pe coperta romanului. Codița lui ș din deșertică este pusă între paranteze. Explicația se află pe ultima pagină a romanului: „Am crezut că această dragoste este fără speranță, una deșertică menită să-mi pustiască sufletul, dar m-am convins că este mai degrabă una desertică care să-mi înnobileze simțurile, că este o dragoste care merită trăită intens” (p. 336). Intensă, iată, este și grija lui Constantin Costache pentru amănuntul care acționează ca un macaz al sensurilor celor întâmplate.
Din amănunte se întrupează logica relatării și veridicul istorisirii. Inter- mezzo-ul Navrom din aventura sahariană mi-a amintit de Constantin Costache comediograful, cel care scotocea în banal după întâmplări cu carate de viețuire. Îl regăsesc parțial în Haz de necaz (Editura Ex Ponto, 2020). Iată introducerea în temă, subiecte, atmosferă: „Într-o societate în care timpul trece, dar meteh- nele rămân, cetățeanul onest are doar posibilitatea de a-și rezolva problemele cum poate, uneori cu mare consum nervos, făcând, dacă are suficient simț al umorului, haz de necaz”. Prozele dau impresia unui Jurnal. Nu sunt înșiruite în ordine cronologică strictă, dar sunt datate în maniera: „În anul 1977…”, „Era în 1981…”, „Într-o frumoasă zi de toamnă, întors din primul meu voiaj de căpitan secund…”, „Înainte cu ceva ani de 1990…”, „Eram căsătorit de câteva luni…”, „Era în anul de grație 1988, luna noiembrie…”, „Era în anul 2005…” etc. Constanta retorică intră în simbioză cu relatarea hiper-realistă, ambele trimit la autobiografie. Textele ne sunt prezentate ca înregistrări neretușate ale caracteristicilor generale, particularităților, ticurilor, culorilor, mirosurilor, sunetelor, toate aparținând moralei publice din vremurile pe care autorul le-a traversat, din național-socialismul românesc ceaușist, până în democrația românească, după o expresie din anii 1990, originală. Poate că întâmplările „istorice” nu au fost retușate, însă personajele care le animă sunt vopsite cu tușe groase pe afișe tip ridendo castigat mores. Hazul e amărui, o dată că păcatele înfățișate n-au lecuire, o dată că moralizarea se face cu dublă măsură. Adică respectivul cetățean onest se consumă ce se consumă, apoi, deși abhoră teoretic, dă „dreptul” autorităților corupte, ca să-și salveze, in extremis, dreptatea cuvenită. Corupția îi corupe și pe cei incoruptibili. Haz de necaz este un clasor cu teme de moralitate socială, desigur databile înainte și după decembrie 1989. Înainte avem: procurarea permisului auto, procurarea unui autoturism nou Dacia, procurarea unei garsoniere, procurarea unui Buletin de Identitate de oraș mare, procurarea de benzină peste cota admisă. Toate se fac fie prin șpaga directă, fie printr-o rețea neguroasă de relații donnant donnant. La „Înainte”, remarc un personaj de care m-am îndrăgostit, doamna Lica, deși prezența corporală în text îi este trecătoare (Să-ți iei mașină nouă în comunism). După avem: manifestări abuzive, aberante, absurde ale unor diverse instituții guvernamentale, îndreptate împotriva simplului cetățean care își dorește să trăiască altfel decât în vechea dictatură socio-economică. Un citat: „Până la sfârșitul controlului, m-a făcut să înțeleg că legile sunt făcute în așa fel încât nici un agent economic să nu poată face față unui control. Dacă cei puși să aplice legea au alte interese, nu există agent economic căruia să nu i se găsească nimic” (p. 152). Care interese? Să protejeze ascensiunea unei clase politice corupte, să susțină un sistem economic mafiot, să perpe- tueze traiul la Porțile Orientului unde totul este luat în derâdere cu excepția obligației de a te căpătui ilegal în ritm accelerat… Amenințătoare interese, de dus la ghilotină, deocamdată la cea a cuvintelor. Un alt citat: „Noi trebuie să dăm o amendă. Amenda minimă măcar. Nu ne putem întoarce la sediu fără act de control. Cum să-i spunem șefului că nu am găsit nimic?” (p. 211). Râzi cititorule, râzi nervos. Încă un citat: „Am zâmbit amar” (p. 241). Final de carte cu ficțiuni care calchiază anatomic realitatea. Pare că mentalitățile nu se schimbă pe cât de repede am vrea (unii dintre) noi. Prozele din Haz de necaz pleacă dinspre Băieșu și se duc spre Mazilu. Are dreptate Ioan Adam (vezi coperta IV a volumului), hazosul devine dramatic, dramaticul devine tragic. Pentru un iluzoriu Studio Alexandru Sahia, Constantin Costache realizează un documentar, cu camera adevărului la vedere, despre un bestiarium de psihologii nătânge și, prin aceasta, periculoase.
Dar documentarele de scurt ori mediu metraj nu îl mulțumesc deplin pe cineastul care filmează cu cuvinte, el țintește la împlinirea pe care ți-o dau lungmetrajele de ficțiune, realizate cu camera neascunsă a imaginarului, în care pericole enciclopediste sunt surmontate exemplar. Așa că din nou liber la aventuri… A doua pe care o aleg din bibliografia lui Captain C mă duce în Oceanul Indian. Nu navighez pe ape internaționale până acolo, mă prăbușesc direct din cer, nu parașutat, ci cu un avion plin ochi. Până la acel moment culminant, traversez un sexstory, un romance și un policier. Îmi place să citez începuturile prozelor/romanelor lui Constantin Costache. Descrierile de pei- saje, de situații sau de personaje demarează lent, ca pentru a se asigura că istorisirile au suflul necesar (și cititorii așișderea?!) ca nu doar să termine, ci și să câștige maratonul mizelor și strategiilor epice. Iată în Îmblânzitorul de stele (Editura Ex Ponto, 2021): „Cum a ajuns Mihai Vulturescu cel mai râvnit bărbat din Constanța? (…) pur și simplu, din întâmplare” (p. 7). Întrebarea și răspunsul ne incită curiozitatea. Înainte de „cum”, trebuie să aflăm cine este fericitul etc. Păi el e un băiat de la țară, care a făcut Institutul de Marină și a urcat pe merit profesional necontestat în ierarhie până a devenit comandant de cursă lungă (memoria de cititori ai lui Constantin Costache ne trage de mânecă, dar acum ne grăbim la erotisme și exotisme, așa că-i dăm peste mânuță). Încă din studenție, Mihai Vulturescu are apucături de scriitor care observă cu atenție socialul și îl comentează principial, cântă la o vioară dată lui drept semn și însemn de Sidoniu, lăutarul satului natal, și se comportă ca un Don Juan inveterat, de parcă ar suferi de somnambulism moral. Apelez la citate testimoniale: „Se relaxa cel mai bine retrăgându-se într-un colț, obser- vându-i pe toți ceilalți și încercând să le înțeleagă acțiunile și deciziile. Câteodată, când invitații știau despre pasiunea lui pentru vioară și îi puneau una la dispoziție, făcea spectacol. El nu venea cu vioara lui decât dacă i se cerea asta” (p. 7); „(…) pentru că sunetele ei îl transpuneau în altă lume, o lume doar a lui, pură, curată, neîntinată de goana asta nebună după bani și după sex. Era oripilat de lăcomia care se manifesta în jurul lui, de nulitățile care, chiar dacă nu știau să lege câteva cuvinte, se cățărau fără scrupule călcând peste alții mult mai merituoși. Considerau că era o virtute să fii șmecher și lipsit de scrupule, lucruri pe care Mihai le detesta” (p.8). Pe Mihai Vultu- rescu muzica îl duce spre un tărâm curat, departe de o lume înmlăștinată în venalitate și luxură. Totuși, deși moralist pur și puritan, el plonjează, de la începutul romanului, în scene de sex explicit. Incongruența asta a psihicului său îl face cumva mai degrabă amoral?! Oricum… Pe de o parte, priceput la sex precum Casanova, cu „imaginație exploratorie inepuizabilă” (p. 10), este poreclit Sexantul și devine pradă pentru dorințele messalinelor constănțene. Pe de altă parte, ca proaspăt ofițer pe mare, își urmează pasiunea din Școală, aceea de a naviga după stele cu ajutorul sextantului, și este poreclit Sextan- tul. Hei, cititorule, îți amintești de ș-ul/s-ul din …deșertică? Plăcerea autorului de a se juca cu literele din cuvinte face cu ochiul unui obicei stilistic. La p. 11, lui Mihai Vulturescu i se face portretul fizic, convențional, deși decrierea cor- pului făcut înadis să înoate trimite oarecum la Amin vrăjitul, pescarul lui Vasile Voiculescu. La p. 12, i se face portretul comportamental, reiese un fel de siba- rit al sexului. La p. 15, i se face portretul moral: „Îmi pare rău, Manuela. Pe mine întoarcerea la instincte animalice nu mă satisface. Eu cred că noi oame- nii nu mai suntem de mult conduși către sex doar de mirosurile din perioada împerecherii așa cum fac animalele. Pentru noi sexul a devenit nu doar o necesitate a procreării, ci și o plăcere nu tocmai oarecare ci una cu componentă psihică, chiar psihanalitică, care te face să gândești mult mai profund, să simți efemerul și să te eliberezi de încordările zilnice”. Acesta este discursul cu care cuceritorul de femei încearcă să-și aducă adulatoarele pe o cale (mai) bună, probabil că agitarea preceptelor Sex Prop excită. Și tot așa până apare Izabella Artman, „soprana neîmblânzită” pe care nici un bărbat nu o cucerise până atunci. Mihai Vulturescu demi-libertinul ajunge să pledeze pentru cas- titate: „Ideea asta nu mi se pare deloc nebunească, ci cred că este doar o formă de respect maxim pentru ce înseamnă iubirea pură. E drept că pare nepotrivită pentru timpul în care trăim dar, tocmai de aceea, ideea ei de cas- titate nu trebuie luată în râs. Cărei ființe umane nu i-ar plăcea să creadă că o altă ființă, jumătatea cum o numim deseori, s-a păstrat pentru ea?” (p. 19). Și intră în scenă, pentru amândoi pentru prima oară, iubirea fizică-metafizică. În răspăr cu normele sociale, căsătoria are loc noaptea pe plajă, stelele le sunt martori, o proiecție o situează pe Izabella în cer, steaua ei este Vega din constelația Lyra, și-o alesese din copilărie. La p. 43, Mihai îi povestește Iza- bellei mitul lui Orfeu, premonitoriu. La p. 50, este descrisă o scenă de sex obișnuit deja, nu e de citat, e de citit, o semnalez deoarece conține o intruziune auctorială isteață: „O rază a luminii palide de dimineață se strecurase pe lângă draperia grea ca și cum ar fi fost privirea indiscretă a unui curios”. Încă o intru- ziune de ăst tip întâlnesc spre finalul romanului, cred că au un scop, îl voi comenta atunci. Revin la premonitoriul mit al lui Orfeu. Izabella se îmbolnăvește de leucemie, cu eforturi financiare notabile Mihai o duce la Viena pentru un transplant de măduvă, acesta reușește, este ca într-un Love Story optimist. La p. 73, are loc primul dialog al lui Mihai cu Dumnezeu, retorica e familiar- țărănească și se va tot păstra așa, aproape că Dumnezeu este luat de piept în momente de restriște, i se cere un happyending, în caz contrar vine amenințarea cu răzmerița credinței. Dumnezeu îl ascultă cu răbdare, îl înțelege și îi dă acces la happyending. Aproximativ. Izabella moare în urma unui acci- dent. Accidentul maschează o crimă comisă la conivență de Manuela și Ana, două femei obsedate sexual de Mihai și geloase pe unica lui iubire. Deși îl iubesc sfâșietor, cele două asasine sugerează polițiștilor că Mihai e crimina- lul. Profitând deocamdată de prezumția de nevinovăție și împins de la spate de seceta din conturile sale bancare, Mihai Vulturescu redevine comandant de cursă lungă. Începe aventura pe mare. Capitolele 13 și 14 conțin întâmplări și personaje marinărești, în maniera deja cunoscută a lui C.C. Ca un trăsnet cade chemarea în țară, la Poliție, Mihai este bănuit de moartea Izabellei. Cum e obiceiul, transferurile de echipaje navale apelează la curse aeriene. Grăbit să-și ateste nevinovăția (timp e, totuși, pentru un blowjob profesionisto- contondent), Mihai Vulturescu ia avionul. Un avion damnat al cărui comandant, delabrat psihic după moartea soției, își omoară aproape toți pasagerii și își prăbușește aeronava în ocean. Desigur că Mihai e cel care sesizează bâlbâie- lile de zbor periculoase și, în capitolul 18, se poartă precum inventivul erou de serial tv Mc Gyver, încercând să manufactureze, din obiecte disparate, instalații care să le asigure supraviețuirea. De supraviețuit, supraviețuiesc doi: frumoasa indoneziancă Ala Bintang, șefa stewardeselor, și el. Ajutați de niște delfini binevoitori, ajung pe o insuliță care are un cocotier viteaz și un lut misterios. Avem un Robinson Crusoe cu o femeie în loc de Vineri. Da, se întâmplă chestii care nu se întâmplă la Defoe. Dar în rest, ca și acolo, primează lupta de a rămâne în viață și de a se salva. Mihai reușește să alcătuiască, din lucrurile recuperate după naufragiu, un sextant. Află coordonatele minus- culului petic de pământ, le scrie pe frunze de cocotier și le încredințează delfinilor. În același timp, Izabella trăiește în alt orizont, îi binecuvântează noua dragoste și îl ajută în postura de delfiniță șefă. Mai avem o furtună devastatoare, răniri, o intoxicare a Alei cu otrava Peștelui Franjurat. Sfârșitul pare inevitabil. Nu este. Cei doi sunt salvați datorită delfinilor care le duc mesajele până la o navă de pescuit. Urmează un clasic happyending. Mihai Vulturescu se stabilește în Mauritius, i se dă drept de proprietate asupra insuliței, necunoscută până atunci, pe care naufragiase, are o nouă soție superbă, ea îi va naște un copil și tot ea, folosind misteriosul lut găsit pe insulița misterioasă, va deveni artist plastic reputat, el scrie Îmblânzitorul de stele, un roman cu succes internațional vânat de Hollywood. Ce să mai citesc? Ah, că insulița este și magică, asigură bunăstarea familiei deoarece are și smaralde și scoici perlifere și atrage turiști… Ei bine, eu aș citi: „Prin apă un pește nu mai mare de o palmă se învârtea în jurul lor și îi privea curios” (p. 356). Coroborez cu amintitul citat de la p. 50: „O rază a luminii palide de dimineață se strecurase pe lângă draperia grea ca și cum ar fi fost privirea indiscretă a unui curios”. Aici, în această distanțare jucată narativ, îl (re)aflu pe autor. E o dovadă că nu s-a lăsat devorat de propriile-i fabulații atât de lacome de basme moderne. Încă își ține ficțiunea ancorată de veridic.
Se impune să revin la o precizare. Ficțiunile lui Constantin Costache, indi- ferent că sunt împletite în obișnuit sau despletite în neobișnuit, stau mereu sub firescul spunerii, asta le salvează de la butaforie. Concretețea amănuntelor primează, lumea este prizată cu cele cinci simțuri dătătoare de real (da, chiar așa, deopotrivă în fantasticul deșert și pe insolita insuliță). Mai mult, realitatea însăși constituie fitilul care arde spre aventură. Primul exemplu: istoria români- lor la sfârșit de secol XX. Al doilea exemplu: traficul cu imigranți a intrat într-o păcătoasă normalitate. Al treilea exemplu: zborul MH370, care mergea din Kuala Lumpur către Beijing cu 239 de pasageri, a dispărut în Oceanul Indian, pe 8 martie 2014, și a devenit unul dintre cele mai mari mistere ale aviației. Evenimente care fac parte din ADN-ul istoriei contemporane sunt transmu- tate în întâmplări care fac parte din ADN-ul istorisirilor lui Captain C, tot așa precum, mai înainte, biografia lui Constantin Costache îi alimenta bibliografia.
Mă tot încearcă o întrebare: ce l-a determinat pe Constantin Costache să-și abată atenția scriitoricească de la istoria personală și s-o îndrepte către istoria mondială? Găsesc un răspuns în prefața lui Ovidiu Dunăreanu la Îmblânzitorul de stele și-l citez: „Spunea că vrea să scrie o literatură cu deschidere pentru cititorii de pretutindeni și nu una tradiționalistă, cantonată în tragicul de sorginte arhaică, neapărat din lumea satului, cu personaje sub- scrise unui teritoriu limitat, bazat doar pe obiceiuri și credințe ci să creioneze personaje care pot releva o latură mai puțin abordată în literatura română și anume, aceea a oamenilor universali, care nu sunt cu nimic mai prejos la noi decât la alte nații” (p. 5). Pentru edificare, adaug și informațiile dintr-un e-mail pe care mi l-a trimis. Dintre multele cronici la cărțile lui, consideră că două comentarii ale lui Alex Ștefănescu îi definesc devenirea literară, constituie o probă de rezistență a prozei lui în timp. Iată-le: „Și aștept să îmi trimită în continuare proză, scrisă în același stil energic, bărbătesc, care amintește de Jack London și alți lupi de mare ai literaturii” (1985, în SLAST); „Scenariștii de la Hollywood l-ar putea invidia pentru inventivitatea sa narativă și aptitudinea de a crea momente de emoție maximă” (2016, Singur împotriva oceanului, coperta IV). Opțiunea lui Constantin Costache pentru un anumit tip de ficțiune este afirmată răspicat (vezi și butada auctorială din/cu Îmblânzitorul de stele). Îi doresc să-i fie drumul asemănător cu cele ale lui Pierre Benoit, James Clavell, Simon Sebag Montefiore. Și ei folosesc istoria ca declanșator pentru istorisiri, istorisiri care au fost bestsellers și au generat blockbusters.
…Era să uit. Constatam că fiecare scriitor se naște cu o căiță și are un călcâi al lui Ahile. Balansul coabitării între aceste două extremități ale ființei sale de ficționar îi determină identitatea. Căița de prozator a lui Constantin Costache este, după cum observam, firescul spunerii, naturalețea cu care istorisește întâmplări simple și personaje complexe, însemnate existențial. Călcâiul lui Ahile al lui începe să incomodeze mersul narațiunii atunci când ambiția universalizării îndeamnă la neglijarea pericolelor uniformizării. În ast- fel de cazuri, întâmplările aventuroase se ramifică cu vitalitatea unei jungle ecuatoriale, adică devin complexe, însă protagoniștii sunt forțați să adopte numitorul comun al eroilor trași la xerox în două dimensiuni, adică devin simpli. Dispare efectul de trompe-l’œil, fără de care nici o imaginațiune omenească nu se bucură de tridimensionalitatea firească. În context (și dat fiind că textul acesta îmi aparține și îmi asum eventualele lui erori de judecată), îmi amintesc de un pescar pe nume Santiago, personaj de carte și film cât se poate de uman universal. Cred că pentru Constantin Costache, Milu Pântea ar putea fi bătrânul care, altundeva, altcândva și altcum, înfruntă marea.