PAUL ARETZU – Mirabilele povestiri ale Deltei

Adevărata artă narativă se demonstrează în povestire, iar un loc ideal pentru desfășurarea acesteia este, cu siguranță, Delta, spațiu izolat, misterios, deschis total spre lumea visării și a imaginației. Într-un asemenea ținut se manifestă pregnant două aspecte: regăsirea de sine și iubirea pentru oameni. Acestea reprezintă și nucleele de bază ale povestirii. Se implică aici și atracția arhaicului, a primordialului, și întoarcerea la izvoarele comunicării, și bucuria de a fi ascultat, de a fascina, și descoperirea simbiozei dintre om și natură.

Poetul, prozatorul Paul Sârbu a ales să-și ducă viața/ opera la Letea, acest capăt/ început al realității, unde accesul nu se poate face decât pe calea apelor, unde aerul este altfel, plin de lumina unui spirit dilatat, timpul trece mult mai încet, existența are gustul deșertăciunii, urmând căi ritualizate, unde modelul dominant nu este cel uman, ci unul natural, al veșniciei vegetației, al plaurilor mișcători, al miracolului acvatic, al curgerii inexorabile, al împărăției nevăzute a peștilor, al erupțiilor de fragranțe și de miasme, al geometriilor variabile ale valurilor, ale bulboanelor, al cailor sălbatici… Oamenii, mai rari în acest colț de lume, au condiții grele, ei fiind mai degrabă ființe ale apei, decât ale pă- mântului, siguranța lor fiind una relativă, căpătând însă tăria forțelor naturii. Mijlocul de locomoție în geografia sinuoasă a Deltei este barca, locuința este adesea improvizată, coliba sau foișorul, aflate sub amenințarea incendiilor, a inundațiilor sau a atacului sălbăticiunilor. Se demonstrează astfel conviețuirea într-un univers al confruntărilor. Subzistența este asigurată din pescuit și vâ- nat, uneori din braconaj: „[…] Melente avea o colibă din papură și stuf, punea lațuri și capcane sălbăticiunilor și întindea vintire pentru peștii pe care-i săra și usca la soare, pentru iarnă… Sta acolo «în țânțari», și câte o lună. Apoi venea acasă cu barca plină, să aducă familiei câte un porc mistreț, pește sărat și uscat, piei de bizami, de vidre ori de câini enoți” (Matca). Deși comunitățile sunt reduse numeric, unii oameni preferă izolarea, viața în pustietate. Aceștia au căpătat o știință a semnelor, a previziunilor meteorologice, o adaptabilitate totală la mediu. Totuși, într-un asemenea habitat insolit, viața se desfășoară urmând legi nescrise, oamenii iubesc, urăsc, se tem, se bucură, se implică în acțiuni, contemplă, muncesc, își caută hrana, vânează, pescuiesc, suferă boli, recurg la practici ancestrale, la magie, la exorcizari, se abrutizează, dar dovedesc și sensibilitate, o gingășie rar întâlnită, se solidarizează în fața pe- ricolelor. Scriitorul nu idealizează, nu poetizează existența, ci o surprinde în datele ei concrete, autentice, realizând, exponențial sau prin grupuri, diorame ale vieții din Deltă.

Tehnica povestirii este una organică, a construcției narative, desfășurate minuțios, extensiv, acumulativ, bazându-se pe detalii, pe o bună cunoaștere a domeniului. Tocmai aspectul de document narat cu artă sporește valoarea estetică și interesul pentru texte. Povestea lui Mitea Zenovei este una tipică locului. A fost paznic la coloniile de pelicani de la Buhaiova-Hrețișka-Babinci, suportând din greu miasmele produse de dejecții, de peștii morți. După ce este prezentată în detaliu constituirea coloniilor, precum și îndeletnicirile paznicilor, se fac diverse digresiuni: „pescarii Deltei care locuiau în colibe improvizate din stuf, mâncau numai pește preparat în toate felurile posibile și «se spârcâ- iau alb, ca pelicanii», și beau apă direct din canale, cu «ispolul», iar ca tărie nu le lipsea spirtul sanitar pe care-l denumeau în diferite feluri: «Sandokan, Cernobâl» etc.” (Răzbunarea pelicanilor). Transferat la ferma piscicolă de la Popina, a adormit beat, iar pelicanii hulpavi au devorat un bazin întreg de puiet de crap. A fost dat afară și, pentru a-și întreține familia, s-a angajat pescar la cherhana. Este însă asaltat din nou de pelicani, reușind să masacreze o bună parte dintre ei. Mitea Zenovei devine dușmanul numărul unu al pelicanilor, aducând ca argument paguba piscicolă imensă provocată de nesațul acestora:

„Oricum, Mitea Zenovei socotise că pelicanii aveau drepturi mult mai mari decât oamenii, care erau mereu prigoniți, mereu cu dosare penale de braconaj! Și mai credea că oamenii sunt pe cale de dispariție în Deltă […]” (ibidem). Ura nestinsă împotriva pelicanilor, devenită obsesie, îl determină să urmărească păsările în miezul iernii, pe gheață, pe un plaur nesigur, pentru a le ucide. Devine însă victima propriei halucinații, murind înghețat și înecat. Natura este justițiară. Din curgerea narațiunii, se configurează și imagini plastice, uneori cu nuanțe impresioniste, alteori cu iz de stampă sau de poezie orientală:

„Cețurile toamnei erau atât de dese, încât bărcile, pescarii, cerul și apele nu se mai distingeau: doar vocile li se aud în pâcla cu nuanțe roșii și albastre ale răsăritului sau amurgului. Nu puteai distinge cerul de apă, de parcă norii se pogorâseră și se târau peste nuanțele difuze, amestecate, fără contur ale toamnei în Deltă!…” (ibidem), sau „Pe un plaur, coliba de stuf a pescarului Mitea Zenovei e acoperită de zăpadă. O barcă trasă pe mal. Un câine latră pe gheața care se crapă de ger. Bate crivățul. Ciorile dau buzna-n colibă. Omul le alungă cu bâta!…” (ibidem), „Bătrânul lipovean aprinse felinarul și-l agăță într-un cui, la mijlocul micului catarg. Prin sticla afumată ce se legăna în furtună, lumina pâlpâia scurtă și roșie ca o lingură de sânge ce se zbătea gata să se verse” (Șarpele de apă).

Tablourile de iarnă, mai cu seamă cele nocturne, sunt foarte expresive, creând fantasme, jocuri de forme distorsionate și caleidoscoape de culori. Ce- tele de braconieri sunt la întrecere cu ferocitatea din lumea animală. Vânarea rudimentară a unui mistreț este redată naturalist: „[…] ceilalți săriră deodată cu topoarele și le înfipseră în jivina sălbatică, în timp ce câinii se năpustiră din toate părțile rupând cu dinții burta și scoțându-i mațele afară, sfâșiindu-i boașele ori beregata animalului care fornăia, răsucindu-se cu toți deodată, fiind gata să scape” (Braconaj în Deltă). În coliba lui din pustietate, moș Vladimir le gătește braconierilor, apoi le deapănă povești de altădată. Bătrânul nu era om simplu, practica Rugăciunea inimii, era cunoscător al alfabetului naturii, fraternizând cu făpturile Deltei, cerându-le oamenilor „să iubească natura care alege viața contemplativă, în singurătate, având revelația deșertăciunii (Gheboasa). Prin alegerea viețuirii în singurătate, în colibe, prin ascetizarea minții, Delta este un fel de Athos românesc.

Dar natura sălbatică din mijlocul apelor, de pe grindul Pocorăști, este și locul în care tinerele cupluri, Frusina și Vasile, Maria și Ștefan, impulsionate de beția libertății, dar și de vegetația luxuriantă și de fauna abundentă din jur, cunosc voluptățile vieții erotice și, în final, femeile au fericirea de a rămâne însărcinate (Procrearea). O femeie însărcinată, Sinica, naște chiar în barca plutind pe unul dintre canale (Șarpele de apă). Parabola inclusă este că, în existența obișnuită, în viața de fiecare zi incubează embrionul sacralității, al iubirii, al vieții.

Delta cuprinde o lume aparte, cu asprimi, cu obiceiuri străvechi, mitologiza- tă. Tecla este vrăjitoarea satului: „Despre aceasta se spunea că e vidmă, adică se preface noaptea în lup, pisică, vulpe ori câine turbat și aduce nenorociri oamenilor, dacă nu e ascultată. Uneori se preschimbă în diferite obiecte: roți de căruță, butoaie ce se rostogolesc pe ulițe. Alteori nu i se văd decât ghetele mergând în urma oamenilor, căci știe să treacă în lumea umbrelor” (Păianjenii). Ea „îi «lega» pe unii cu sfoara cu care erau legați morții de picioare, ca să-i ologească, le dădea unora, fără să știe, să bea apa cu care fuseseră spălați morții, ca să amuțească” (Mâna vrăjitoarei moarte). Apar și ritualuri care țin de magia medicală: o femeie, Maria, apelează la vrăjitoare pentru a o scăpa de „făcătură” și pentru „a-i dezlega cununia” (Cațaveica), baba Gafena era vidmă, „avea necurați, adică drăcușteni”, luând „mana vacilor”, lăsându-le fără lapte (Vidma). Fantasticul interferează cu realul: baba Natalia, care „are dimoni”, își lucrează farmecele „în vinerea neagră, când vrăjile au cea mai mare putere, când se deschid porțile iadului, când cei morți și spiritele rele se amestecă printre cei vii, când își fac de cap vidmele și strigoii și diavolii, ispitind și aducând tot felul de rele pe pământ” (Ia cu totul!…).

Deși nu prevalează, există în povestiri elemente naturaliste: o fată să- racă, obsedată de ideea de a avea o casă proprie, înnebunește, un bărbat, Humbri, satanist, căzut în patima beției, părăsit de soția pe care o maltrata, se spânzură în pridvorul unei biserici, niște țigani din Tulcea înscenează o nuntă cu un tânăr din Letea, apoi fug cu banii, iar când acesta își cere partea îl mutilează, tăindu-i cu barda degetele de la o mână, un pescar, Sircic, fiind beat, își omoară soția în bătăi, „Bărbatul o plesnea cu centura, ore în șir. Fe- meia gemea de răsuna mahalaua, dar «nimeni nu se băga în casa lor»”, dar victimele își acceptă soarta: „E bărbat frumos!… Chiar dacă mă bate, eu sunt mândră de el!… Care femeie nu mănâncă bătaie?!…” (Sarmale otrăvite). Pre- cumpănitor este însă aspectul realist. Scriitorul își plasează narațiunile într-o geografie identificabilă, Delta, într-o lume care funcționează după legi aparte, venite din străfundurile istoriei, aplicate la condițiile de viață insulare, austere ale acestui ținut. Se remarcă pitorescul și bogăția limbajului și practicarea unui umor inteligent, inclus în situațiile, în fond, dramatice. Scriitorul realizează o monografie narativă: poveștile existențiale și mitologia unei comunități.

Paul Sârbu este un povestitor original, autentic, dispunând de inepuizabile resurse de imaginar, alegându-și un areal narativ insolit, pe care îl stăpânește deplin, creând la limita dintre veridic și fabulos, într-o limbă impresionantă. Arta sa rafinată poate sta, fără îndoială, cu toată îndreptățirea, alături de cea a unor mari scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Vasile Voicu- lescu, Fănuș Neagu.