DIANA DOBRIȚA BÎLEA – O frescă a societății românești postdecembriste sau un strigăt, între dezolare, îndârjire și nădejde (Valeriei Manta Tăicuțu)

Îngeri S.A. (Editura Editgraph, Buzău, 2021), romanul Valeriei Manta Tăicuțu, este o frescă a societății românești postdecembriste. Dacă luăm în considerare tablourile realiste, unele dintre acestea nemiloase, pe care le întâlnim pe fiecare pagină a cărții, suntem îndreptățiți să spunem că romanul de față este mai ales un strigăt al omului de cultură Valeria Manta Tăicuțu, pe diferite tonalități și registre, menit să-i trezească pe români din inerția în care se cufundă tot mai adânc, obișnuiți cu răul cum sunt, cuprinși de o „lene socială”, incapabili de revoltă și de reacție și pe cale să devină spectatorii propriei vieți. Lunca de Jos este pretextul geografic pentru a reprezenta satul românesc „european”, deși „pe noi curg peticele”, unde inclusiv „popii ăștia s-au prostit de când cu globalizarea” pentru că „pun la grămadă obiceiurile și le fac varză”, cum zice Frigurica, o bătrână aparent „rea de gură”, în realitate unul dintre „îngerii” atenți la ce se petrece în jur. Așadar, o carte despre o lume rămasă fără repere, deconcertată, inaptă să găsească o cale normală, simplă, morală pentru mersul ei înainte. Tocmai această bâjbâială prin întunericul vremii și prin cel al firii umane degradate atrage dramele ce se năpustesc peste personaje.

Cetatea aleasă de Valeria Manta Tăicuțu să reprezinte prezentul social și uman românesc – satul Lunca de Jos, din vecinătatea orașului Comănești, poate pentru că este meleagul natal și sufletesc al romancierei căreia nu i se poate reproșa că nu-i cunoaște bine oamenii, obiceiurile, mentalitățile, subtilitățile – este rai și iad, unde, în vârtejul unui timp care nu pare să mai aibă răbdare cu nimeni, se ciocnesc îngeri și demoni. Urmările sunt pe măsură: crime, incest, hoție, pandemia însăși când învinge răul, sau, dimpotrivă, solidaritate, iubirea aproapelui, reușite în plan personal și, anemic, chiar în plan colectiv când biruitor este binele. Titlul, referindu-se la o asociație de „îngeri”, la un grup de oameni ce viețuiesc împreună, la o societate în care fiecare vine cu „acțiunile” sale, deconspiră, pe de o parte, intenția autoarei de a anunța un posibil triumf al binelui dacă semenii vor face față, mai ales prin bunătate, vremurilor ostile și tentațiilor. Pe de altă parte, cel puțin fulgurant, suntem lăsați să credem că unii dintre demoni au fost îngeri ce-au greșit iremediabil drumul către vindecarea lumii în care au fost trimiși, niște îngeri neputincioși în fond, învinși, vrednici de milă. Construcția romanului ține tocmai de această înțelegere a semenilor noștri buni și răi, astfel că imaginile inspirate din realitatea urâtă și nedreaptă se împletesc cu poezii și cu poeme în proză sortite fie să continue adevărul lumii noastre, fie să-l îndulcească. Astfel, cititorului i se îngăduie din când în când un anumit grad de detașare sau convertirea suferinței lui în trăiri mai plăcute. Iată câteva dintre titlurile celor douăzeci și trei de povestiri care alcătuiesc romanul, ilustrative pentru sonul dulce-amar și delicat-viguros al rostogolirii firului epic: Fratele nostru, Zmeul; Raiul, mult mai cool decât iadul; Sfântul zilelor de marți; La ce poate fi bun un coșmar; Fratele de suferință; Matematica nu te face să plângi; Hoții de lumină.

Valeria Manta Tăicuțu pune accentul atât pe definirea satului și a personajelor, îndeosebi a protagonistei Valentina Mihaly, cât și pe acțiune. Relatarea se face la persoana întâi, întâmplările fiind narate din perspectiva personajului principal, cu o singură excepție, când povestea cărții devine narațiune-cadru pentru povestirea de sine-stătătoare a coreeanului So-Young, un alt exemplu, ceva mai pitoresc și mai neortodox, de luptă între bine și rău. Tonul confesiv al relatării, aidoma paginilor de jurnal, reușește să sensibilizeze cititorul. Tonul acesta este însă întrerupt sau completat de ironie și de autoironie, de haz de necaz, de fuga în (i)realitatea unui vis ori a unui poem. Cele mai multe dintre personaje nu au nume, ci doar porecle, așa cum se întâmplă mai ales în lumea satului, acolo unde oamenii se cunosc bine între ei și unde obișnuiesc să taxeze orice defect, necuviință, ieșire din sfera firescului etc. sau să asocieze pe cineva cu o particularitate ce ține de povestea personală a acestuia: Zmeul (tatăl Valentinei, un afemeiat alcoolic care-și bate cu ură una dintre fiice, iar pe cealaltă o violează și o lasă însărcinată), Pisi (sora surdo-mută a Valentinei), Maria Dințoasa, Foanfa, Frigurica (vecinele, „îngeri sub acoperire”), Ionică Pistolarul (șeful de post), BăȘin (fiul lui Ma Ru Shin, patronul coreean de la barul „My Yuk Guk”), Protecția Copilului (asistenta socială), Pufulete (asasinul Zmeului), Pletosu, Pardaian ș.a. O lume pestriță a satului românesc contemporan, europenizat, cu multe dintre specificități făcute vraiște, multe înlocuite cu cele de import pentru că, nu-i așa?, globalizarea este „revoluționară”, după cum spune sociologul laburist Anthony Giddens, dovezi în acest sens fiind asiaticii împământeniți bine aici și integrați la fel de bine, personajele ca tanti Berta și Ronaldo, incendiatori de case și traficanți de carne vie, liberi să intre în sat și să plece cu prada peste graniță, ori cele trei confesiuni creștine (ortodoxă, catolică și penticostală) cu reprezentanții lor dezorientați, căci amestecă rânduielile. Toate acestea se întâmplă într-un sat unde oamenii se împuținează drastic și continuu, ca în toate satele românești de astăzi, unde, până la urmă, ce mai contează rosturile tradiționale dacă tot nu mai sunt descendenți să le moștenească și să le ducă mai departe! Tocmai de aceea ivirea pe lume a Mariucăi produce o emoție atât de înaltă în rândul sătenilor, privați de multă vreme de bucuria nașterii unui copil într-una dintre familiile lor. În acest sat, casa are și ea o poreclă, Cocioaba, cu majusculă, ca orice supranume, ceea ce contribuie la realizarea tabloului de ansamblu al lumii puse sub lupa autoarei.

Povestea cărții, desfășurându-se între înmormântarea Zmeului și tulbu- rarea generală produsă de pandemia de coronavirus, are în centru povestea Valentinei, o fată deșteaptă, cu doar opt clase, care se trezește peste noapte orfană și de tată, trebuind să mai aibă grijă și de Pisi, și de cei doi gemeni abandonați de mama lor în casa Zmeului, într-o sărăcie care excludea supraviețuirea lor. Îngerii, oameni ai satului sau nu, pun însă umărul la remedierea situației. Lucrurile nu decurg însă mereu conform planului pentru că intră în joc și cealaltă categorie de oameni. Astfel, se dă o luptă crâncenă între bine și rău.

Soluția omului de cultură Valeria Manta Tăicuțu, a profesorului care o viață întreagă s-a pus în slujba educării tinerei generații, este – în ciuda norului de plumb bacovian ce pare să acapareze întregul orizont – cartea, singura care ne mai poate ajuta acum, după ce am experimentat „deziluzia, pustiul și alienarea”: „Comedie în fond, comedie neagră, înșiruire de evenimente sălbatice, absurde și crude, pandemia poate totuși favoriza, în caz că există voință în acest sens, retragerea în lumea cărților, călătoria, prin lectură, în sine și în lumi paralele”. În lumi mai bune, desigur, care pot fi ale noastre într-o bună zi dacă vom înțelege, până nu e prea târziu, de ce trăim acum în „lumea cu măști”.

O carte în care autenticul este la el acasă, „Îngeri S.A.” ni se relevă ca un îndemn la învrednicire personală și socială. Ne face să recunoaștem că nu ne mai regăsim moral, spiritual, estetic, tradițional, sufletește în timpul pe care îl traversăm, în lumea în care adaptarea înseamnă renunțarea la identitatea de sine și la identitatea națională/socială. E nevoie tocmai de combaterea „distanțării sociale”, o formulă perversă ce „scapă multora” și care „sugerează declinul relațiilor interumane”. Cu alte cuvinte, e nevoie de iubire. De oameni buni și drepți, căci avem (am vrut!) liberul arbitru, mediatorii între oameni și Dumnezeu așteptând, parcă, un semn de la noi: „Daimonul meu nu mă judecă, nu mă sfătuiește, nu mă oprește”. Iată, suntem liberi. Ce facem cu libertatea noastră azi? N-ar fi bine s-o convertim în niște „acțiuni” la iubirea de aproapele? Poate că pare utopie, dar romanul Valeriei Manta Tăicuțu, invitându-ne să privim înlăuntrul nostru și să judecăm noi pentru noi, ne dă speranță. Omul mai are încă șansa de a se sustrage tăvălugului convențional, falimentar al unei globalizări rău înțelese și manevrate de multe ori în detrimentul celor vulnerabili.