#76 aprilie 2023,  TEXT

NICOLAE ROTUND ‒ Critica versus literatura tomitană; Miturile literare ale spațiului dobrogean (Ovidiu Dunăreanu)

Nicolae Rotund

(n. 30 aug. 1940 m. 22 sept. 2022)

 

Critica versus literatura tomitană*

*Critica de la margine la centru, Constanța, Ovidius University Press, 2005

 

Continuu să acord întregul meu interes scriitorilor din această parte a ţării. N-am suferit nicicând de aşa-zisul patriotism local şi cred că tocmai acela care ignoră provincia, cu ochii aţintiţi numai spre centru, este cu adevărat provincial. Hărţile literare regionale întregesc marea hartă a literaturii naţionale. Pe cât mi-a fost posibil, mi-am păstrat acea distanţă necesară în activitatea noastră. N-am făcut partizanat, mi-a repugnat dintotdeauna spiritul gregar. Criteriul a rămas cel estetic în selecţie. Dacă am fost dezamăgit, am spus-o tocmai în intenţia ca puntea durată în timp între operă şi cititor să nu cunoască vremelnicia subiectivității.

Miturile literare ale spațiului dobrogean

Ovidiu Dunăreanu este un prozator care nu se grăbeşte. De la volumul Cu bucuria în suflet, 1995, au trecut, iată, opt ani, timp în care printre obligaţiile impuse de funcţiile de conducere ale revistei „Tomis”, întâlniri cu cititorii etc., mai publică o povestire scurtă, un fragment, menite să menţină interesul pentru scriitor, acelaşi în fervoarea sa orfevrierească dar mereu altul prin inepuizabilul univers imaginar. Cu Întâmplări din Anul Şarpelui, având subtitlul „unsprezece povestiri”, Ex Ponto, 2003, cred că Ovidiu Dunăreanu şi-a câştigat un loc sigur printre povestitorii noştri de frunte, atât de înrudiţi între ei, păstrându-şi, însă, întreaga individualitate intactă. Din perspectiva speciilor literare văd în povestire o notă ţinând de specificul nostru naţional în zona prozei. Că volumul cuprinde unsprezece povestiri nu poate să semnifice decât ultimul număr dinaintea desăvârşirii. Altfel spus, naratorul e conştient de existenţa perfecţiunii ca şi de faptul că încă se mai poate încumeta.

Indiscutabil, intenţia este aceea de reconstituire a satului arhaic din spaţiul dobrogean. De aici vine şi caracterul parţial monografic al cărţii, iar anumite obiceiuri cunoscute, mai generale deci, sunt pretextul unor întâmplări neobişnuite. Există un tipic al povestirii, o schemă care funcţionează aproape identic: apare un moment de acalmie, protagonistul rămâne singur, intervine fie anti- ciparea, fie regresiunea sau chiar amândouă, ambele tipuri instalându-se de fapt în prezent. Dacă tiparul narativ rămâne acelaşi, substanţa epică diferă. Este tocmai ceea ce îmbogăţeşte în permanenţă universul imaginar capabil să se regenereze continuu şi să folosească realitatea în plăsmuirea fabulelor pe care „ei le întâmpinau şi le petreceau, la fel cum şi cei de dinaintea lor o făcuseră, şi aşa cum aveau să procedeze şi cei ce urmau să vină după ei. Şi mai înţelegeau, sătenii noştri, că aceste istorii puse una lângă alta formau o nesfârşită şi miraculoasă poveste, aceea a satului şi a vieţii lor. Şi nu se ştie cine le vârâse în cap că orice poveste poartă în sine sâmburele veşniciei. De unde şi apucăturile lor de a trăi fiecare zi cu sentimentul că sunt nemuritori…”. Este o „explicaţie” finală care vrea să lămurească în mare această permanentă stare de a zămisli întâmplări capabile să-i eternizeze. Ar fi cheia perenităţii satului mitic, personajul povestirilor apt să devină în fiecare povestire mai puternic, adică mai bogat. Nu este şi cheia faptelor senzaţionale, căci autorul a înţeles că dezlegarea misterului, a senzaţionalului ar anula fantasticul. Or, fantasticul adânceşte senzaţionalul, misterul, menţine starea de confuzie, ambiguitatea. De aceea, încercarea critici(lor)i de a decoda, indiferent în ce tip de lectură, evenimentul narat mi se pare doar o participare la încifrarea, mai departe, a acestuia.

Distanţa dintre spaţiul rural actual şi cel străvechi se anulează şi trecerea din prezent spre posibilele începuturi se face firesc, fară nici un efort vizibil. Înregistrăm un abia perceptibil du-te-vino între cele două timpuri şi revenirile în contemporaneitate întăresc senzaţia de acceptare normală a acestor istorii. Ritmul uneori prea rapid al naraţiunii se mai potoleşte, intră în stază parcă pentru a-şi regla respiraţia şi atunci intervine „poetul”. După udatul ginerilor şi împăcarea celor două tabere, tinerii „au azvârlit ciomegele de nu s-au văzut şi au scos la iveală din sân şi buzunare, de la brâu şi de pe mânecile cojoacelor, de sub cuverturile şi fânul din sandâcul săniilor, fluiere, cavale, tilinci, ocari- ne, drâmbe, solzi galbeni de peşte, cât paftalele, cimpoaie burduhănoase şi armonici negre, cu burdufurile roşii şi clapele de sidef”. O veritabilă simfonie a armoniei cosmice se revarsă asupra naturii şi melodia ei este o rotire a anotimpurilor în acest colţ de lume, o „roată care umblă neobosită şi înghiţea, fără cruţare, faptele şi zilele bune şi rele ale vieţii lor; depăna amintiri despre cei ce au fost şi cei ce erau şi aveau să se petreacă, la rându-le, ca o boare, ca o amăgire îndepărtată, de pe această lume”. Este interesant cum optează prozatorul pentru motivul roţii, acela al echilibrului în mişcare. El alege roata, mai apropiată ideii de neam, de dramă individuală şi colectivă, de facere, des- facere şi refacere, de eternă reîntoarcere. Este „roata vieţii” sau „roata sorţii” aflată în permanentă mişcare, în urcare şi coborâre, stări aflate în opoziţie şi, totodată, în echilibru.

Numeroase sunt situaţiile unde simţul acut pentru gigantic, pentru aglo- merare, mărime şi abundenţă este pus în evidenţă. O scenă antologică este aceea a depunerii icrelor şi a lapţilor în dimineţi de primăvară, la împerecherea crapilor, în coada Ostrovului Mare. Momentul năvălirii peştilor rămâne o taină transmisă din străbuni către un descendent. Atamanul Gheorghe Căldare stabileşte „cu o precizie de ceasornic sorocul împerecherii…”. Şi aceştia năvălesc la timpul prezis: „Crăpoaicele dolofane şi buzate înotau, cu valul

în cap, în fruntea alaiurilor. Crapii aprigi, mlădii şi mustăcioşi, se aţineau, în haite (s.n.), întărâtaţi pe urmele şi pe delăturile acestora. Dintre ei ţâşneau câte unii şi li se învârteau în preajmă, iar când le câştigau încrederea, se apro- piau şi se lipeau de ele. Şi cum se hârjoneau aşa, în culmea unei beatitudini nestăpânite, surzi şi orbi, pe neaşteptate, peştii se zbăteau năpraznic şi se plezneau burtă în burtă, lepădându-şi cu furie sămânţa. Zdupuia şi clocotea balta, ca de trosnetele unor puşti, sub rafalele neîntrerupte ale săriturilor lor”. Şi spaţiul terestru suportă astfel de înfruntări ce capătă proporţii mitologice. De câteva ori pe an doi bărbaţi însuraţi, cu copii, şi care iubesc aceeaşi fată, rivali, îşi despiedică armăsarii, apoi se fac nevăzuţi. O încăierare aprigă ur- mează negreşit ca într-un şir de transfer al sentimentelor stăpânilor asupra lor: „Zvâcneau cu picioarele de dinainte în lună şi se muşcau necruţător de greabăne. Ieşeau văpăi din ei şi nu altceva. Şalurile coamelor învolburate se- cereau cerul. În câteva clipe, hoarda lor se năpustea la vale şi lua în puterea ei uliţele, băgând în sperieţi satul. Neasemuită. Năvalnică. Întocmai unui puhoi. Trosneau straşnic gardurile. Bubuia pământul sub oţelul copitelor. «Fugiţi! Vin armăsarii!»”. De altfel, calul este un motiv frecvent al acestor povestiri, posibil de citit în mai multe coduri, fie el epic, mitologic ori mitic, precum în „Soare topit”, „Mânzul”, „Herghelia”. Ovidiu Dunăreanu este un Gericault român, la scară narativă. Adeseori condiţia calului este raportată la posibilităţile sale de tracţiune, aflat mai mereu pe drum. Omul foloseşte animalul în călătoriile sale, ritualizându-le. El vine şi pleacă aducând şi ducând legende. Drumul devine şansa libertăţii interioare şi reflectare a invenţiei neostenite, ca finalitate a acestor „rătăciri”, a unei migraţii într-un topos definit.

Cea mai întinsă naraţiune este aceea care dă şi titlul volumului, Întâm- plări din Anul Şarpelui. Ea probează consecvenţa naratorului pentru formula de tăietură fantastică. Ca şi păianjenul, şarpele este animalul ce trebuie omorât. Fiind agent al maleficului, al morţii, stârpirea sa e privită ca un act purificator. Apariţia lui prevesteşte nemurirea, de aceea „anul şarpelui” este anul întâmplărilor aflate sub semnul neobişnuitului dramatic. Fiind asimilat răului generic, el ia forme diverse, devenind un simbol „generator de funcţii mitice” (vezi Mihai Coman, Mitologia…, I). Întâmplări din Anul Şarpelui este o sinteză a posibilităţilor de povestitor ale lui Ovidiu Dunăreanu. Ele vizează un scenariu ce asamblează realităţile rurale cotidiene, practicile „naturiste”, tinzând spre fantastic şi fabulos. Ironia subţire, vorba grea de înţelesuri, in- credibile disponibilităţi onomastice, capacitatea de a provoca fantasticul şi a-l valorifica în spaţiul unor realităţi ca senzaţional specific exprimă capacitatea povestitorului de a crea un univers în permanentă mişcare.

În această „geografie planetară a fantasticului” (Gilbert Durand) îşi găseşte un loc bine definit, prin Ovidiu Dunăreanu, miticul spaţiului dobrogean.

Suverana tăcere a textului poetic

Literatura religioasă ‒ sau a sentimentului religios ‒ cunoaşte după ’89 un evident început de resurecţie după lunga perioadă postbelică de presiune ideologică anticreştină. Şi nu am în vedere doar apariţia unui apreciabil număr de volume de poezie cu tematică religioasă, ci şi a unor antologii, dicţionare, studii etc., având ca axis ortodoxia. Secolul al XXI- lea, ca să-i dăm crezare lui Constantin Noica, stă, iată, sub semnul regăsirii spiritualităţii. După discontinuitatea impusă atâtea decenii, se reînnoadă finii tradiţiei. Căci literatura noastră de inspiraţie religioasă se impune încă din Evul Mediu, psalmii, rugăciunile, imnurile, textele de meditaţie despre viaţă şi moarte cunoscând o dinamică deosebită superioară circulaţiei culturale în cel de-al doilea clasicism românesc, cel interbelic. Am în vedere înainte de toate poezia patronată de „Gândirea” lui Nichifor Crainic, ca şi poziţia teoretică a lui Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Dragnea, a lui Crainic în special, care dezvolta în Sensul tradiţiei ideea religiozităţii înnăscute a neamului românesc. Vorbind despre contribuţia autorului Ţării de peste veac la „invazia” teologică în cultura noastră după primul război mondial, Lucian Blaga scria: „ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare”. Sentimentul religios, chiar dacă nu a fost „congenital”, a determinat aspiraţia către un anumit tip de existenţă, ceea ce a dus la acea modificare funciară, și anume credinţa în Divinitate. Râvna aceasta a avut ca punct de sprijin şi preocupările din domeniul vieţii religioase, scrierile de profil teologoale şi psihologice, o întreagă istoriografie. În momentul de faţă există un climat proprice redescoperirii noastre înspre credinţă (şi) prin artă. Temele, motivele se repetă, dar important nu este atât ce spui (ce faci), cât cum spui (cum faci), „stilul”, după Blaga. În planul poeziei, o voce care îşi individualizează tot mai acut timbrul este cea a lui Dan Ioan Nistor.

Cu volumul Tăcerea Ta-mi grăieşte, poetul se află la a patra prezenţă editorială. Tematica devine exclusiv religioasă, bazată pe câteva motive: naş- terea, răstignirea, moartea, drama existenţială. Nu avem a face cu o doctrină şi poetică proprii, nici nu am cunoştinţă despre un teoretician la nivelul întregii noastre lirici de gen din ultimul deceniu şi jumătate. La Dan Ioan Nistor poezia devine un ritual cerut de existenţă ca atare, fiindcă „duhul religios” este pre- zent, într-un fel sau altul, în toate domeniile în care spiritul uman ‒ fiinţa ‒ se regăseşte, iar afirmarea acesteia, a fiinţei luminate în relaţie cu revelaţia, cu dumnezeirea, duce la unitate. Medic, intelectual rafinat, înţelege că la nivelul discursului teoretic problema se referă la relaţia stabilită între Teologie ‒ operă creştină şi Filozofie ‒ raţiune, gândire. De aici vine şi drama sa, atât cât o percepem, căci el aspiră la acele modificări ale sinelui în raport de nivelul în care-şi concepe existenţa. Este sentimentul difuz al unei conştiinţe marcate de posibile îndoieli interne ori de modificări ale simbolisticii. Și acesta, chiar dacă textele edifică un imaginar venit din educaţia familială: tatăl, preotul Marcu Ulpiu Traian Moşic, mama, presbitera Cornelia, ce şi-a păstrat intactă sensibilitatea. Ajuns într-un stadiu de necesitate totală a salvării prin credinţa în dumnezeire, abandonează alte posibile căi ale căutării (o anume familiaritate, o „domesticire” a figurilor sacre etc.) în favoarea unui posibil dialog cu Părintele Suprem, care, însă, rămâne monolog.

Inventivitatea nu este prodigioasă, din contra, poeziile se înscriu într-un registru monoton. Nu există incertitudini declanşatoare de temeri, de drame existenţiale, ci doar nuanţe: „nelinişti/ să nu mă doboare,/ trimite-mi/ spre osteneli/ îndelungă răbdare/ şi-n credinţă/ o adiere de har/ şi mângâiere” sau: „Învaţă-mă/ să tac/ netemător,/ să poată/ sufletul/ spre Tine/ să urce uşor,/ de-a fărâmat/ tăceri fireşti,/ de-a stins/ în creşterea nopţii/ nelinişti vechi/ nepământeşti”. Este starea de aşteptare liniştită, nevoia de certitudine, totuşi!”, în ceea ce-l priveşte şi care nu slăbeşte elanul mistic general: „n-am aflat/ locuirea/ în taina/ ce mă dezleagă,/ inima/ nu ţi-a dat/ încă/ iubirea-i întreagă,/ aflat-am doar/ un licăr/ de nădejde/ şi de credinţă/ şi duhul şoptit”. O întreagă stilistică este pusă în mişcare pentru a sonda straturile cele mai vechi şi confuze încă ale construcţiei sale interioare, transferând-o poeziei înseşi, într-un ton confesiv discret, apt să pună în valoare emoţia şi caracterul reflexiv, de tip tradiţional, aş zice. Sunt trăsături ale discursului care se topesc într-o spontaneitate ca de răsuflare necurmată. Filosofia aşteptării care nu-i este străină pare contracarată de forţa pasiunii, de neclintita iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, într-o atmosferă terestră visată şi îndo- ielnică, totodată, ce dă credibilitate sentimentului: „Voit-am/ semenul iubindu-l/ să mă iubească,/ slăbit în smerenie/ iar m-am clintit”. Iubirea de oameni este şansa unică a nemuririi, virtutea cea mai de preţ a omului. Căci nu spunea Sfântul Apostol Pavel în întâia sa epistolă către corinteni: „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea?”. Este marele secret al vieţii, „taina”, spune poetul: „ascunsă/ şi vădită/ să fie/ raza/ de veşnicie,/ flacără/ să-ţi pot afla/ dumnezeirea,/ pecete/ ai pus/ pe inima mea/ «puternică precum moartea»/ iubirea”. Este interesant că deşi poetul este dotat cu o reală vocaţie a magnificării, proprie speciilor dinspre care pleacă şi pe care le cultivă, precum psalmii ori imnurile, mo- mentele de jubilaţie sunt mai rare, căci dispoziţia e dată de încercările eşuate de a ieşi din propria temniţă. Perceperea e mai restrictivă şi tonul mai înalt, solemn. Când însă înregistrăm o asemenea stare, intrăm în zona tonifiantă a adoraţiei, însemnată de specifică trăsături stilistice: „Minunat/ este/ numele Tău/ minune/ e/ viaţa/ darul/ Duhul sfânt/ împlinite-n/ Cuvânt”. Devoţiunea şi veneraţia sunt copleşitoare, prin urmare nu înregistrăm acea „familiaritate afectuoasă” despre care vorbea părintele Stăniloaie în Reflecţii despre spiri- tualitatea poporului român. Cel de-al treilea constituent al sentimentului său religios devine smerenia.

Cele câteva pasteluri se încadrează specificului liricii lui Dan Ioan Nis- tor, rareori înregistrându-se o desprindere, „O chiriguţă/ cu nelinişte-n aripi/ cu ciocul întins/ vrea grăbită/ să coboare/ să-nalţe cu mine/ o clipă-nsorită”. Altminteri pastelul este un univers închis şi-şi păstrează intactă credibilitatea dinspre începuturi ‒ neminat de ironie sau de nesiguranţă, ci posibilă iden- tificare cu starea reflexivă. E un pastel metaforic, natura sugerând nevoia de linişte. Obişnuitul descriptivism cedează locul recerinţei de reculegere,

„cumpăna nopţii/ cheamă veşnicia/ în genele tăcerii/ far’ de-adormire,/ Duhul să afle/ lăuntrul /într-o tainică/ sălăsuire”. El devine expresia unei stări de ar- monie cosmică: „Puteri înnoite/ din ritmuri de toacă,/ din murmur de psalmi,/ din al candelei licăr/ în miez de noapte s-adun,/ frumuseţii celor sfinte, slavei Măreţiei Tale/ cu taină să-i spun:/ «dezleagă,/ Doamne,/ de osteneala/ de cuvinte şi gând»/ pe cel ce caută/ al Tău Cuvânt”. Ultimele versuri se înca- drează tehnicii poetului de valorificare prin procedee diverse poetice a unor sintagme, citate celebre din texte biblice, ale unor teologo-exegeţi, posibil şi pentru înlăturarea propriilor aporii.

Sensurile acestei poezii sunt relevabile unei simbolistici creştine. Astfel, TĂCEREA este, conform Dicţionarului de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, „un preludiu al deschiderii spre Revelaţie”, acesta din urmă fiind descoperirea de către Dumnezeu prin Sine propriei Sale creaţii, lumii, prin prooroci şi apoi prin Iisus. Tăcerea este cea care a început şi va sfârşi timpurile, iar Dumnezeu va sălăşlui în acel suflet în care domneşte tăcerea. Vocabule precum „Cuvântul”, „Graiul”, formă a cuvântului doar pentru iniţiaţi,

„Lumina” ‒ ce se identifică Logosului de ne referim la cea primordială ‒ acea care luminează omul, o anume numerologie, mai uşor sau mai greu detec- tabilă, cu o circulaţie mai intensă, au efect stenic. Remarc şi grupajul „Bobul de credinţă, bobul de tăcere”, ca simbol al binefacerii, într-o remarcabilă forţă de esenţializare: „Bob e-n sufletul/ ce caută/ a Ta putere/ şi Te află/ negrăită tăcere” ori: „Aruncă-mi un bob/ de credinţă/ într-a nădejdii cale/ să aflu în pârgă/ Puterea Milelor Tale”.

Forţa poeziei lui Dan Ioan Nistor stă în nestrămutarea de a-și mărturisi credinţa mereu și mereu, într-o notă de sinceritate şi suferinţă. Este un salt continuu, tenace sub povara aceleiaşi idei, aceleiaşi solitudini îndurerate, încărcate, însă, de speranţă. Şi este un refuz al clamoarei publice, fiindcă suverană rămâne Tăcerea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *