Secțiunea SENIORI: Andreea Marina Cîrlugea, premiul „Panait Cerna“ (grupaj de poeme)

Întuneric în cartier – uleiul stătut prinde culoarea lunii, gunoiul pulsează, pulsul cartierului.

În colțuri se adună tăcerea,

copii cu mâini mici ce învârtesc conserve goale

ca pe niște planete pierdute.

Mama spune că e greu să ții lumina curată,

că rufele n‑au timp să prindă mirosul vântului.

Vecina și‑a spart oglinda în patru bucăți,

„Pentru noroc,“ spune ea.

Vânzătoarea are cuvinte grele pe la colțul gurii,

motiv că pâinea nu i‑a sosit astăzi.

În orașele noastre nu e timp pentru superstiții,

doar pentru supraviețuire.

Se aud râsete din spatele blocului,

cresc din asfalt ca buruienile,

hrănindu‑se din betonul cald al serii.

Mă uit înspre lumina ce cade pieziș

și mă întreb:

Cine va spăla orașul de tăcerile noastre?

Uberul coboară ca un înger căzut, claxonându‑și aripile pline de praf. Pe scaunele din spate,

oameni care nu vor să se privească.

„Până unde?“ întreabă șoferul, dar nimeni nu știe.

Orașul își mestecă nervos marginea, clădiri cu pereți crăpați respiră greu,

parcă suflă ultima lor dorință în noaptea lungă. Din difuzor curge o melodie veche,

în timp ce luminile stroboscopice sfâșie umbrele de pe geam.

„Plătește,“ spune vocea rece a aplicației. Dar cine plătește drumul spre nicăieri?

În oglinda retrovizoare, chipul meu pare un străin

ce caută să găsească ceva ce nu există.

La grădiniță se fac lecții despre vise, despre cum fiecare copil poate fi ceva. Însă pe strada din spate,

copiii mestecă dorințe uscate, aruncate de casele prea mari. Educatoarea zâmbește robotic:

„Astăzi vom desena case!“

Dar mâinile copiilor nu știu cum arată casa, decât ca o cutie de carton sau o umbrelă spartă.

În pauze, macii din curtea școlii par să șoptească ceva:

„Poate mâine… poate mâine…“

În orașul nostru, casele își ascund lacrimile sub grinzi.

Și totuși, copiii încă visează. La prânz, în farfurii goale,

se oglindesc speranțele lor mici,

ca fluturi prinși între două geamuri.