Titlul de Doctor Honoris Causa conferit de Universitatea „Ovidius” Constanța academicianului Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Laudatio prezentat de Prof.univ.dr. habil Angelo Mitchievici
Pe data de 26 octombrie, Universitatea Ovidius Constanța, la inițiativa Facultății de Litere i-a decernat academicianului Nicolae Manolescu titlul de Doctor Honoris Causa. Rectorul Universității, conf.univ.dr. Dan Iliescu i-a înmânat diploma, decanul Facultății de Litere, conf. univ. dr. Alina Buzatu a rostit un discurs din partea Facultății de litere și prof. univ. dr. habil Angelo Mitchievici a dat citire Laudatio. Profesorul Nicolae Manolescu a susținut o lectio magistralis de excepție, un discurs cu accente polemice cu privire la actualul sistem de educație și a rolului dascălului în societate. A fost o pledoarie impresionantă pentru această meserie la confiniile cu vocația pe care Nicolae Manolescu a spus că o prețuiește cel mai mult și că reprezintă piatra de temelie a edificării unei societăți sănătoase, în măsură să-și valorifice întregul potențial. Dezvoltarea armonioasă a ființei umane a rămas un ideal care nu-și mai găsește locul în societatea actuală, o miză cumva îndepărtată. Într-un fel pledoaria pentru un învățământ ultraperformant, transformat într-o prioritate al unei strategii naționale a fost indirect o pledoarie pentru științele umaniste și pentru educația elementară, bazală care așează un început bun. Mi-am ascultat profesorul din facultate cu aceeași emoție nu doar pentru a învăța ceva nou despre literatură, ci cu sentimentul că aparținem aceleiași vârste, aceluiași gând care a modelat generații și anume că nicio tehnologie oricât de avansată nu poate suplini acele valori care definesc umanitatea și că științele umaniste și, în particular, literatura sunt modalități exploratorii ale universului care suntem. Într-un fel, prin Nicolae Manolescu am auzit vorbind o întreagă tradiție cărturărească, o linie neîntreruptă de magisteri, de filologi autentici, ducând mai departe mesajul. Se va opri ea aici? În orice caz, din acest punct, nu va mai fi posibil pentru un singur cărturar să scrie o istorie integrală a literaturii române așa cum a făcut-o Nicolae Manolescu pentru că n-ar avea timp fizic să citească nici măcar literatura care contează de până la el. Nicolae Manolescu a trasat o limită de la care nu putem decât să privim cu admirație puterea de sinteză a unei singure minți și a unui devotament extraordinar, o literatură care a dobândit expresia gândului său. Mă întreb dacă generațiile care vor veni vor fi capabile să înțeleagă acest moment singular și să-l onoreze cum se cuvine. În orice caz, mă bucur că Universitatea Ovidius din Constanța a făcut acest gest onorând prin Nicolae Manolescu un moment augural al culturii române.
Laudatio
prezentat de Prof.univ.dr. habil Angelo Mitchievici
În istoria literaturii române, Nicolae Manolescu ocupă un loc privilegiat alături de marii istorici, teoreticieni și critici literari, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu și Tudor Vianu, atât prin anvergura operei, cât și prin caracterul ei fondator.
Asemenea lui Eugen Lovinescu și G. Călinescu, Nicolae Manolescu este autorul uneia dintre capodoperele istoriei literare românești, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, publicată în prima ediție în 2008. Exemplară în această lucrare este capacitatea extraordinară a istoricului literar de a cuprinde și sintetiza, cu un remarcabil spirit analitic, bogăția de forme și expresii ale literarului și, nu în cele din urmă, câmpul vast și atât de divers al literaturii române cu relieful ei particular. Provocarea în fața căreia s-a aflat Nicolae Manolescu nu a fost doar aceea de a adăuga istoriei călinesciene aproape un secol de literatură, ci aceea de a realiza acest lucru pornind ca și Călinescu „de la origini până în prezent” și de a conferi demersului istoriei literare spirit critic sau, altfel spus, caracter, într-un dialog sclipitor cu toate marile voci critice ale literaturii române. Ca și Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și G. Călinescu, Nicolae Manolescu, una dintre cele mai limpezi minți ale generației sale, este unul dintre creatorii de canon literar, un canon care s-a întemeiat pe o permanență a criticii literare de întâmpinare de câteva decenii configurată de „temele” sale și restituită parțial într-o substanțială serie de șapte volume. Fără a exagera, actualul canon al literaturii române postbelice este alcătuit după chipul și asemănarea spiritului critic al lui Nicolae Manolescu. Aceste „teme” constituie mai mult decât expresia unei metodice exercitări a actului critic, ci și un gest remarcabil de discernământ și afirmare a spiritului critic maiorescian și a valorii estetice dincolo de orice ingerință politică sau ideologică, în afara oricărui compromis. „Temele” manolesciene reprezintă un extraordinar „jurnal” de lectură critică al fenomenului literar românesc. Nicolae Manolescu a surprins în opera literară momentele ei de singularizare, cărțile cele mai importante au trecut prin filtrul lecturii sale și au rămas adesea fixate în formula sa critică. Istoricul literar a reușit să precizeze reperele esențiale ale unor opere literare, să reafirme acele postulate ale literaturii în ansamblul ei ca purtătoare a unor valori care transcend dimensiunea estetică către o dimensiune etică și noetică deopotrivă.
Ca și Titu Maiorescu în cadrul Junimii sau Eugen Lovinescu la cenaclul Sburătorul a creat o școală de literatură prin intermediul Cenaclului de Luni, creuzetul din care s-a ivit practic o nouă generație de scriitori, generația ’80, generație pe care a format-o, pe care a protejat-o de vicisitudinile și ostilitatea ideologică cu care a fost întâmpinată într-un context politic refractar la orice expresie culturală și literară novatoare, la orice manifestare fie ea și sublimată estetic a gândirii libere. O școală de poezie la care s-au format majoritatea postmodernilor noștri, Cenaclul de Luni a reprezentat și un suflu nou, „o nouă sensibilitate” care a reînnoit întreaga literatură română, influențând în mod indelebil întreaga literatură care i-a urmat.
Cu teza sa de doctorat din 1970, publicată cu titlul Contradicția lui Ma- iorescu, examen minuțios al operei și personalității maioresciene, Nicolae Manolescu reevaluează, restituie și restaurează moștenirea maioresciană, reintroducându-l pe fondatorul Junimii și spiritul junimist ca spirit critic, civic și civilizator deopotrivă în circuitul valorilor fundamentale ale culturii române, după două decenii în care acesta fusese pus la index. În contextul politic dat, gestul de a readuce spiritul maiorescian în spațiul cetății era riscant, provocator, necesar și politic deopotrivă, punând în cauză statutul literaturii înseși față cu puterea politică. „Reîntoarcerea la Maiorescu” are semnificație în ordinea acțiunii publice ca act fondator de cultură și civilizație: „Obiectul lui e toată Cultura. (…) El n-a făcut critică (poezie, filozofie), în înțelesul nostru, de astăzi: a creat Critica”. Recuperarea moștenirii maioresciene are valoarea unui angajament existențial, prin reactivarea liniei de rezistență antitotalitară cu argumentele fundamentale pe care maiorescianismul le furnizează, de la spiritul critic și critica formelor fără fond și a beției de cuvinte, la reafirmarea autonomiei esteticului, a discernământului valorilor și a virtuților moderației și echilibrului. În mod subtil și categoric, istoricul literar investea spiritul critic maiorescian cu o relevanță care depășea cadrul operei literare, menit să răspundă ca acțiune publică ingerințelor ideologice ale statului totalitar în spațiul literaturii și culturii. Altfel spus, Contradicția lui Maiorescu răspundea unei alte contradicții, aceea dintre libertatea actului de creație și imperativele ideologice ale statului totalitar care au mutilat timp de un deceniu și jumătate literatura română sub forma realismului socialist.
Arca lui Noe, în trei volume apărute între 1980 și 1983, cel mai complex eseu despre romanul românesc scris până acum în literatura română își are locul pe același raft cu marile eseuri despre roman din literatura universală. Alături de Istoria literaturii române de la orgini până în prezent a lui G. Călinescu este printre cele mai citite și citate cărți, cu un efect formativ redutabil. Ionic, doric, corintic, categorii formale împrumutate arhitecturii templelor grecești au devenit astăzi categorii fundamentale în gândirea romanului în general, nu doar a celui românesc. Eseul despre roman reprezintă o sinteză și o genetică a devenirii romanului în raport cu conștiința romanescă a romancierului în ceea ce privește rolurile naratologice de care dispune, reprezentările literare ale realului, a procedeelor și mijloacelor care servesc ficțiunea până la acea hiperconștiință a literaturii intrate în zodia versatilității maxime a autoreflexivității, autoreferențialității, denudării procedeului, hiperconștiință la care se referea William Marx în „L’adieu à la littérature”. În continuitatea unor mari teoreticieni europeni ai literaturii alături de care stă prin profunzimea reflecției, de la Thibaudet și Wayne C. Booth, la Northrop Frye, Gerard Genette și Antoine Compagnon, Nicolae Manolescu transferă discuția despre roman în contextul literaturii române, demonstrând complexitatea romanului româ- nesc, dar și existența unei reflecții profunde asupra societății, a „formelor de viață” cum le numea Erich Auerbach în Mimesis și a rapelului către cea mai profundă interioritate, felul în care articulează în mod fecund o problematică eterogenă, inclusiv pe cea a literaturii înseși. În ceea ce privește relația dintre text și conștiința sensibilă a textului ca semnătură individuală a lumilor ficționale, Nicolae Manolescu intră în dialog cu reprezentanți ai tematismului precum Georges Poulet, Jean-Pierre Richard, Jean Rousset și Jean Starobinski. Prin rigoarea teoretică și subtilitatea analizei din perspectiva filozofiei culturii care integrează faptul estetic, Nicolae Manolescu stă alături de Matei Călinescu, Virgil Nemoianu și Toma Pavel. Istoricul literar are meritul de a reflecta la rolul criticii literare, ajungând la concluzii similare cu cele ale lui Jean Paulhan din Florile din Tarbes sau Teroarea în litere cu privire la „știința” literaturii. Nicolae Manolescu practică un relativism critic conștient permanent de limitele criticii literare, de variabilitatea sa istorică și culturală, dar și de puterile ei în interiorul unor limite.
Exercițiu de luciditate critică, mai actual ca niciodată indiferent de configurația de azi a câmpului literar, prefața acestui eseu rămâne un reper a unui spirit care transcende modele intelectuale către un adevăr redescoperit de către fiecare generație intelectuală și anume că literatura nu corespunde niciunei rețete, nu poate intra în logica perfectă a niciunui algoritm, nu poate fi constrânsă să intre în schema niciunei teorii. Felul în care este „deconstruit” structuralismul în contra direcției teoretice de atunci din cultura franceză, pornind de la unul dintre părinții lui fondatori, Claude Levi-Strauss, oferă un spectacol al inteligenței și moderației, o lecție pe care Nicolae Manolescu ne-o oferă prin intermediul analizei romanului. Dialogul polemic cu teoriile în vogă atunci, mode epuizate acum, înlocuite ulterior de alte mode, relevă extraordinarul discernământ critic în nebuloasa ideologică a anilor ’80. Acuitatea analitică a teoreticianului, spectacolul unei inteligențe adecvate obiectului ei, nu fac să treacă neobservate mizele intelectuale ale unei „politici” literare care reafirmau autonomia esteticului în contextul unei culturi aflate sub ase- diu în perioada ceaușismului târziu. În contextul falimentului estetic și moral al realismului socialist, a apariției în anii ’70 în câmpul literar a unei toxice și improprii ideologii cu față teoretică și anume protocronismul ca expresie a unui ultranaționalism inept, visceral, agresiv și doctrinar, discursul istoricului literar cu privire la roman și registrele interpretative configurează reperele inconturnabile ale unei vocații a libertății. Spiritul în care scrie Nicolae Manolescu este afin celui al prozatorului ceh Milan Kundera în Arta romanului afirmând complexitatea, ireductibilitatea romanului la orice abreviere regizată epistemic și a formei specifice de cunoaștere pe care o vehiculează, adecvată la ceea ce Edmund Husserl numește „lumea vieții”.
Nicolae Manolescu este autorul unor opere fundamentale care au reînnoit discursul critic și gândirea fenomenului literar dincolo de mode trecătoare și sociologisme reductive. De la Lecturi infidele, volumul său de eseuri din 1966, teoreticianul schimbă din temelii discursul critic, îi redau demnitatea spiritului critic, a libertății de gândire, a inteligenței și subtilității interpretative, a clarității, a conciziei, a argumentului polemic, a formulei memorabile, a unei stilistici cursiv-elegante, oferind un spectacol strălucitor al ideilor literare. Metamorfozele poeziei (1968), Introducere în opera lui Alexandru Odobescu (1976), Sadoveanu sau utopia cărții (1976), Despre poezie (1987), Desenul din covor (1988) etc. reprezintă tot atâtea expresii ale puterii creatoare și hermeneutice, a unei erudiții înrudite cu elocința și discernământul critic. Dincolo de dimensiunea interpretativă a textului literar repatriat esteticului și în special a textelor cu conținut programatic de dinainte de 1989, dimensiune în care criticul își dovedește excelența se mai află un alt orizont de lectură, în care interogația cu privire la discernământul valorilor estetice face loc unui exercițiu subtil, nuanțat al unei etici a actului critic, a unei libertăți pe care o promovează gândul desprins de orice constrângeri. Altfel spus, spiritul critic, de la care istoricul literar nu a abdicat niciodată, prefațează spiritul civic pe care l-a dovedit din plin, mai ales atunci când exercitarea lui comporta seri- oase riscuri.
Precum la Titu Maiorescu, acțiunea din spațiul literar se transferă la un moment dat în spațiul civic, Nicolae Manolescu fiind unul dintre membrii fon- datori ai Alianței Civice, președinte al Partidului Alianța Civică, formațiune care incorporează o bună parte din elita intelectuală românească a momentului și care își propunea să reformeze societatea românească. În același sens, a promovat cultura română în calitate de Ambasador al României la Unesco unde a fost numit în 2006 și este unul dintre distinșii membri ai Academiei Române. Nicolae Manolescu este de ani buni președintele Uniunii Scriitorilor din România. I-au fost acordate medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres” din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța.
Nu în ultimul rând, Nicolae Manolescu este un mare profesor, unul dintr-o galerie extrem de selectă alături de G. Călinescu, Tudor Vianu, Paul Cornea, Ovid. S. Crohmălniceanu, al cărui discurs despre literatură a modelat nume- roase generații de profesori, critici, istorici și teoreticieni literari. Forța cu care literatura poate mobiliza o existență conferindu-i sens era recuperabilă din discursul său strălucitor, cu ricoșeuri ironice, traversând spații ale memoriei, degajând o atitudine aristocratică de detașare amabilă. Profesorul era capabil să evoce sunetul unei epoci, imaginea unui alt timp, amprenta vie a existențelor reale ale autorilor în simbioză cu ficțiunile lor. Profesorul Nicolae Manolescu a mizat totul pe literatură ca expresie a libertății deopotrivă a actului creator și a creatorului însuși așa cum reiese din acest mic fragment care poate servi drept credo al criticului și istoricului literar: „Condiționată, limitată de factori sociali şi fizici, moștenită, învățată, invenția omului rămâne totuși imprevizibilă. Raportarea ei critică la un model sociologic ori psihologic e aproape oricând cu putinţă; dar niciodată nu e sigur că reunirea unor elemente într-o structură sociologică ori psihologică va produce o anumită structură artistică și nu alta. Totul fiind motivat în artă, chiar şi în detaliu, nimic nu se explică pe de-a-ntregul: creația unei lumi sau a unui singur individ este motivată şi deopotrivă misterioasă. În centrul oricărui proiect artistic uman, descoperim totdeauna o enigmă.”
Reevaluată astăzi, opera lui Nicolae Manolescu își relevă integralitatea edificiului solid construit pe baza raportului armonic între părți, cu o arhitectonică deopotrivă monumentală și elegantă, rezistentă intelectual și stilistic strălucitoare. Putem adăuga însă, că ea își relevă deopotrivă și integritatea, pentru că răspunde chemării timpului ei și mai ales provocărilor acelui timp, ca o lumină în tenebre, ca un exercițiu al libertății și demnității fie într-un moment al contestării lor, fie într-unul al devalorizării lor. Deși nu și-a propus, istoricul literar a proiectat propria sa biografie intelectuală cu gesturile ei emblematice în marile circumstanțe ale vieții în orizontul de indefinită elongație al culturii române.