TITI DAMIAN – De-a cerul, de-a pământul, de-a viața (Passionaria Stoicescu)

Dintru început, îndrăznesc să afirm, nu fără argumente, că scriitoarea Passionaria Stoicescu, în societatea românească și în literatura română contemporană, este un fenomen. Am în vedere nu numai personalitatea-i copleșitoare, în stare să hipnotizeze o sală de câteva sute de locuri, sau un grup de școlari de grădiniță, cu discursu-i impecabil, unde îmbină jocul magic al actorului cu profunzimea spunerii, ori să anime ad-hoc un grup la o petrecere, cât mai ales personalitatea cealaltă, scriitoricească, de o longevitate ce acoperă aproape o jumătate de secol de literatură, lăsând în uitare și eclipsând, prin vigurozi- tate și profunzime, pe toate celelalte competitoare pe tărâmul literaturii din generația sa. În acest sens, am în vedere cei 35 de ani de redactor de carte, dar mai ales cele 76 de cărți personale apărute, din care 23 de poezie, 10 de proză, 43 de literatură pentru copii, dar și peste 40 de volume de poezie, proză, dramaturgie, traduceri (în colaborare) din limbile rusă și polonă. Poezia ei este tradusă în limbile rusă, belarusă, polonă, greacă, albaneză, spaniolă, engleză, de asemenea, este prezentă și în manualele școlare cu poezie, proză și caligrame. Așadar, opera sa este de o complexitate greu de egalat, având în vedere caracterul unitar al acesteia, vizibil la nivelul stilului, dar și de permanenta raportare la Lume și la menirea scriitorului și a artei sale. Are ca pasiuni: muzică (vocală și muzicuță), dans, grafică, pictură, este premiată a Uniunii Scriitorilor din România (1996, 2013, 2021), de patru ori a concur- sului „Trofeul Micului Cititor,” dar și la concursuri de epigrame. A reprezentat România cu stand personal la Târgul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret de la Bologna, Italia (2011). Este Cetățean de Onoare al orașelor Râmnicu-Sărat și Buzău.

Volumul antologic De-a cerul, de-a pământul, de-a viața apărut la Editura „C.R.L.R”., București, 2021, 424 p., realizat de către autoare după o riguroasă selecție, reprezintă chintesența creațiilor, un cadou făcut sieși, dar și literaturii române, cu prilejul împlinirii a 75 de ani petrecuți sub semnul poeziei, al prozei, al literaturii pentru copii (poezie și proză).

Titlul volumului acoperă, prin subtilele-i semnificații, nu numai problematica volumului, ci întreaga sa operă. Dacă raportăm cele trei sintagme la un posibil verb, să zicem, „jucându-ne (mă)”, ele devin locuțiuni adverbiale de mod, cu funcția de complement de mod, vizând reiterarea unor întâmplări și împreju- rări trăite undeva în adâncul sufletului. Dacă le raportăm la un substantiv, să zicem, arghezianul „jocul”, (gândul se duce la celebrul „De-a v-ați ascuns!”), atunci ele își schimbă valoarea morfologică devenind locuțiuni adjectivale, ca sens vizând atitudinea omului în fața problemelor complicate ale vieții. Și într-un caz, și în celălalt, cele două semnificații, pe măsura adâncirii lecturii, se contopesc, căpătând sensuri mult mai profunde, devenind metafore ale existenței, cu trimitere la tema principală a volumului – raportul creatorului cu lumea și cu esența creației sale, SCRISUL, după cum ține autoarea să-și avertizeze cititorii printr-un motto sugestiv: Ceva m-a ținut întotdeauna să nu mă risipesc…/ Acel „ceva” a fost și este scrisul,/ jocul de-a nu te risipă risipindu-te… Volumul devine astfel, dintru început, unitar ca problematică, profunzime, cu reflecții despre necazurile, amărăciunile și frustrările vieții, dar este unitar și din perspectivă stilistică, în ciuda faptului că practică trei genuri diferite. De fiecare dată, lectura poemelor propune o întoarcere spre titlu, care capătă o și mai mare încărcătură metaforică, sugerând încântări și zbateri ‒ destăinuiri scrise cu pană de foc.

Primul dintre capitole, intitulat sugestiv În solda lui Gutenberg, cuprinde poeme selectate de către autoare din 13 volume de versuri publicate între anii 1976 și 2020 . Ele sunt tot atâtea crâmpeie de suflet, marcându-i evoluția poetică de-a lungul a 44 de ani. Capitolul se deschide cu o minunată artă poetică, intitulată Cuvântul peste suflet, în care poeta își definește crezul artei sale: Aceea care nu sunt, pot deveni deodată:/ memoria se sparge în cercuri să răsar,/ zăpezile de jertfă străluminează templul/ și umbra Ei îmi pune o aură de har./ Văd somnurile limpezi cu sărbători albastre:/ vicleană priveghere le poate pescui./ Cuvântul ca o mască de ceară peste suflet/ statornicește clipa-nainte de-a muri/. Ușor încifrat, poemul o definește, trimițând la esența creației sale poetice: Măria Sa, Cuvântul, menit să elibereze ori să acopere meandrele sufletești. Inteligent, poeta plasează în debutul antologiei poetice și un poem cu tâlc, Foamea, de fapt o fabulă având ca suport stilistic o splen- didă alegorie. Pe scurt: întâmplarea a făcut ca rădăcinii rostuite în țărână, întâmplarea, și mumă și maștere, să-i strecoare un vierme la naștere. Apoi, larva s-a făcut cărăbuș, care, îmbătat de lumină, în zboru-i, s-a trezit într-un cioc de privighetoare. După ospăț, pasărea cântă mai frumos și mai tare, cântec pe care îl auzi un uliu din albastra tărie, care o salvă de plângere și de colivie, așa că o liniște neagră-nghiți ultimul ei semiton. Tot întâmplarea, a toate stăpână/, din zbor fulgerat meșteri o țărână/. Morala: Cu pulberea ei m-am transcris în aldine:/ doar foame și-atât i-a fost lumii de mine! Este cât se poate de limpede că poeta sugerează tema fundamentală a creației sale: lumea cu gratitudinile și ingratitudinile sale. În următorul poem, Jocul de seară, poeta propune un dialog cu „personajul” multora din poeziile sale, Nimeni, dar și cu sine, decretând fără echivoc: Hiperbola e jocul meu de seară. Pentru poetă, curate doar cuvintele mă ning/ cu semne mari și grave de-ntrebare. Mai presus decât cuvintele sunt iubirile: Crede-mă, iată, soarele orb e:/ numai iubirile-mi ard peste vorbe. Momentul propice, sublim al creației este noap- tea: supusă noaptea plânge s-o adopt,/ s-o mângâi tot cu născocite nume/, căci Ferestre, uși și jaluzele/ sunt martori temnițelor mele/. Este o retragere strategică, în mine, asemenea unui melc ciudat, însă Înaintez spre lume cu uimire/ pe-o dâră de cuvinte și de cânt/ și Atât cât sunt/ unesc două maluri și cânt:/ jumătate bucurie,/ jumătate disperare.

În altă poezie patima întru creație atinge cote maxime: Scriu – sunt alt-jupuitul de viu/; Mă înalț, mă cobor, mă sufoc – scriu/ Sunt de aer și foc. Scriu – iubesc jupuitul de viu./; Am fost binecuvântată să scriu,/ să înfloresc pe hârtie/ bonsaii vieții mele; Scriu,/ mă descriu,/ mă pierd,/ mă găsesc/; Sunt bolnavă de fărăatingere,/ de fărămângâiere. Poeta scrie la persoana I singular, expresie lingvistică a conștiinței de sine, a eului, având rolul stilistic de a conferi verosimilitate reflecției, dând și un grad maxim de autenticitate discursului poetic, iar când vizează relația cu lumea, stilul e unul direct, chiar retoric. În discursul liric, persoana I devine marcă textuală, instanța din care se construiește viziunea poetică, reliefând lirismul subiectiv, structurând dis- cursul liric și exprimând trăirile și experiențele artistice asumate de eul poetic.

De aici încolo, poezia Passionariei Stoicescu stă sub semnul existenței, iar sintagma Alunec printre lucruri și cuvinte îi definește actul creator. Sunt ușor identificabile în volum și motivele literare care susțin această temă fun- damentală: cuvântul, lumina, disperarea, speranța, sacrificiul rostirii, jocul, hergheliile de nori, țărâna, praful, lanțul, valul, umbra, toamna, cocorii, poemul, poetul, poezia, cartea, praful, deșertul. Să exemplificăm:

De câte ori am râs și-am plâns/ Un lanț s-a rupt, un lanț s-a strâns.; Barca zorește spre mâna ce stăruie,/ valul cutează, valul se năruie.; Din umbra mea se-ngăduie străina/ mai singură și tristă ca lumina/; Într-un târziu luna/ mi-alu- necă din poală/; Herghelii de nori le biciuiești până la ploaie./ Trag cocorii/ în țeapă de unghi depărtarea; Gri straiele toamnei/ fâlfâind în sufletul meu și-n oraș/; Duhovnicul meu e Poemul/ un preot îndatoritor care mă ajută să uit./; Poetul își ferecă sufletul și se trezi niciunde/ cu o nouă față în aceeași lume.; Fiecare carte – un alt mormânt/ pentru multele chipuri și suflete./; praf, praf, praf/ cuvânt prolific/ în semantica deșertului/; Deșertul e promițător,/ șoapta lui cântă: praf, praf, praf./ Sunt Poezia și vă vorbesc de sub apă.

Există între poeme unul intitulat Lucrul viu, în care autoarea se autodefinește printr-o invenție lingvistică – unică în literatura română ‒ plusființa – eul creator: Exist prin supra-viețuire:/ deasupra vieții zi de zi/ plutește o ceață subțire/ în care gândul uscat și fierbinte/ se-nmoaie ca să fiu altă fire,/ plusființa mea să poată naște cuvinte.

În finalul antologiei poetice poeta inserează, deloc întâmplător, poemul Droguri, poate cea mai pătimașă, mai sensibilă, mai frumoasă și mai sinceră declarație de dragoste pentru poezie din întreg volumul: Mama-n disperare fuma,/ bietul taică-meu bea, un bunic era cartofor,/ o bunică se cafelea…/ Încărcat de antecedente, viciul și-a făcut datoria/ alchimice elemente mi-au făurit poezia…/ O narghilea de văzduh/ cu fum sfânt de la duh/ și o cerească licoare/ de beznă topită în soare/ și jocul la chintă roială/ cu masa și punga tot goală,/ și zaț și caimac și noroc,/ mereu date-n foc, date-n foc…/ În primăveri și în toamne/ scriu, rescriu și mă rog:/ – Nu mă vindeca, Doamne,/ de cel mai ieftin, cel mai scump drog!

Dacă avem în vedere stilistica verbului, prezentul este forma verbală dominantă, dezvoltând registrul semantic cel mai bogat, acoperind funcțional toate cele trei perspective temporale: prezent, trecut, viitor, înglobând un sens pantemporal. Timpul enunțării și al receptării se înscriu într-un continu- um temporal, perceput din perspectivă metafizică. În felul acesta autoarea găsește posibilitatea de reliefare a unor categorii filosofice și ale unor con- cepte etice, estetice și cognitive, vizând relația cu lumea, cu eul poetic, dar mai ales cu poezia. Enunțurile capătă o valoare omnitemporală și un grad mare de generalitate. În plan stilistic, valoarea exprimării este generată de concizia plastică a discursului, fără podoabe stilistice inutile – cea mai mare calitate a discursului poetic. Funcționează paralel și un prezent liric, realizând un decupaj în fluxul temporal continuu, exprimând intensitatea trăirii într-o durată concentrată, continuă, presupunând asumarea condiției existențiale și dinamizând imaginile artistice.

Passionaria scrie cu aceeași dezinvoltură și poezie clasică, și poezie modernă, toate de o rară acuratețe stilistică, dezbrăcată de „zorzoane” in- utile, dar încărcată de simboluri și semnificații, pentru a face loc sincerității și autenticității rostirii, într-un discurs predominant reflexiv, cuprinzător cât viața, simplu în aparență, dar complex în profunzime, izvorât din convingeri morale și estetice. Este o voce lirică dinamică, expresivă, profundă, poate cea mai vizibilă în contemporaneitatea imediată, în poeme egale cu ele în- sele, toate subsumate temelor esențiale: Cuvântul, Poetul, Poezia și Lumea, aruncându-și mereu privirea, asemenea lui Oedip, spre interior, căutându-și plusființa, pentru a crea permanentul echilibru între tensiunea intelectuală și cea emoțională.

Capitolul al doilea al acestei antologii de autor, cuprinzând texte selec- tate din cele 9 volume în proză publicate între anii 1988 și 2017, poartă, nu întâmplător, numele ultimei dintre povestiri, Acasă nu e nimeni, vrând parcă să-l prevină pe cititor în legătură cu sentimentul singurătății și al deșertăciunii. Din considerente analitice, nu voi prezenta povestirile în ordinea indicată de autoare, ci voi avea în vedere criteriul cronologic, acela al vârstelor persona- jelor feminine protagoniste, pornind din copilărie, până la maturitate și chiar mai departe, iar pe parcurs voi și argumenta această opțiune.

Povestirea Sub liliacul bun la toate ar putea fi încadrată mai degrabă în categoria povestirilor cu/ pentru/ despre copii. Protagonistă este o fetiță năstrușnică și inventivă, Anuca. Împreună cu fratele ei, Toni, găsește un cățeluș, Țoțonel pe care îl adoptă în secret, îl îngrijesc. Bineînțeles că scrii- toarea, cu talentu-i descriptiv și narativ, prezintă în detaliu toate năstrușniciile legate de aventura celor doi, care-și dresează cățelușul pentru a fura caise și gutui, pe sub gard, din grădina unei vecine zgripțuroaice, zgârcite. Până la urmă, aceasta descoperă „hoțul” pe care îl otrăvește. Cititorul își poate imagina durerea copiilor.

Cuibul este povestea foarte tristă a unei fetițe, Fulga, ai cărei părinți se despart, iar ea trebuie să-și răspundă la întrebările copilăriei sale nefericite:

„De ce s-au despărțit? Cu cine vrea să locuiască?”. La tribunal i se explică: Părinții tăi s-au supărat și nu mai pot locui împreună. Mama o să stea într-o curte, iar tata în alta. Răspunsul fetei este năucitor: Eu vreau așa, din curte în curte. Desigur că va locui și la mama, dar și la tata, care se mutase undeva la munte cu altă soție pe care copila o ura de moarte și chiar ar fi încercat să-i facă felul. În urma experienței traumatizante la Oncioaia, va scrie pentru la școală, o compunere, Tata și vara.

O altă ipostază a feminității o descoperim în Lecția de probă, unde ado- lescenta Aprilia, pregătindu-se să devină învățătoare, trebuie să țină o lecție de probă, în fața metodiștilor și a colegilor. Emoționată, în dialogul cu elevii, încurcă întrebarea: „Covrigi, câți copii am eu în mână?”, pe care o rezolvă inteligent, amintindu-le că a vrut doar să le testeze atenția. Prilej pentru Pestalozzi, profesorul metodist, să îi laude inspirația de moment, pe când profesoara de matematică o persiflează.

Rolul este o excelentă nuvelă psihologică pe tema teribilismului adolescen- telor, zăltata vârstă de șaptesprezece ani. Adolescenta Andra s-a îndrăgostit, la prima vedere, de inspectorul Linu Alexandru, în timpul unei lecții de dirigenție la care acesta asistase. Aflată în mare inspirație, îi dedică o poezie, Cărăbușul de mai, prin care-i destăinuiește sentimentul: Surâsul tău, ca soarele cu dinți,/ mi-a tulburat privirea și suflarea/ – nu vraja lunii mai m-a scos din minți,/ ci aerul tău trist și nepăsarea. Pedagogul din el, om cu familie, o temperează pe adolescentă. Rolurile se vor schimba după doi ani, la banchetul de absolvire, când, Linu, liber acum, atentează la pudoarea adolescentei, căreia îi propune să joace rolul de soție, dar se izbește de un refuz categoric.

În povestirea Frați de cruce, descoperim o altă ipostază a adolescentei, fața ei credulă. Lia trăiește la intensitate maximă sentimentul de dragoste pen- tru colegul ei, Fil, care părea că o ignoră. Parșiv, rivalul, Grig, ar fi dat orice ca să-l înlocuiască pe Fil, folosind arma perfidiei, pentru a se insinua în sufletul răvășit al fetei. Prin promisiuni și insinuări perfide ajunge, ca, la un moment dat, să devină, prin naivitatea fetei, „frați de cruce”. Mimează dragostea, are chiar intenția de a o viola. Ceea ce nu se va întâmpla.

Victoria – nume simbolic – muncitoare într-o fabrică, dar și studentă în același timp, este personajul principal din povestirea Văduva tânără și alu- nele râncede. Tânjește și își face mari speranțe în a-și petrece revelionul cu bărbatul de care era îndrăgostită în secret, Dudu. Acesta se dovedește ingrat, nedându-i niciun semn. Atunci ea hotărăște să se răzbune și își cumpără un bilet de Revelion pe Valea Prahovei. Apare în salon în ipostaza de văduvă, îmbrăcată elegant, dar în negru, și are parteneri la masă trei bărbați cavaleri, un medic, un fotoreporter și un economist. Desigur că „Doamna” va face gafă după gafă, până la urmă, în urma consumului exagerat de alune, i se va face rău, va vomita… Victimă a propriului orgoliu și a propriei naivități.

În savuroasa povestire plină de dinamism și de tinerețe, De-a șarpele cu ciorapii verzi, o descoperim sub numele de Alina, deja învățătoare, re- partizată într-un sat, departe de orice civilizație, dar își ia meseria în serios, imaginând fel și fel de jocuri pentru a-i atrage pe copilași spre carte, ceea ce se și înfăptuiește. Folosește și recreația în acest scop, jucându-se cu micuții de-a șarpele, prilej cu care și-a atras porecla, dar și ostilitatea celorlalți colegi de cancelarie.

Următoarea povestire, Mânzul de treflă, este tot pe aceeași temă. Aici, Mara este repartizată în satul Hârtoapele, unde, după lecții, la gazdă, plic- tisindu-se, ghicește în cărți țărăncilor. Una dintre ele și-a pierdut mânzul și speră să-l găsească, rugând-o să-i ghicească în cărți. Mara mimează ghicitul, îi comunică faptul că îl va găsi în curând, așa îi arătau cărțile, lucru ce i se și întâmplă. Mara s-a ales cu renumele de… farmazoană.

Mireasa de la miezul nopții este povestea experienței insolite a lui Do- lores, deja măritată cu Filip, un lipovean pravoslavnic, și trebuia musai să fie botezată în religia rușilor lipoveni. Faptul se petrece, după obiceiul lor, în biserică, chiar la miezul nopții, dar mireasa, necunoscând ritualul, crede că trebuie să se dezbrace, pentru vârâtul în cristelniță, fapt ce provoacă uimire printre ceilalți participanți.

În povestirea cu tentă umoristică, Cum se întâmpină un oaspete, ne aflăm în lumea funcționarilor, într-un birou, unde trebuie să se ia hotărârea de a se întâmpina la avion un străin care avea să vină din Georgia, Sermol Fiodorovici Burciuladze. Cum nici un bărbat nu prea ar vrea să fie în această ipostază, sarcina cade în seama noii angajate, tânăra Dorina, care, până la urmă, merge cam cu mare teamă la aeroport, gândindu-se la neputința identificării oaspetelui. În final, cu cea mai mare naturalețe, oaspetele o ajută, îndreptându-se spre ea, care ținea în mână o hârtiuță cu numele lui.

Tot o funcționară este protagonistă și în povestirea cu intensă coloratură psihologică, Fenomenul Fittipaldi. Un funcționar, Pavel, în drumul spre ser- viciu, într-un mijloc de transport în comun, zărește scris numele Fittipaldi. Intrigat, când ajunge la serviciu, tot întreabă pe unul și pe altul, faptul deve- nind o obsesie pentru toți funcționarii, care nu găseau răspunsul: „Cine este Fittipaldi?” Până la urmă, îi scoate din încurcătură tot o femeie, doamna Haneș, explicându-le că este vorba de celebrul automobilist de Formula I, Emerson Fittipaldi, mort într-un accident pe pistă. Toată atmosfera din birou se destinde.

În Permisia, descoperim femeia în ipostaza ei nobilă, împlinită, cea de mamă, care își așteaptă fiul, elev la un liceu militar de marină, să vină în prima lui permisie. Pușa îl primește cu mare căldură și duioșie, pregătindu-i toate bunătățile, mângâindu-și băiatul în somn, dar tatăl îl neglijează făcându-și de treburi în oraș cu niște neamuri.

Nu-i scapă autoarei nici ipostaza mai puțin cunoscută, cea de scriitoare, în povestirea Premiul. Aici, Inia, scriitoare, este surprinsă în ipostaza obișnuită, cea de casnică. Așteaptă, cam neîncrezătoare, să-i apară femeia care se angajase să o ajute la curățenie. Până la urmă sosește Sița, ce părea mai degrabă o aschimodie de femeie, dar pe parcursul treburilor s-a dovedit vân- joasă. Pornind de la o carte din raft, Inia descoperă că Sița, așa simplă cum era, recita zeci de versuri pe care le învățase, chiar de la fiica ei, care nu voia să adoarmă decât dacă i se citea dintr-o singură carte, care se dovedește a fi cea a Iniei. Mai mult, Sița mai descoperă și o carte de-a Inei, primită drept premiu la școală, din care recita fiică-sa. Prilej de mare încântare pentru poetă, care descoperă că poeziile ei au impact atât la cei mici, cât și la cei mari.

Ultima dintre povestiri, Acasă nu e nimeni este cea mai amplă și i se poate atribui calitatea de nuvelă prin complexitatea personajelor și prin dramatismul întâmplărilor. Este o nuvelă pe tema dezrădăcinării, ai cărei protagoniști sunt Maia și Ștefan. Ștefan, acum universitar de renume, ar vrea să se întoarcă la origini, la ai săi, undeva, într-un sat, lângă Dunăre, dar neamurile sale, oameni simpli dar hrăpăreți, nu mai vor să accepte ideea întoarcerii sale, cu gând să pună ei mâna pe averea părintească, ceea ce le și reușește, prin șantaj și obrăznicie. Oripilat, Ștefan hotărăște să-și construiască singur propria casă, chiar reușește, dar când să se bucure, îl va lovi o boală necruțătoare. Odată cu el se va risipi și visul, căci Maia nu mai are nici un motiv să mai țină casa, hoții își făceau meseria de câte ori aveau prilejul.

Cele paisprezece narațiuni, unele nuvele, altele schițe, sunt mai mult decât niște simple povestiri. Adunate în această ordine, puse cap la cap, îm- preună, devin un excelent roman al existenței feminine, urmărindu-i vârstele, din copilărie până spre adânca maturitate. Personajele reprezintă adevărate tipologii umane, fiecare dintre ele investigând câte o vârstă, (copila frustrată, adolescenta credulă, femeia mamă, grijulie cu căminul, femeia duhovnic, femeia trădată, femeia în fața nemerniciei umane), urmărindu-i permanent componenta psihologică, trăirile și frământările specifice, surprinzând-o dintr- o perspectivă lucidă, luptătoare, în pagini de mare rafinament, eliberate de lirism, dar încărcate de o discretă amărăciune și încrâncenare. Este romanul existenței scriitoarei, căci, chiar dacă apare în roman sub paisprezece nume (Anuca, Fulga, Aprilia, Andra, Lia, Victoria, Alina, Mara, Dolores, Dorina, doamna Hanes, Pușa, Ina, Maia), cititorul comun, necunoscător al biografiei autoarei, descoperă dincolo de aceste nume, în spatele lor, pe femeia cas- nică, femeia mamă, femeia soție, femeia scriitoare, luptătoare, revoltată, cu tot cortegiul de zbateri, frustrări și amărăciuni pe care se luptă să le învingă, adică ființa umană în micile ori marile isprăvi ale citadinului. Scriitoarea se dovedește o excelentă cunoscătoare a sufletului feminin ale cărui meandre, trăiri și zbateri numai o femeie le trăiește și le exprimă.

În această antologie de autor, stilistic, paginile de proză apar ca o prelun- gire firească a poeziei. Descoperim observația atentă a detaliilor, dezinvoltura scenelor, construcția sigură a frazei, dialogul viu, rafinamentul descrierilor, iar peste toate naturalețe, prospețime, presărate deseori cu un umor fin și uneori cu duioșie și ingenuitate, alteori cu introspecție, toate la un loc însemnând clocot sufletesc, adică talent epic, la fel de robust ca și cel liric, creând o rea- litate nefardată, o lume a singurătății feminine nebiruită de existență.

Cel de-al treilea capitol al antologiei, intitulat sugestiv Un copil e rodul sfânt, cuprinde poezii și proză scurtă cu/ despre/ pentru copii, selectate din 42 de volume adresate copiilor, în care realitatea pătrunde în lumea poveștilor. Sunt texte necesare și pentru cititorul adult, având menirea să intermedieze între scriitoare și micul cititor. Sunt poezii, povești și povestiri care gravitează la hotarul dintre real și fantastic, scrise cu talent, pe măsura puterii lor de înțelegere. Prozele au duioșia evocării, umorul cald, plin de vrajă și haz, absolut toate pline de învățături, iar poeziile surprind cu gingășie candoarea și inocența vârstelor. Dovedesc că Passionaria Stoicescu este o excelentă cunoscătoare a psihologiei copilului, venită dinspre statutul de învățătoare de care nu s-a dezis, dar și l-a asumat o viață întreagă. Dovada o reprezintă sutele de întâlniri cu cititorii cei mici de prin toate colțurile țării, să le fie spre învățătură. Versurile polistihice, distihuri sau terține, prozele rimate ori ritmate sunt muzicale, accesibile, pentru că pornesc din firescul vieții, din realitatea trăită de copii. Dispuse în alternanță, textele poetice cu povestirile feresc lectura de monotonie, mai ales că sunt prezentate într-un limbaj accesibil, creând imagini care le stimulează imaginația. De asemenea, problematica este extrem de diversă: lumea școlii, lumea viețuitoarelor pădurii sau cele domestice, păsări, animăluțe, gâze, plante, flori, familia, ocupații, îndeletniciri, jocurile copilăriei, într-un cuvânt un univers de care se desprind cu greu nu numai copii, prinși în mreaja vrajei lor, dar și cei maturi care uită câteodată de neajunsurile vieții și plonjează în această lume mirifică imaginată și creată cu talent de către Passionaria Stoicescu. Inventivitatea, naturalețea, sinceritatea rostirii și prospețimea ar fi sintagmele care-i definesc profilul de autoare de literatură pentru copii. Toate aceste atribute o fac unică, de neegalat, între autorii contemporani ai acestui gen de literatură, poate cel mai dificil.

Întrucât am avut marele prilej de a alcătui o monografie a literaturii sale pentru copii, intitulată Dialogul vârstelor în poezia, proza, teatrul, dicționarele în versuri și traducerile din literatura pentru copii ale scriitoarei Passionaria Stoicescu (Editura Editgraph, Buzău, 2014), unde am dezvoltat acest subiect, voi sublinia doar faptul că și acest capitol se încadrează caracterului unitar al operei sale – poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, dicționare în versuri (de antonime, de paronime, de antonomaze) pentru copii, dar și epigrame ‒ și totodată reprezintă un element de continuitate, situând-o pe autoare pe un piedestal al literaturii române, poate cel mai înalt, dacă avem în vedere literatura feminină.

Autoarea acestei antologii unice* a avut inspirația de a alătura la finele fiecărui capitol și substanțiale repere critice semnate de nume de prestigiu ale criticii literare românești, fapt care vine să confere greutate propoziției de început semnate de Titus Vîjeu: „Cărțile sale ce vor însuma în curând suta de titluri, formează o autentică bibliotecă plină de căldura unor trăiri existențiale”, fiind răsărită dintr-o bogată și impresionantă activitate scriitoricească pusă în slujba culturii românești, adaug eu.

Passionaria Stoicescu – o scriitoare a cărei vastă operă acoperă o jumătate de veac de literatură ‒ conferă maturitate și strălucire literaturii contemporane și noblețe limbii române.

• Antologia de față a apărut într-o ediție de lux grație editurii Comunității Rușilor Lipoveni din România, nu doar ca un omagiu adus autoarei, dar și regretatului univ. dr. Andrei Ivanov, personalitate marcantă a etniei rușilor lipoveni, primul președinte al acestei Comunități, el însuși filolog, scriitor, lingvist, traducător, redactor șef al ziarului ei, „Zorile”.