VALENTIN CIORBEA ‑ 23 august 1944 între furcile caudine ale propagandei comuniste și responsabilitățile profesiei de istoric

˂„Adevărul de partid“ înlocuiește adevărul˃.

(Herbert Zilber (1901‑1978)1

     În vara acestui an se împlinesc 80 de ani de când 23 august 1944 a intrat în hronicul României ca moment istoric. Sub patronajul Regelui Mihai s‑a orchestrat lovitura de stat, de a cărei organizare având cunoștiință circa 30 de conspiratori. Între ei s‑au aflat și comuniști.

La pregătirea arestării mareșalului Ion Antonescu (1882‑1946), Conducătorul Statului și a lui Mihai Antonescu (1904‑1946), vicepreședintele Consiliului de Miniștri, dar și la redactarea Proclamației prezentată de Regele Mihai la Radio București pe 23 august 1944, ora 22.15, a participat și Partidul Comunist din România (P.C.d.R.) prin Lucrețiu Pătrășcanu (1900‑1954) și Emil Bodnăraș (1904‑1976).

Proclamația Regelui Mihai anunța pe români și străinătate că la București s‑a instalat un nou guvern de Uniune Națională, că România a ieșit din alianța cu Germania, a acceptat armistițiul (inexistent n.a.), oferit de Coaliția Națiunilor Unite, că țara rămâne în război pentru eliberarea părții din Transilvania răpită prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) și dăruită Ungariei.

Pentru minusculul partid al comuniștilor, după unele evaluări, „mai puțin de 1.000 de membri“, înainte de 23 august 1944, cifră apreciată de Iosif Rangheț, responsabilul cu resortul cadre al P.C.d.R., 1.150 conform declarației lui Eugen Cristescu, fostul director al Serviciului Secret de Informații, făcută în arest în U.R.S.S., după alte date 900, dar și 1.000 de membri,2 totul se va schimba.

• 1 Intelectual comunist, prieten cu Lucrețiu Pătrășcanu (1900‑1954), lider al Partidului Comunist din România. După excluderea din partid și arestarea în 1948 devine principalul denunțător folosit de organele de anchetă în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Înlăturarea regimului antonescian a adus P.C.d.R. ieșirea din ilegalitate și ascensiunea la guvernare. În guvernul emanat de lovitura de stat, prezidat de generalul Constantin Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944), Lucrețiu Pătrășcanu, liderul comunist cel mai cunoscut în cercurile politice bucureștene, a primit portofoliul de secretar de Stat și ad‑interim la Justiție.

Liberi să acționeze, întărit prin eliberarea grupului Gheorghiu‑Dej (acesta evadase din lagărul de la Târgu Jiu înainte cu câteva zile de 23 august 1944) din închisori și sosirea echipei Ana Pauker de la Moscova, protejat de prezența trupelor sovietice, P.C.d.R. a început în forță manipularea, obiectivul principal fiind cucerirea puterii politice. În strategia de propagandă 23 august 1944 a fost preluat și utilizat în scop politic și ideologic, pentru a‑și aroga meritul de a fi unicul realizator al actului denumit și redenumit în anii următori. În cadrul luptelor politice 23 august a fost folosit și pentru discreditarea adversarilor politici. În acest context comuniștii au lansat ideea de a înscrie 23 august 1944 ca zi națională. La un an de la 23 august 1944, oficiosul partidului, „Scînteia“, a publicat un articol în care se releva viziunea conducerii comuniste asupra importanței și locului eveni‑ mentului: „Pentru însemnătatea ei internă și externă, prin contribuția ce a adus la eliberarea poporului român, la scurtarea războiului și la înfrângerea fascismului trebuie să fie considerată ca sărbătoare națională“.3 Indubitabil intrarea României în alianța antigermană a fost unul din marile evenimente militare ale teatrului de operații european din vara anului 1944, cu consecințe majore în scurtarea războiului.

Teza că poporul român a fost eliberat, susținută de P.C.d.R., este o mistificare, cum se știe, țara a intrat sub ocupația trupelor sovietice.

Ziua națională, în țara noastră, se serba la 10 MAI. Data face trimitere la două evenimente istorice majore din epoca modernă a României, intrarea principelui Carol în București (10 mai 1866) și proclamarea independenței (10 mai 1877). Atât timp cât România era regat nu se putea impune o altă zi națională. La 30 decembrie 1947, P.C. a orchestrat o lovitură de stat. Gheorghiu Dej și Dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, cu implicarea Diviziei „Tudor Vladimirescu“, l‑au forțat pe Regele Mihai să abdice. România devine republică, P.C. unică forță politică. Peste țară se așează deplin regimul comunist de sorginte stalinistă. 23 august 1944 este consacrată Ziua Națională a României.

Să revenim și să punctăm succint, cum a fost apreciat 23 august 1944 în documentele P.C. în anii următori. La Conferința Națională din octombrie 1945, Gheorghiu‑Dej, principalul lider al partidului, definește și accentuează rolul comuniștilor: „Acțiunea militară în vederea loviturii de stat de la 23 august 1944 fusese pregătită de către o comisie în care, pe lângă un grup de ofițeri generali, partidul nostru a fost singurul partid care a participat prin delegații săi“.4 Este de remarcat că Gheorghiu‑Dej a acceptat în discursul susținut două sintagme „acțiune militară“ și „lovitură de stat“, evenimentul fiind pregătit de o comisie unde numai P.C. a fost prezent. În același discurs Dej adresează un atac politic dur liderilor partidelor istorice, Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc și Constantin I.C. Brătianu, șeful Partidului Național Liberal pe tema actului de la 23 august 1944. Cei doi au fost incriminați ca sabotori și ostili eveni‑ mentului, pe care l‑au acceptat „pur formal de a‑și apăra propria piele“ (Sic).5 Conducătorul P.C. a deschis politica de ostracizare în opinia publică a liderilor opoziției comuniștilor. Afirmația că numai P.C. a fost prezent în comisia de pregătire este asumată și consacrată ca teză de linie.

• Corneliu Crăciun, Dicționarul comunizanților din 23 spre 24 august 1944, Editura Primus, Oradea, 2009, pp. 17‑21.
• „Scînteia“, vineri, 24 august 1945.

Un alt exemplu în discursul ținut de Gheorghiu‑Dej în Polonia, în septembrie 1947, la reuniunea unor reprezentanți ai partidelor comuniste subliniază: „rolul de inițiator în evenimentele din August 1944“ aparține P.C., care a organizat și condus forțele patriotice, pe care nu le precizează. Cu prilejul împlinirii a cinci ani de la 23 august 1944, Gheorghiu‑Dej semnează în revista Cominternului, „Pentru pace trainică, pentru democrație populară“, nr. 16 (43) din 17 august 1949, în linia aceleiași teze, P.C. „a fost organizatorul și înfăptuitorul actului de la 23 august“.6

Începând cu 1959, abordarea lui 23 august 1944 se nuanțează în discursul lui Dej. La sesiunea solemnă a Marii Adunări Naționale, desfășurată pe 22 august 1959, în cuvântare apare sintgma „insurecția armată“ pentru definirea loviturii de stat. „Partidul Comunist Român a fost inițiatorul și organizatorul insurecției armate (s.n.), care a dus la răsturnarea dictaturii militaro‑fasciste, insurecția a început în ziua de 23 august“.7

Cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la înființarea P.C. (8 mai 1921), Gheorghiu‑Dej prezintă un raport. Spune Dej, „insurecția armată“ a început să fie pregătită în luna august 1943 prin elaborarea planului de organizare. Urmează noutate interpretativă, pentru audiență și toți românii: „regele și cercurile palatului au fost nevoite să accepte planul de acțiune stabilit de Partidul Comunist, singura forță politică reală, care a acționat în vederea răsturnării guvernului antonescian și ieșirea României din războiul hitlerist“.8 În concluziile raportului găsim o noutate: „insurecția armată victorioasă din august 1944 a deschis o nouă eră în istoria popurului român, a însemnat începutul revoluției populare (s.n.) care a schimbat din temelii viața țării“.9 Teza de linia accentuată de Gheorghiu‑Dej a fost că la 23 august 1944 s‑a produs „o insurecție armată declanșatoare a revoluției populare“. Preluând conducerea P.C. după moartea lui Gheorghiu‑Dej (19 martie 1965), Nicolae Ceaușescu a preluat și teza afirmată privind locul și rolul lui 23 august 1944 de predecesorul său, dar a nuanțat‑o.

• Gheorghiu‑Dej, Articole și cuvântări, Ediția a III‑a, Editura pentru Literatură Politică, București, 1953, p. 26.
• Ibidem, 27.
• Ibidem, 338.
• Idem, Articole  și  cuvântări,  august  1959‑mai  1961,  Editura  Politică, București, 1961, p. 9.

În Programul P.C. aprobat de Congresul al XI‑lea (noiembrie 1974) se precizează că în vara anului 1944 P.C. a exploatat condițiile favora‑ bile interne și internaționale, înfăptuind „insurecția națională armată antifascistă și antimperialistă“ în colaborare cu forțele democratice.10 În august 1984, la 40 de ani de la 23 august, Ceaușescu rebotează evenimentul: „revoluție de eliberare socială și națională, antifascistă și antimperialistă“, care a fost declanșată de „insurecția armată condusă de Partidul Comunist Român, în alianță cu celelalte forțe politice, precum și armata“.11  Nicolae Ceaușescu operează și cu sintagma „revoluția din august 1944“ înfăptuită de P.C. căruia îi aparține planul, pregătirea și organizarea. Își surprinde auditoriul prin readucerea în atenție a lui Gheorghiu‑Dej, care fusese încriminat la Plenara C.C. al P.C.R. din 22‑25 aprilie 1968 pentru implicarea și dirijarea anchetei în cazul Pătrășcanu‑Koffler care au sfârșit executați nevinovați.

Ceaușescu îi recunoaște lui Dej meritul pentru întocmirea planului insurecției și organizarea „revoluției populare“.12 Concluzia este derutantă. Ceaușescu spune că „revoluția popu– lară“ a început cu arestarea guvernului de dictatură militaro‑fascistă și formarea unui guvern de uniune națională, din care făcea parte și Partidul Comunist Român.13 „Insurecția armată“ dispare din discurs dar apare „revoluția“. Evident cititorul de astăzi sesizează ușor confuzia. Dar, este de semnalat că s‑a renunțat la teza rolului de unic realizator al P.C. în evenimentele de la 23 august 1944.

Cum au abordat istoricii 23 august 1944 constrânși de limitele propagandei oficiale și vigilența cenzurii?

• 8 Ibidem, p. 440.
• 9 Ibidem.
• Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism, Editura Politică, București, p. 49.
• Nicolae Ceaușescu, Cuvântare la Sesiunea Solemnă comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Marii Adunări Naționale și Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste consacrată împlinirii a 40 de ani de la 23 august 1944, 22 august 1984, Editura Politică, București, 1984, p. 6.

• Ibidem, 8.
• Ibidem.

Studiul istoriografiei arată că până în anul 1954 cercetătorul nu poate găsi decât abordări în presă. Istoricii au ocolit tema. Personalitățile implicate trăiau, documentele s‑au secretizat, iar riscul de a nu‑și vedea studiul publicat, dacă ieșea din limitele directore ale P.C. era real. Nici Institutul de Istorie a Partidului înființat în anul 1951 nu a produs la început studii. Treptat istoricii au abordat subiectul în siajul propagandei P.C.R.. Evidențierea meritelor P.C., citările din cuvântările lui Nicolae Ceaușescu de tipul: „Așa cum sublinia tovarășul…“, folosirea motto‑urilor cu extrase din cuvântările lui a facilitat O.K‑ul cenzurii. Dar această cedare, de înțeles în epocă, a pus istoricul în postura de propagandist al P.C.R. depărtându‑l de la menirea lui de om de știință.

Folosirea sintagmei „Insurecție armată“ a făcut posibilă abordarea rolului armatei române în alungarea trupelor germane și evaluarea corectă a contribuției aduse de Armata sovietică, care își arogase titlul de unic eliberator al țării.

Deși se menține în linia propagandistică de abordare a lui 23 august 1944, locul și rolul armatei în evenimentele declanșate de 23 august 1944 au fost reevaluate și analizate științific pe bază de izvoare. Un exemplu îl oferă în acest sens lucrarea „Armata română în revoluția din august 1944“, datorată unor generali și ofițeri superiori cu preocupări istoriografice, toți cu doctorate în istorie14, înfățișează pe surse arhivistice luptele purtate de armata română din primele ore ale lui 23 august 1944 până la eliberarea țării pe zone geografice, cu consecințe asupra frontului estic antigerman, care s‑a prăbușit mult mai rapid decât se estimase. Ecourile internaționale prezentate de autori referitoare la impactul lui 23 august 1944 la evoluția frontului estic al Națiunilor Unite sunt corect analizate și redate.

Istoriografia noastră până în 1989 a păcătuit cu prezentarea luptelor purtate de armata română pe teritoriul țării ca parte a „revoluției“ și exclusiv a mobilizării P.C. În abordarea lui 23 august 1944, înainte de prăbușirea regimului comunist, trebuie menționați doi istorici, Aurică Simion și regretatul Gheorghe Buzatu. Primul, cercetător la Institutul de Studii Istorice și Social‑Politice de pe lângă C.C. al P.C.R, a publicat în 1979 o carte care prin titlu trezea interes „Preliminarii politico‑diplomatice ale insurecției române din august 1944“.15 Autorul depășește blocajul ideologic și aduce în atenția publicului cititor noi informații despre activitatea opozanților necomuniști a lui Ion Antonescu, inclusiv demersurile făcute de Mihai Antonescu, pentru scoaterea României din război, dar și preocuparea Conducătorului Statului de a semna în anumite condiții armistițiul cu U.R.S.S. de a ieși din alianța cu Germania, după informarea Berlinului. În anii `80 ai secolului trecut, Gheorghe Buzatu pe baza unor surse inedite din arhive străine, completează cunoștiințele privind tratativele duse pentru ieșirea din război alături de Germania și consecințele actului de la 23 august 1944, atât pe plan intern și internațional.

• General‑colonel dr. Constantin Olteanu, general‑locotenent dr. Ilie Ceaușescu, colonel Florian Tucă, colonel Vasile Mocanu, Armata română în revoluția din august 1944, Editura Politică, 1984, (Passim).
• Simion, Preliminarii politico‑diplomatice ale insurecției române din august 1944, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1979.

Sunt și alte contribuții istoriografice, dar cercetătorul trebuie să elimine cedările față de inserțiile de propagandă comunistă, preluate din documentele de partid, pentru a putea recupera faptele istorice reale. Cedările propagandistice au făcut ca zeci de studii și articole publicate înainte de 1989 să nu reziste examenului judecății istorice. Istoricul trebuie să‑și facă profesia fără implicarea politicului, conform sintagmei testament a lui Cornelius Publius Tacitus (55 d.H.

• 120 H.), „fără ură și părtnire,“ numai și numai pe baza izvoarelor istorice supuse criticii. Marele nostru istoric N. Iorga atrăgea încă din 1894 atenția asupra pericolului derapajelor în scrierea trecutului:

„Istoria poate urmări însă scopuri străine într‑un chip și mai condam‑ nabil, servind interesele unui partid sau al unei coterii intelectuale.“ Istoricul, accentuează Iorga, își va onora profesia când „faptele vor fi aflate, fixate, cu toată îngrijirea de adevăr trebuincioasă, când ele vor fi dobândite prin critică severă, metodic“ (s.a.)16. Altfel nu se mai poate vorbi de istoric ca profesionist, ci de un popularizator obedient regimului politic.

• Iorga, Generalități cu privire la studiul istorie, Ediția IV, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 59‑60.