GHEORGHE FILIP – Diminețile orașului

Sunt în maşină. Merg încet, nu s-a luminat bine şi nici în mine nu s-au destrămat umbrele somnului. Am visat ceva, de multe ori după ce visez mă trezesc, repet povestea, care s-a alcătuit în noaptea minţii – fac, adică, fixarea cunoştinţelor – dar, când mă duc să mă bărbieresc, insul din oglindă mă priveşte cu vinovăţie: a uitat tot. Aşa mi se întâmplă şi în dimineaţa asta. M-am străduit să o iau pe urmele visului, dar nu îmi pot aminti decât, parcă, o siluetă micşorându-se într-un peisaj ceţos şi o mireasmă în risipire, tulbure ca un regret. Ca o pierdere. Ce-o fi însemnând asta?

Oraşul e mic, dar întortocheat, cu nişte străduţe cocoşate, sinuoase, cine l-a gândit parcă a vrut să facă din el o şaradă, o dată nici n-am mai ştiut să ies din încurcătura asta. De altfel, în ultima vreme visez că sunt într-o clădire uriaşă în care e o forfotă cumplită, dar nici un chip cunoscut, tropăi disperat pe scări de la un etaj la altul, alerg pe culoare, care se înfundă ori se desfac unele dintr-altele, transpir şi nu găsesc nici o ieşire. Şi cum cred că orice vis e premonitoriu, un avertisment, are un sens, mă gândesc că probabil aşa va să fie pentru mine viaţa, un  ceva greu de descifrat, un labirint. Chicotesc – am destule griji azi, ca să mă las năpădit şi de cele de mâine ‒ m-am trezit bine dispus în dimineaţa asta, am dat să lălăi în baie, dar m-am abţinut, să nu enervez pe cineva şi să-mi bată în calorifer, am ieşit în vârful picioarelor şi am închis uşa îîînncet, ca să nu-i tulbur soţiei mele somnul. În stradă, mi-am înfipt o barză-n cioc, m-am uitat după femeile, care împingeau spre piaţă cărucioarele cu legume, pe unele le cunosc, fiindcă mă îmbie cu leuşteanul şi cu morcovii lor, şi am dat roată maşinii, să văd dacă e în regulă. Este. Cauciucurile sunt umflate, în faţă şi pe laterale dungile de vopsea străină sunt la locul lor, am făcut un adevărat rogvaiv pe fondul alb al maşinii mele, cu unele m-am pricopsit eu, cu altele m-au cadorisit alţii, eu nu pot să ţin drept când dau cu spatele, ei se grăbesc să iasă din parcare, va trebui să o vopsesc, dar tot amân din cauza preamultelor treburi. Azi, de pildă, trebuie să iau grâu de la obor, ştiţi ce-i acela un obor la oraş – un loc în care o dată pe săptămână se adună toţi cei care au ceva de vândut. La noi, totul e de vânzare, totul se cumpără, nu există mercurial, totul se negociază, unii spun că asta e o adevărată artă, dar eu nici nu ştiu şi nici nu-mi place să mă târguiesc, şi de aceea plătesc cât mi se cere. Grâul îl iau pentru că am la ţară câteva găini bătrâne şi zbanghii, care se uită la tine cu ochii lor rotunzi şi inexpresivi, parcă vrând să înţeleagă ce drăcovenie mai eşti şi tu. Nevastă-mea e îndrăgostită de ele, de cârâitul lor, ca bolboroseala unuia care vorbeşte singur, ea crede că te anunţă astfel că vor oua, şi chiar fac trebuşoara asta, dar cum o termină, cum tabără pe oul cald încă şi îl mănâncă. Nişte mame denaturate, desigur, sau nişte egoiste fără pereche. S-au adaptat şi ele vremurilor: nu lasă nimic să treacă de la ele.

Oborul e la marginea oraşului, pe un platou în formă de stomac – şi el o fi fost gândit aşa? – mărginit în spate de o umbră de pădure prin care clipoceşte un pârâu mereu învins de arşiţele verii şi tulburat din primăvară până-n toam- nă de vacile orăşenilor. Dar, până la el e ţesătura aceea de străduţe ‒ care asfaltate, care pietruite, care înnoroite – cu o amestecătură de nume luate din istorie, din floră şi faună, pe care nici măcar nu m-am străduit să le ţin minte. O hartă a urbei ar arăta ca un păienjeniş de râuri şi râuleţe, care izvorăsc şi curg fără nici o noimă, fără o cumpănă a apelor, care sfidează şi logica, şi geografia. Inspectez discret parcarea să văd care dintre vecinii mei a fost mai vrednic decât mine, încă n-a plecat nimeni, nici cel pe care zorii zilei îl prind cu undiţa în mână pe malul bălţii, nici patronul unei prăvălii săteşti, nici domnişoara, care e purtătoare de cuvânt la primărie. E prea devreme ca să poarte ceva. Mă urc, ies ca melcul, oricând poate veni cineva în viteză, cu muzica la maximum şi găinile mele, vrând-nevrând, ar intra în greva foamei, mă împleticesc pe două străduţe, strada mea e cu sens unic, şi un interzis mă obligă să mai fac un ocol, şi cum dau în bulevard – orăşelul meu se respectă, are şi el un bulevard – opresc la primul stop. Urbea e plină de stopuri, de sen- suri unice şi de interzisuri, aşa, ca să ai impresia că te afli în ditamai oraşul, şi nu într-o găoace, care strică întinderea câmpiei. De sus, pare o scobitură în care o oaste de furnici a tăbărât pe un fluture. Fluturele abia mişcă, furnicile nu dau năvală. Nu se văd decât pieţarii – ţăranii, care au sosit cu noaptea-n cap, şi agricultorii locali, care cumpără legume din marketuri, le înşiră pe tarabe şi le înviorează cu apa din sticle verzui de plastic. Îmi aduc aminte că n-am mâncat nimic, opresc, mă duc la gogoşeria din piaţă. În spatele geamului, o durdulie cu mâini scurte şi sâni mari înfige lingura în coca pregătită deja şi o răstoarnă în uleiul încins. Mai sunt vreo trei inşi care aşteaptă. Drace, numai să nu plece ăia din obor! Înfulec grăbit, deşi e fierbinte, îmi aprind o ţigară, urc la volan, dau cu spatele, mă înscriu frumos pe bandă, mă asurzeşte un scârţâit de frâne, maşina pe care n-am văzut-o ţâşneşte pe lângă mine şi îmi taie calea, obligându-mă să merg încet. Un tinerel cu obraji ţepoşi, o fătucă lângă el, coboară geamul şi prăvălesc asupra mea, din două guri de foc, un potop de înjurături. Dau să-mi cer scuze, să le mulţumesc că au fost ei atenţi, dar ei n-au timp şi nici nu vor să mă asculte, îmi înghit vorbele, ridic din umeri – asta e! – şi înjurăturile se depărtează. Am scăpat! Le dau dreptate, cum să se elibereze şi ei altfel, decât băgându-şi toate alea pe unde nimeresc şi făcându-i cretini pe toţi cei care le ies în cale? Îmi propun să fiu mai atent şi merg încet, decât să intri tu ca Ieremia cu oiştea-n gard, mai bine să dea unul peste tine, măcar ştii că el e Şi dacă te pomeneşti cu vreun buldozer ori cu altă măgăoaie? La ce-ţi mai ajută nevinovăţia? Zic Doamne fereşte şi apără şi mă uit la Maica Fecioară, pe care a agăţat-o nevastă-mea de oglindă. Eu aş fi vrut-o pe Maria Magdalena, despre care se zice că ar fi fost soţia bunului Hristos, dar nu i-am găsit poza.

Când ecoul înjurăturilor se stinge, încep să iau aminte la privelişte. Am intrat deja în labirint. Oraşul îşi dezvăluie cele două feţe, una veche – casele de altădată, întinse, stil vagon, treci dintr-o cameră într-alta, cu odaia de la drum aranjată ca o mică expoziţie, cu bucătăria şi toate hârburile spre gră- dina despărţită de un gard, dincolo de care sunt câteva straturi de legume şi coteţul pentru păsări, şi o faţă nouă – vilele răsărite ici, colo, cu etaj, cu gazon şi trandafiri şi cu porţi înalte din fier forjat. Sunt două lumi, două mentalităţi, amestecate încă, un război presărat cu armistiţii şi încăierări, cu ipocrizii, zâmbete şi duşmănii de moarte. Pe mulţi îi ştiam, când eram copil am bătut uliţele astea, care nu păreau atât de întortocheate, ori poate spiritul meu de orientare era mult mai viu pe-atunci. La poarta unei vile, o cuconiţă, strânsă într-un capot roşu din care îi ies cracii pijamalei de mătase, face curat şi din când în când se sprijină în coada măturii şi priveşte strada de parcă s-ar afla sus, pe balconul casei sale. O ştiu de la şcoală, era o zgâtie, umbla în nişte teneşi rupţi, şi-acum, uite, a ajuns cucoană cu pijama de mătase ce la mă-sa nu purtase. Aş putea să opresc să-i ascult povestea, dar deja mi-o închipui, mai mult ca sigur că a trudit cu soţiorul ei prin Italia, a spălat fie vase, fie vreo căzătură de Giovani, bărbată-su o fi rămas pe schelele ălora pe undeva pe la poalele Vezuviului, şi ea s-a întors ca să aibă grijă de aia mică, o Lolita care tocmai dă năvală în curte orăcăind. Vizavi, într-un ţarc cu narcise năpădite de rochiţa rândunicii şi de ceapa ciorii trebăluieşte cu o săpăligă o bătrână ruptă parcă în două, apăsată pesemne de multele-i păcate, sau poate doar de reumatismul, care n-o mai lasă să-şi înalţe ochii spre cerul de deasupra. Săraca, nu mai vede nici o pasăre, vreun guguştiuc sau vreun erete, darămite pe bunul Dumnezeu. Numai dacă Ăl de Sus ar merge pe jos printre creaturile sale, care l-ar sudui că nu se grăbeşte şi l-ar zăpăci cu claxoanele. Ceva mai departe stă Zincuţă, într-o casă veche, pe care a vopsit-o frumos cu galben şi grena. Are o moară de uruială anunţată pe un panou metalic, care-i îmbie pe cei ce vin de la obor. El nu e în curte, la ora asta îşi bea cafeaua şi face planul vreunei excursii. Îi place să umble prin ţară. În fiecare an, vreme de o lună de zile străbate drumurile de la munte la mare cu un Megane luat la mâna a doua, vopsit şi el în culorile casei, de care agaţă o rulotă în care sunt îngrămădite sufrageria, bucătăria şi dormitorul unde stau claie peste grămadă toate cele necesare unui excursionist de cursă lungă. Zincuţă e înnebunit după vocea bărbătească a maneliştilor, care îi duduie în coşul pieptului, ritmează valurile mării şi ar stârni avalanşe, dacă munţii noştri ar fi acoperiţi tot timpul de zăpadă. Acum lipăie pe-afară numai Tincuţa morăriţa, care adună pe făraş uruiala căzută în timpul zgomotosului proces şi o aruncă peste gard găinilor. Pe stradela următoare, doi vecini n-au dormit pesemne cu gândul la ce au de împărţit neapărat în această dimineaţă. Dacă aş opri, aş putea afla motivul ciorovăielii lor, dar, din mers, nu înţeleg decât că se ceartă un prost cu un tâmpit. Şi cearta lor o acoperă deodată un glas, care creşte în urma mea. Dintr-o maşină este anunţat circul, care „a venit şi în oraşul dumneavoastră cu numere de magie, salturi mortale, femeia cu barbă, şi cu dresuri de ani- male – tigri, girafe, maimuţe, crocodili şi şarpele boa”. Mamă, dacă scapă toate jivinele astea, să te ţii groază pe bieţii orăşeni, care şi-ar lăsa neplătite taxele şi impozitele şi ar lua înspăimântaţi calea codrului. Unde nu dă peste ei norocul ăsta! Dintr-o casă a scăpat cineva: o nevastă în cămaşă de noapte aleargă de mama focului şi după ea, un mascul înfuriat, cu un retevei în mână. Sărmana, nici n-a apucat să se spele pe dinţi. Aş putea să o iau în maşină să o salvez de furia trogloditului, dar cine ştie ce ar gândi ăla. Şi dacă nu ne-ar ajunge cu reteveiul, ar suna la poliţie, şi atât i-ar trebui nevesti-mi: să audă că, în loc să-mi fac treaba, umblu după muierile altora. Mă uit la ea cum îi saltă sânii sub cămaşa subţire. Dar, tu eşti om serios, Teofile, şi ai plecat să iei grâu pentru găinuşele noastre! He! Au început să apară copilaşii, care se duc la şcoală. Ce i-o fi apucat la ora asta? Te pomeneşti că au stat cu burta pe carte toată seara şi acum se grăbesc să nu uite cumva ce au învăţat. Fe- tele au pantaloni, care dau să le plesnească peste pulpele groase şi băieţii sunt tunşi la zero pe tâmple şi au creastă pe mijlocul capului. A la Raj Kapur, dacă vor fi auzit ei de el. Sunt veseli şi vorbesc în gura mare, dar nu între ei, ci fiecare în telefonul lipit de ureche. La o răscruce, unde era altădată un loc de joacă pentru copii, sunt vreo douăzeci de căsuţe din metal, în care au fost adăpostiţi cei ale căror gospodării fuseseră măturate de inundaţii. Acum toată lumea ştie că au fost pregătite pentru refugiaţi. Ei n-au apărut, dar noi le-am pregătit. De curiozitate, opresc. N-au nici un gard între ele, încât mi se pare că seamănă cu colibele unui trib hălăduind în junglă. Mă uit pe ferestruica uneia: sunt goale. Ori n-au adus nimic, ori a dispărut totul. Pe una dintre ele cineva a scris: Fiecare să stea la casa lui! O chestie cam ambiguă: ori să nu se bată ăia pe căsuţe, pentru că sunt toate la fel, ori fiecare să stea la casa lui acolo unde o are. Deocamdată, singurii stăpâni aici sunt maidanezii. Pornesc mai departe şi mă întâlnesc cu altă maşină. O camionetă, care duce pe platformă două panouri mari, împreunate în partea de sus, aşa încât să se vadă şi din stânga, şi din dreapta portretul primarului, sub care scrie cu litere roşii: Omul dumneavoastră de încredere! Am uitat că e campanie electorală. Şi tu, în loc să fii la vreun miting, să te îndopi cu mici şi bere, te duci la obor, Teofile!

Cred că ar trebui să mă grăbesc, fiindcă se pare că m-am apropiat. Deja încep să treacă unii cu căruţele, alţii cu câte un sac pe bicicletă. Te pomeneşti că s-o fi spart târgul şi or să-ţi moară găinile de foame. Aneta nu ţi-ar ierta asta niciodată. Apăs un pic pedala, zarva se aude ca o clipocire, se limpezeşte şi ziua. Am noroc. Maşini de-o parte şi de alta, şiruri indiene de saci în faţa lor şi lângă saci, negustori tineri sau în vârstă, cu priviri viclene sau obosite, cu feţe pe care îndârjirea le-a tăiat în linii drepte. Şi de undeva din spate urcă fum de grătare cu miros de carne friptă. Cumpărători puţini. Cei mai vrednici sunt acum la moara lui Zincuţă sau îşi fac orătăniile fericite. Numai ţie, Teofile îţi umblă mintea la girafe, refugiaţi şi campanie electorală. Opresc şi abia când mă dau jos îmi dau seama cât de neinspirat am fost: la doi paşi în faţa maşinii e un cal înhămat la căruţă. Are ochelari, semn că e sperios şi că nu priveşte decât înainte. Dacă îi vin ăstuia năbădăile şi sare pe capota maşinii? Mă uit după stăpânul lui, dar omul ori s-o târgui cine ştie pe unde, ori s-o fi dus după mirosul fumului. Nici nu ştiu ce aş face dacă animalul s-ar năpusti ca bolândul. M-aş repezi la el, l-aş apuca de căpăstru stăvilindu-i avântul şi i-aş croi câteva să mă ţină minte. Dar, n-am nici măcar o nuia la îndemână şi-apoi nu sunt eu ăla, care să bage groaza în ditamai bidiviul. Mă îndrept spre un bătrânel cu o pălărie ponosită pe cap, cu nişte ochi albaştri, umezi ca după plâns, nici nu mă uit la grâu – o fi curat, o fi cu pleavă, omul îl leagă meticulos cu un căpătâi de sfoară, ia sacul în braţe ca pe o nimica – ni la el ce forţă are, sfrijitul! – şi îl pune în portbagaj. Plătesc cât îmi cere, mă urc în grabă la volan, cu ochii la calul încremenit ca pe un soclu – i-ar mai trebui un domnitor în spinare ca să fie o statuie în toată regula – pornesc motorul, care mi se pare cam zgomotos, lunec uşurat pe lângă căruţă şi, ca să întorc fac un ocol prin faţa grătarelor. Sunt câteva mese, muşterii puţini, oamenii au venit să facă bani pentru ei, nu pentru a-i da altora. Ies şi, ciudăţenia dra- cului, cele două maşini merg una după alta: înainte, circul, cu maimuţele şi şarpele boa, şi în spatele ei omul de încredere. Ori s-au întâlnit întâmplător, ori primarul, care mai vrea un mandat, va să spună: iată ce lucruri minunate vă aduc eu să vedeţi!

Oraşul se dezmorţeşte, dar îl las în urmă, pentru că mi-a venit o idee: să duc grâul, ca să le fac acum, de dimineaţă, o surpriză găinilor. Tocmai bine, când mă întorc o să găsesc masa pusă şi cafeaua aburind. Sunt atent să nu depăşesc viteza, fiindcă m-ar putea opri vreun poliţist, care n-a dormit bine, ori căruia îi dă câte un junghi măseaua de minte. Şi până să-i explic eu că bietele mele orătănii mă aşteaptă cu micul dejun, se şi apucă să scrie procesul verbal. Intru pe uliţă, câinii mă simt, sar ca dracii pe gard – la câte giumbuşlucuri fac, ar fi buni de dus la circ – şi latră de bucurie. Vizavi, vecinul îşi repară solarul în ritmul manelelor. A scos casetofonul pe fereastră şi l-a dat tare, ca să ştie tot cartierul că îi merge bine şi că îi place viaţa. Las maşina la poartă şi, cu câinii sărind pe mine ca pe gard, aduc roaba. Sacul e greu, cum naiba l-o fi ridicat sfrijitul ăla? Îl răstorn în butoiul de plastic, le arunc şi găinilor, ceva mai mult, fiindcă nu doar ele mă aşteaptă, ci şi vrăbiile şi guguştiucii – luaţi, mâncaţi, aceştia sunt banii mei – şi cu haita după mine – la ei nu m-am gândit, fir-ar să fie! – care mă însoţeşte până la poartă, schelălăind de parcă m-ar certa – urc în maşină, nu înainte de a o saluta pe coana Haritina, de fapt numai barişul ei, pentru că faţa îi e ascunsă de leuşteanul şi pătrunjelul cu care abia acum se duce la piaţă. Şi ieşi, dacă ai pe unde! În capătul uliţei, o basculantă lasă în urmă valuri de pământ şi pietriş, semn că omul de încredere de-aici s-a apucat serios de treabă. Întorc chinuit, cu grijă să nu dărâm nici un gard, nici pe al meu, nici pe-al vecinului, care priveşte rânjind trudnicele mele manevre, şi după un slalom pe ulicioare, fără să pot ocoli gropile pe care, în sfârşit, le va astupa dom’primar, dau în şosea. Şi o iau vesel spre casă. Curiozitatea mă împinge să văd dacă târgoveţii mai sunt în obor, şoferii preferă ruta asta întortocheată ca să scape de preamultele stopuri de pe bulevard şi, cu ochii ba după cucoane, ba la prăvălioarele mixte, cu uşile deschise, mă pierd cu adevărat în labirintul acesta, mă trezesc în cartierul de vile de la margine, printre stive de fierătanii şi grămezi de nisip, o iau pe un drumeag şi pe sub poală de codru verde ajung în spatele gardului, care împrejmuieşte oborul. Se aude clipocirea şi se vede fumul cădelniţat al grătarelor. Şi acum, pe unde o iei, Teofile? După vreo jumătate de oră descopăr bulevardul, semafoarele mi se par o binecuvântare şi nu mă mai abat. În faţa blocului, pe locurile care ar fi trebuit să fie libere sunt maşini din care pieţarii descarcă săcutei de cartofi şi lădiţe cu roşii. Găsesc un loc aproape de capătul străzii şi las maşina acolo.

În apartament, linişte. În bucătărie n-a aranjat nimeni masa şi cafeaua nu abureşte. Aneta încă doarme şi mă mişc încet, să n-o trezesc. De altfel, un grup de cercetători, dintre cei care nu lasă nimic necercetat, a făcut un studiu vreme de vreun an, doi şi a ajuns la concluzia că femeile dorm, şi trebuie să doarmă mai mult decât bărbaţii. Nu ştiu de ce, probabil că la ele s-o fi adă- ugând somnul acela de frumuseţe, ori poate pentru că noi, bărbaţii, ne dăm vioi pe dinafară, dar pe dinăuntru suntem nişte adormiţi. Dar, nu stau să mai cercetez şi eu cauzele, mă conformez studiului şi mă apuc să pregătesc masa.