DAN ANGHELESCU ‒ Pandem(on)ia și (des)ființările ei culturale
S-ar părea că după trei decenii de post-comunism, fenomenul pe care-l numim cultură (inseparabil legat de artă şi învăţământ) aproape a dispărut din sfera de preocupări a actualităţii noastre. Din această cauză, Cultura, despre care Mario Vargas Llosa spunea că „poate fi experiment şi meditaţie, gând şi vis, pasiune şi poezie şi revizuire critică profundă şi constantă a tuturor certitudi- nilor, convingerilor, teoriilor şi credinţelor” (Llosa,2016: 186.) la noi o regăsim într-o zodie a mizeriei spirituale, a puţinătăţii şi indigenţei. Tot mai sufocată de voga unei modernităţi al cărui cuvânt de ordine (golit de orice urmă de sens) este distracţia, această stare de lucruri ne duce cu gândul la acea „durată” prevestită de T.S.Eliot (Notes Towards the Definition of Culture, 1948) „des- pre care să se poată spune că-i lipseşte cu totul cultura” (apud, Llosa, 2016: 186). Comentându-i afirmaţiile, nici Mario Vargas Llosa nu dădea semne de optimism atunci când aprecia în consideraţiile lui că fenomenul cultură: „… în sensul tradiţional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară. Poate a şi dispărut deja, golită discret de conţinutul ei, acesta fiind înlocuit cu un altul, care denaturează conţinutul originar” (Ibid:9).
Evident, privit din perspectiva ultimelor trei decenii, realităţile noastre confirmă întru totul cele mai pesimiste diagnoze, dat fiind că ceea ce se excomunică e tocmai ideea de valoare. Ştiinţele umaniste sunt – practic – expulzate tacit din sfera educaţională. „Înflorirea” (sic!) analfabetismului (a celui propriu-zis ca şi a celui numit funcţional) atinge un ritm devastator, interzicând orice nădejde de viitor pentru această ţară. Însă toate aceste situaţii nu îngrijorează pe nimeni ci, dimpotrivă, unul dintre guvernanţi chiar spunea, de curând, cu o nonşalanţă incalificabilă că, pentru decidenţi, învăţământul nu constituie o prioritate. După asemenea rostiri să nu ne mirăm că lipsa de speranţă şi torpoarea s-au instalat în sufletul şi în reacţiile conaţionalilor noştri. Redevenim (vorba Anei Blandiana) un popor vegetal. Pe toate canalele mediatice şi supra-mediatice se inoculează o rece uitare de sine şi se cultivă ceea ce Virgil Ierunca numea o pedagogie a uitării. Se reia, se aplică, tacit, ideea – ştim bine cât de toxică – a omului nou (!?) al cărui viitor trebuie să fie fără cultură, fără memorie, fără istorie, fără gânduri şi fără Dumnezeu. Dar o asemenea prefigurare a viitorului (semnele ei deja sunt vizibile pe diverse planuri) nu este un coşmar orwellian, ci o realitate foarte posibilă spune Mario Vargas Llosa. Iar noi o resimţim ca atare tot mai aproape; şi asta pentru că „bazele culturii tradiţionale au falimentat şi au fost înlocuite cu nişte iluzii” (Ibid:198).
În subsidiarul acestor situaţii, venind de peste tot din lume, se insinuează şi la noi golemica umbră a globalizantei tehno-ştiinţe, cu imperativele ei de eficienţă şi viteză sub care umanitatea e tot mai captivă. Să ne amintim de exacerbările disolutive ale pozitivismului (cu aşa-numita Concepţie ştiinţifică despre lume //Wissenschaftliche Weltanffassung promovată de Rudolf Carnap şi Cercul de la Wiena). Prin ea întreaga Filosofie ar fi trebuit să se subordoneze empirismului, astfel tinzând să devină nimic mai mult decât o simplă activitate de „clarificare logică a gândurilor” (Wittgenstein). Redirecţionată strict către producţiile civilizaţiei de consum, totalitatea gândirii ar fi determinat închide– rea oricăror alte orizonturi de raţionalitate. Distingem în toate acestea unul dintre momentele începând de la care entropiile Inumanului invadau, cu o agresivitate fără precedent, lumile artei şi ale culturii, adeverind predicţiile unui Oswald Spengler despre timpurile omului faustic în care civilizaţia devine „…o maşină, care face sau vrea să facă totul după modelul maşinii. /…/ O lume artificială, (avertizase el) pătrunde şi otrăveşte lumea naturală. /…/ Faptul că gândirea umană descătuşată nu-şi mai poate înţelege propriile consecinţe face parte din tragismul acestui timp” (Spengler, 1931:81,82).
Într-un ultim interviu acordat presei (der SPIEGEL nr. 23 /1976 ‒ „Nur noch ein Gott kann uns retten”), Martin Heidegger avansa – şi în acest sens – afirmaţii cu atât mai tulburătoare cu cât ele încercau un răspuns la complexele situaţii a căror desluşire continuă să ne preocupe şi astăzi: „… omul este controlat, comandat şi provocat de o putere care se manifestă în esenţa tehnicii şi pe care el însuşi nu o stăpâneşte. (….) Ceea ce este valabil şi despre orice putere şi străduinţă umană. Numai un Dumnezeu ne poate încă salva. Nu ne rămâne, ca unică posibilitate, decât să provocăm în gândire şi poezie o stare pregătitoare pentru apariţia sau absenţa Lui în crepusculul nostru: căci în chipul Lui absent suntem noi înşine cei care ne pierdem”.
În tragic-dramatica desfăşurare de evenimente a veacului XX – mari gân– ditori ca Oswald Spengler (Orice mare cultură este o tragedie; /…/ păcatul şi prăbuşirea omului faustic sunt mai mari decât tot ce au putut vedea vreodată Eschil şi Shakespeare), Paul Valéry (Noi, civilizaţiile acum ştim că suntem muritoare), Ortega y Gasset (Începe dezumanizarea artei) şi mari romancieri, precum Ernst Jünger, Raymond Abellio ori Vintilă Horia au încercat o des- luşire a marilor enigme ce apasă asupra Culturii, a Timpului, a Civilizaţiei, atenţionând că dezechilibrele apărute între lume şi om, deschid perspectiva recrudescenţelor unei noi barbarii.
Într-adevăr, din inanitatea tot mai accentuată a culturii şi din tacit-acceptata decădere a înaltelor valori ale umanului, înlocuirea omului cu materia a fost (ca şi în recenta noastră istorie) practicată cu fanatismul specific ideologiilor totalitare. Iată de ce, după o jumătate de veac de totalitarism, ea apare astăzi la noi ca un fapt împlinit. Aproape nici nu mai observăm că în vorbirea curentă apar sintagme deloc inocente politic. Se vorbeşte curent despre materialul uman, resursele umane şi trecem cu vederea peste valoarea cuvântului Om, cândva socotit de înţelepţii lumilor antice drept măsură a tuturor lucrurilor! Astfel valoarea supremă a fost redusă la o depreciativă şi derizorie entitate, expusă oricând şi oricăror solicitări de a se livra. Ceea ce, potrivit lui Hei- degger, echivalează cu o situare evident depreciativă, mereu disponibilă (bestand), către o comandă (bestelt) ocultă.
Cultura autentică, aceea care în esenţă înseamnă instaurarea ideii de valoare în toate supremaţiile ei, nu ar permite asemenea subordonări. Şi de aceea gândirea şi poezia, prin care ea (cultura) îşi află formele specifice de reprezentare, din perspectiva lui Heidegger sunt convertite în puterea supe- rioară, lipsită de violenţă, singura în măsură să se opună fenomenului de dezrădăcinare a omului ce se petrece sub ochii nostri. Mai mult decât atât, prin ele Cultura intră în rezonanţă şi cu – nu mai puţin esenţialul – fenomen al comunicării. „Suntem un dialog” scrisese cândva Hölderlin într-un poem rămas, din nefericire, neterminat; ceea ce trimitea, evident şi direct către ideea de Comunicare, dat fiind că dialogul constituie evenimentul esenţial al limbii, temèi al Dasein-ului uman, pentru că (cităm din nou din Heidegger) numai sub această formă limba survine în istorie în chip autentic, zeii ajung la cuvânt (Zu Wort kommen), şi apare strălucind o lume (Heidegger, 1995:89).
Dar dacă vorbim despre Comunicare trebuie, totuşi, să ne reamintim şi de Stagirit: el este cel ce a spus că Omul este fiinţa care posedă logosul (Politica); continuăm cu Hölderlin, dar nu-l vom uita nici pe Novalis. În Frag- mente logologice (o metafilosofie al cărei obiect era spiritul însuşi, reflectând la propria sa cugetare), Novalis scria: „…tot ce aflăm este comunicare. Astfel, lumea e de fapt comunicare ‒ revelaţie a spiritului”. Însă cea care deschide individualităţile către comunicare şi le face inteligibile, în viziunea lui, este iubirea. În lumea contemporană Karl Japers nu va ezita să situeze (comunica- rea) în înalta postură de criteriu al adevărului, afirmând tranşant că o credinţă filosofică este adevărată numai în măsura în care promovează comunicarea. Şi potrivit aceluiaşi Jaspers omul este el însuşi doar când se află în stare de comunicare cu altă fiinţare autentică şi cu lumea, concluzionând că el se poate împlini esenţial doar prin comunicare, întrevăzută ca înfruntare animată de iubire (liebender Kampf), cu o altă existenţă, ceea ce readuce romantice ecouri dinspre Novalis.
În cele din urmă, de la Norbert Wiener încoace ni se va spune şi vom înţelege că totul este, sau pare a fi, Comunicare, dat fiind că «Elle touche a tout le monde et tout le monde y touche.» (P. Guiraud).
Prin urmare, potrivit celor de mai sus se impune inevitabil o relaţie: Cultura nu poate fi gândită şi înţeleasă deplin decât alăturată încă unui – la fel de controversat şi enigmatic – termen şi, totodată, subiect de meditaţie: Comunicarea. Şi asta într-un moment când lumea, după tragica traversare a veacului XX, ajunge la conştiinţa copleşitoarei grandori a ceea ce este de gândit (des zu Denkenden ‒ Heidegger).
Dar dacă omul astăzi se regăseşte doar ca element derizoriu, înglobat unor funcţionalisme unde se macină doar pustiitoarea lipsă de sens, ne putem întreba: oare Comunicarea mai este ceea ce se crezuse că este? Pentru că de la un moment încoace am început să simţim că şi limbajul se poate ridica în faţa umanului şi că monstruos, chiar el devine personaj principal (vezi Ionesco, Becket…) într-o dramă, deloc difuză; dacă nu cumva e vorba chiar de o maladie spirituală ce aparţine de fapt umanităţii. Invizibila şi malefica lui omniprezenţă, tot mai incontrolabilă, ne face să întrebăm dacă nu cumva între om şi limbaj a survenit o fractură fatală? Cultura, pe care cândva Constantin Noica o gândise sub semnul trinitar al Comunicării, Comuniunii şi Cuminecării suportă în prezentul nostru noi fenomene tectonice. Civilizaţia actuală a deve- nit, înainte de toate, o civilizaţie a imaginii. Iar imaginea, cu forţa ei inexorabilă domină, deformează şi deschide noi orizonturi în sfera comunicării, dar nu ne mai întrebăm cât de falacioase sunt. Ea induce şi practic obligă la tăcere, paralizează, inhibă puterea de fantazare şi uneori aproape că stinge lumina cuvântului. Cuvântul care părea că este – o spunea Goethe – elementul modelator (bildend!) cel care formează, care educă. Dar şi educaţia a devenit suspectă şi politic şi sanitar, deci şi şcolile s-au închis. Şi ‒ se vede cu ochiul liber că închise vor rămâne!
La fel de firesc, o autoritate devenită supremă s-a instituit în numele Covidului 19 şi ea, indirect, dar cu trimitere clară şi la Cultură, decretează tot soiul de lucruri. De pildă că Simfonia a IX-a de Beethoven are un caracter vizibil instigator. Acel Seid umschlungen, Milionen (Îmbrăţişaţi-vă milioane) din partea corală incită la grave încălcări ale noilor legi şi regulamente. Aşa se face că abia de acum vom fi inoculaţi – discret, desigur – de corectitudinea politică a romanului Doctor Faustus al lui Thomas Mann, când personajul Adrian Leverkühn declara un război necruţător împotriva lui Beethoven şi a Simfoniei a IX-a spunând: „Nu trebuie să fie /…/ nu trebuie să fie ce-i bun şi nobil, ceea ce se numeşte omenesc /…/ tot ceea ce şi-a găsit simbolul desăvârşit în Simfonia a IX-a trebuie luat înapoi. Eu voi lua înapoi.” Evident, asta se face acum! Se ia înapoi! În marile săli de concert, în elegantele şi fastuoasele teatre de operă s-a aşternut tăcerea, luminile s-au stins. Imposibil de spus când şi dacă se vor mai reaprinde vreodată. Orchestrele, formaţiile corale, colectivele teatrale – sub autoritatea Covidului sunt pe cale de a fi spulberate ca periculoase focare de infecţie!!! Civilizaţia? Nici o problemă: va supravieţui prin manelişti! Pentru ei nu s-au aflat restricţii, aşa că prezentul e «promiţător». El se naşte prin noi clipă de clipă, din îndelung cultivatele mari amnezii! Decidenţii de azi nu mai jură cu mâna pe biblie ci pe evanghelia după Marx. Azi dăm uitării vorba evanghelistului. La noul început NU a mai fost Cuvântul! Este Covidul!
Bibliografie
Oswald Spengler – Amurgul Occidentului – ed. Beladi ‒ Craiova. Llosa, Mario Vargas, 2016, Civilizaţia spectacolului, Humanitas. Oswald Spengler, 1931, Der Mensch und die Technik, München. Martin Heidegger, 1995, Originea operei de artă, Humanitas.