#74-75 decembrie 2022,  DOBROGEA - 144

OVIDIU DUNĂREANU ‒ Cu Dobrogea în suflet

Dobrogea, oriunde mă găsesc în ea, redeșteaptă în mine o mare orchestră.

Cântecul ei nepieritor este în egală măsură și cântecul vieții mele. Iar de câte ori i se sărbătorește ziua, în fiecare an, pe 14 noiembrie, în ochii minții îmi răsar chipurile a doi poeți geniali ai literaturii noastre, care nu au fost străini de acest ținut inconfundabil dintre Dunăre și Pontul Euxin. I-au cunoscut bine istoria, i-au surprins tainele și individualitatea, au călătorit prin el și l-au elogiat în însemnări jurnalistice și creații lirice admirabile. Ei sunt: Mihai Eminescu și Tudor Arghezi.

Mihai Eminescu, bun analist al vieții politice românești și europene contemporane lui, cunoscător al Tratatului de la Paris (1856), cât și al ce- lui de la Berlin (1878), gazetar incisiv, plin de vervă, face în ziarul Timpul numeroase și pertinente referiri la Dobrogea. Edificator, prin conținutul și demonstrația sa, prin obiectivitatea punctelor de vedere afirmate, prin echilibru și simțire, în susținerea dreptului nostru istoric asupra acestui teritoriu, care a aparținut marilor voievozi români, rămâne articolul „Ane- xarea Dobrogei” publicat în numărul din 19 august 1878. Iată ce afirma Eminescu: „…știrea (…) cum că guvernul nostru umblă să precupețească de pe acum pământul Dobrogei, ne indignase. Același principiu moral care ne dictase și șirurile astea, cari ating modul politic al luării în posesiune. A face ce fac toți, adecă a lua și stăpâni cu baioneta, e lucru ușor; a păstra însă acest Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoară, a dovedi că suntem destul de drepți și cumpătați ca să ținem în echilibru și în bună pace elementele cele mai diverse este o artă, este adevărata politică pe lângă care politica forței brute e-o jucărie. (…) Dreptul nostru (asupra Do- brogei n.n.) este istoric. (…) Urmași ai dacilor și romanilor și cei din urmă posesori ai Dobrogei, înaintea cuceririi prin Mahomed I, dreptul nostru istoric este întemeiat (…).”

La rândul său, îndrăgostit până peste măsură de Dobrogea, Tudor Arghezi, cu structura lui sufletească de călugăr călător, însingurat, îi bătea drumurile mai ales prin partea centrală, prin cea sudică și pe la mare. În una din drumețiile sale, prin locuri mai puțin umblate, îl întâlnește pe primul și neobositul bibliograf al Dobrogei, tânărul Stan Greavu-Dunăre, înregistrând amintirile și relatările bătrânilor pentru monografiile sale rapide. Mișcat de discuția cu el, poetul îi dedică o tabletă memorabilă în Bilete de Papagal.

Apropierea de Dobrogea, cu o așa de mare ardoare, îl determină pe Tudor Arghezi să mărturisească și să ne avertizeze: „Vraja Dobrogei nu se asea- mănă cu nici un alt fenomen din câte am trăit în țările străine. Le-aș asemăna prin sentiment, fără să le fi cunoscut decât mental, cu Egipetul Sfinxului care tace mut de mii de ani, și cu Iudeea (…). Iubite prieten aproape uitat, vino în Dobrogea României.Toate drumurile duc acolo ca altădată la Roma. Spiritul de curiozitate îți va fi pe deplin satisfăcut. Însă bagă de seamă și pregătește-ți un moral rezistent. Dobrogea uimește, se strecoară lin și dulce, pe nesimțite. Ea intră în sânge și nu mai poți să scapi de obsesia ei. Dobrogea te soarbe. Fii atent!”.

O natură distinctă, pluriformă, dar și una umană, specială prin diversitatea ei, îi definesc acestui spațiu românesc un statut insolit, făcându-l să poarte, permanent, o taină, un duh al lui, misterios și subtil.

Partea aceasta de lume are un farmec, o neîmblânzire care te iau în puterea lor de cum îi calci hotarul. Ea dă frâu liber, fără opreliște, reveriei, cugetului și inimii, dezvăluindu-ți profunzimea, frumusețea și măreția existenței omenești. Amplitudinea și transparența luminii care o ocrotește, deschid calea spre miracol. Mitul, legenda, istoria impresionantă, dar și realul surprinzător se înverșunează să conviețuiască în acest spațiu, asigurându-le oamenilor accesul la eternitate și democratizează, prin mijlocirea fantasticului și magi- cului, înaintea credinței chiar, societatea rurală de aici, de care mă ocup în cărțile mele.

Specificul acesta dobrogean, la care fac referire, se integrează specificului național cu nota lui de originalitate „mai subliniat”, cum ar spune G. Călinescu, și anume el reprezintă partea de „meridionalism”, partea solară a arhitecturii noastre sufletești și spirituale.

Tărâmul de azur, seducător al Dobrogei, mă ține de-o viață și pe mine într-o captivitate statornică. De el îmi sunt legate, cu tot ce au esențial, făptura, viața mea. Și nici nu mai știu dacă, în afara orizonturilor lui diafane, ce urcă la cer, ele ar mai putea avea vreun sens. Între vastele-i oglinzi, o stare intensă de minunare îmi devorează neliniștile și-mi potolește nevoia de puritate și profunzime, nevoia de autodefinire. Ispita năvalnică de a-i trăi cu fervoare splendorile văzute și nevăzute, își află în mine suprema împlinire. Și poate niciodată ca în acele clipe nu mă simt atât de fericit, nu sunt atât de aproape de miezul inefabil al lucrurilor.

14 noiembrie 2022, Constanța

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *