MARIAN MOȘNEAGU ‑ Odiseea noastră lăuntrică

„Nauta et agricola“. Cu acest titlu, Romulus Dianu (1905‑1974), gazetar la „Curentul“ lui Pamfil Șeicaru, atrăgea atenția conaționalilor, pe 16 august 1941, imediat după Ziua Marinei, asupra unui element fundamental pentru prosperitatea românilor – Flota comercială.

„Cine știe să citească, și altfel decât cu aceste slabe litere, o hartă, știe, de asemenea, să deosebească destinul nostru de străvechi agri- cultori, cu acela mai nou, de navigator, la o mare închisă cum este Marea Neagră, sau la o apă dulce, cum este Dunărea.

În clipa în care România Regelui Carol I și‑a dat seama că are nevoie de o flotă, aceasta a fost făcută cu sacrificiile unui mic regat tânăr, și pe bazele acelea vechi, s‑a dezvoltat apoi, desigur, nu în proporție cu mijloacele de care țara a dispus, astfel încât, după o destul de lungă viață politică independentă, ne trezim astăzi tot agricultori, și foarte puțin navigatori, iar lucrul acesta trist și evident se trădează din citirea hărții, unde sunt desenate cu roșu atâtea drumuri bune înspre munte, și niciunul înspre mare.

Ciobani înamorați de munte și de vale, am tratat Marina noastră ca pe o Cenușăreasă. Cine e marinar în România, e tot așa de prematur apărut pe fața pământului ca și acela care este scriitor cu țeluri înalte, sau artist neconcesiv față de vulgul ignorant.

Totuși, trebuie să recunoaștem că progrese mari s‑au îndeplinit. Acest orizont n‑a fost înțeles de la începuturile navigației românești. S‑ar putea crede că oameni foarte capabili din trecut n‑au știut că istoria civilizației umane începe pe apă, cu expedițiile Argonauților, și cu acelea întreprinse de egipteni pe Marea Roșie. N‑au înțeles că fenicienii și cartaginezii își datoresc splendoarea lor, în istorie, exclusiv faptului că au străbătut apele pământului, de unde au cules floarea inteligenței și a geniului omenesc, deodată cu prețioasele lor mărfuri.

N‑au priceput că Roma antică n‑a fost bogată și puternică decât atunci când a fost în stare de a naviga, și că anticii romani nu repre- zintă nici un progres în istoria navigației, până târziu, când au fost în stare să se substituie grecilor, până în clipa când marile porturi Veneția, Genova și navigatorii normanzi au afirmat în lume elitele lor marinărești, meterezul de pe care s‑a putut smulge naturii floarea fină a civilizației europene.

Citesc uneori înduioșătoare prostii cum că Marea Neagră, căruia nu știu cine (ba știu, dar nu vreau să spun!) i‑a zis: «Mare Nostrum». Nu e deloc «Mare Nostrum», și aici se află racila multor neajunsuri. Din Marea Neagră nu ne aparțin decât apele teritoriale (sic!), până la orizont, de unde începem a ne socoti în străinătate. Pricina asta a făcut ca, militărește vorbind, Marea Neagră să nu ne încurajeze prea mult. Ne rămânea cealaltă alternativă: a dezvoltării unei Marine comerciale, poruncită chiar de produsele solului nostru, care ades sunt lemnoase, deci de mare volum, și aflătoare chiar în marginea marelui târg oriental, lipsit de lemn, lipsit de cereale, lipsit de produse petrolifere și de sare.

Era misiunea noastră marinărească. N‑am fost cu totul absenți de la împlinirea ei, dar chiar cu riscul de a fi, cum se spune, «trouble‑fête», adică un fel de cobe care tulbură petrecerea, voi spune, cu libertatea la care țin mai mult decât la orice, în îndeplinirea datoriei mele, că au fost regimuri care au făcut din Marina noastră o servantă a interesului național, nesocotind adevărul verificat de mii de ani, că nu s‑a îmbogățit absolut nimeni din agricultură, decât dacă a făcut comerț, și că toate marile puteri, toate marile națiuni, astăzi, sunt eminamente puteri cu o marină comercială serioasă, cu tradiții marinărești consolidate zi de zi, cu căi navigabile, străbătute și consacrate ca atare, cu mari debușee de‑a lungul acestor căi, și cu popoare care‑i constituie o clientelă.

Câtă vreme vom sta pe gânduri dacă trebuie să facem sacrificiile necesitate de înzestrarea noastră nautică, riscăm a fi, pentru istorie, ceea ce au fost (vorba ăluia!), tracii, geții, agatârșii, sarmații, umbrii, și alte neamuri care n‑au navigat.

Fiindcă, așa cum spune un poet latin: «Navigare necesse est; Vivere non necesse»…

În țările ce s‑au dezvoltat în paralel cu valul de invenții, și nu au așteptat ieftinirea produselor acestora, pentru a le adopta tardiv, există academii de marină, cu secțiuni istorice, legislative și administrative, secțiuni militare și economice, ca și secțiuni tehnice preocupate de ameliorarea materialului naval, în jurul cărora activează juriști, chimiști, medici, geografi, scriitori, zoologi și botaniști, oceanografi și mineralogi. Pentru întreținerea unui astfel de aparat intelectual cola- borator al navigației, se cheltuiesc anual sume enorme, dar acestea se realizează relativ ușor din produsul însăși al navigației.

Cine trage a sărac, nu va fi niciodată decât sărac. Trebuie să deschidem bine ochii asupra lumii, și să descoperim, oricât de târziu, adevăratele surse ale civilizației. Numai prin Marină vom depăși stadiul acesta al istoriei noastre.

Cu atât mai mult avem datoria de a ne fixa atenția asupra acestui domeniu neglijat, cu cât preocupările nautice vor deveni generale, după acest război. Va trebui să afirmăm, prin creații românești, prezența noastră la Marea Neagră.

Va trebui să purtăm bine coroana lăsată nouă de Dumnezeu și pe care n‑am știut totdeauna a o purta altfel decât «pe‑o ureche».

De Ziua Marinei noastre, ale cărei sacrificii de pace și de război le cunoaștem și le slăvim, să avem curajul de a spune: ‑ Să trăiești, Cenușăreasă a Românilor! Vom avea grijă de tine…

Fără asemenea auguri, zadarnic vom improviza sărbători plato- nice. Navigația nu se face cu vorbe, ci cu vapoare. […]

Avem datoria de a învinge greutățile posibile. Avem și mijloacele, în propria noastră hărnicie, în datele pământului nostru. Agricultorul creează pe corăbier. Așa a fost totdeauna, din străvechime.

Dar pentru a ajunge acolo unde iubirea pentru acest neam ne îndeamnă, o întreagă reformă morală este de făcut, în prealabil. Trebuie să fim, față de noi înșiși, sinceri cu busola, brutali cu mate- matica, exacți cu compasul, lipsiți de rigiditate, fluenți ca valul, stăpâni pe punctele noastre cardinale.

Este vorba numai de a începe cu începutul, și de a continua, cu seriozitate, calea noastră.“.

Plugari și corăbieri. Un binom ancestral imbatabil, atunci când a fost tratat de politicieni cu bunăcuviință și, mai ales, cu discernământ. O temă pe cât de veche, pe atât de actuală. Dacă pentru România interbelică flota a fost o realitate, pentru România postbelică ea a redevenit o prioritate. Și, la începutul anilor ‘80, rezultatele au fost vizibile: o flotă comercială redutabilă, trei companii de navigație autohtone și un impresionant parc de nave, majoritatea construite în șantierele noastre navale, dunărene și tomitane. Care au deservit exclusiv interesele statului român și nevoile economiei naționale; o flotă de pescuit oceanic competitivă pe plan internațional, cu performanțe notabile în domeniu. Și o productivitate care a umplut, până la saturație, galantarele, cu pește congelat, conserve și prepa‑ rate din pește oceanic.

Evident, toate acestea cu investiții și sacrificii pe măsură. Cu intelegență și infrastructură românească, cu parteneri credibili – Germania, Japonia, Polonia etc, și personal instruit, dedicat și devotat profesiei. De la arhitecții și proiectanții ICEPRONAV Galați, la constructorii navali, navigatorii, specialiști din varii domenii și perso‑ nalul auxiliar aferent. O industrie navalistică autentic românească, cu întreg arsenalul tehnologic necesar și o politică navală viabilă, care a impus‑o și consacrat‑o ca atare pe piața concurențială.

Anihilată și redusă la tăcere după Revoluție. Prin noi înșine. Cu entuziasmul unei deziceri radicale de un trecut condamnat in integrum, care ne‑a subjugat energiile și potențialul creativ, negându‑ne pe noi ca potențial și tot ceea ce ne‑a stat în putință să realizăm. Uneori chiar de la zero.

Aceeași Românie – cu o consistentă frontieră maritimă și fluvială, aceeași Dunăre, aceeași Mare! Dar fără flotă, fără catarge…

Nici un guvern postdecembrist nu a catadicsit să promoveze noile principii ale unei atât de necesare politici navale, consecventă și capa‑ bilă să ne mențină pe linia de plutire din punct de vedere mercantil, să ne apere și să ne promoveze interesele maritime incontestabile. Deși, doar în sens peiorativ, am făcut din Marea Neagră un subiect care a contat exclusiv campaniilor media și, într‑o abordare pueril științifică, zecilor de doctoranzi, analiști politici și militari ori jurnaliști cu retorica belicoasă a parteneriatelor strategice.

Rememorând anii de glorie ai Serviciului Maritim, înființat în anul 1895, concomitent cu progresele Navigației Fluviale Române, datând din 1897, râvnesc după o călătorie cu vaporul de la Constanța la Istanbul. Așa cum o făceau pe vremuri, în interbelic, cu faimoasele lebede ale Mării Negre și chiar după, cu grațioasa noastră „Transilvanie“, sute și mii de oameni de afaceri, politicieni, diplomați, artiști și voiajori români și străini.

Așa cum m‑aș delecta într‑o croazieră pe Dunăre, de la Sulina până în Cazane, și mai departe, până la Regensburg.

Ape dulci, ape sărate, vise amare…

„Sinceri cu busola“ – ne îndemna, în vremuri de restriște la gurile Dunării și pe Marea Neagră, fostul șef de Cabinet al lui Nicolae Titulescu.

Ne vom mai întoarce, oare, fața spre Mare? Calea noastră spre civilizația europeană. La care, grație politicii Schengen, de anul acesta România are dreptul liberei circulații aeriene și maritime.

O nouă epopee navală românească așteaptă „lansarea la apă“. Cu condiția să fim nu numai determinați și pragmatici ci, obligatoriu, mai sinceri ca niciodată cu noi înșine. Oceanul prosperității ne așteaptă!