VALENTIN CIORBEA ‒ 145 de ani de la unirea Dobrogei la România. Recitind izvoarele

Împlinirea a 145 de ani de la cel mai important eveniment din istoria mo- dernă a Dobrogei, unirea la România, ne oferă prilejul unor succinte clarificări recitind izvoarele istorice.

În vara anului 1878, conducerea României, domnitorul Carol, guvernul Ion C. Brătianu, Parlamentul, jurnaliștii și opinia publică așteptau deciziile finale ale Congresului de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), pe a cărui ordine de zi se aflau teme de vădit interes pentru viitorul țării: confirmarea independenței afirmată în Parlament și câștigată militar pe teatrul de operații din sudul Dunării și reconfigurarea geopolitică a Dobrogei prin unirea la România, acceptând sacrificiul cedării către Rusia a județelor basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad.

Evenimentul a provocat dezbateri în Parlament și discuții în presa vre- mii. Au apărut astfel diverse cuvinte și sintagme pentru a explica momentul istoric al Dobrogei: revenire, reîntregire, retrocedare, anexare, reanexare, realipire, reunire, ocupare, reluare, alipire, unire, luarea în posesie, integrare administrativă ș.a.

Jurnaliștii, oameni politici și personalități care s-au exprimat își afirmau pe fond satisfacția că străvechiul teritoriu românesc dintre Dunăre și Mare era încadrat statalității românești. Din perspectivă istorică, Marile Puteri au făcut un act reparator dacă avem în vedere că mari domnitori din Țările Române, Mircea cel Mare, cum apare denumit în documentele posterioare, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare au stăpânit/ controlat părți din regiunea transdunăreană.

Istoricul trebuie să-și pună întrebarea, care este cuvântul potrivit în con- sens cu izvoarele istorice, care redă adevărul.

Să amintim, mai întâi, cum s-a consemnat decizia reprezentanților Marilor Puteri în Tratatul de la Berlin, în articolul 46, așa cum a fost tradus de Minis- terul Afacerilor Străine, momentul istoric al reașezării geopolitice a Dobrogei:

„Insulele formate de Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, sandgiacul Tulcei, coprinzând districtele (cazaș) Kilia, Sulina, Mahmudie, Kiustenge, Medgidie se vor uni cu România” (sic).

Fără dubiu termenul Unire, înscris în actul juridic internațional, este corect pentru definirea realității istorice din vara anului 1878 prin care cea mai mare parte a Dobrogei urma să fie încadrată în statalitatea românească.

Cuvântul Unire se regăsește și în documentele emise pentru dobrogeni de către domnitorul Carol. În Proclamația pe care le-a adresat-o la 14 noiembrie 1878, în ziua intrării reprezentanților statului român și armatei în Dobrogea, s-a subliniat: „Marile Puteri europene, prin Tratatul de la Berlin au unit Țara voastră cu România”. Regăsim cuvântul și în Ordinul de zi la ocuparea Do- brogei adresat militarilor din Divizia activă constituită pentru a fi dislocată între Dunăre și Marea Neagră: „Puterile mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea”.

Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, autorul textelor a pus astfel de acord decizia și termenii înscriși în actul internațional cu documentele românești.

Proclamația către dobrogeni face trimitere, în susținerea unirii Dobrogei la România, și la argumente istorice. Sunt menționați marii domnitori, Mircea cel Mare și Ștefan cel Mare.

Impunerea cedării Rusiei a județelor basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad a provocat în Parlament și opinia publică luări de poziție pentru susținerea status- quo-ului și respingerea unirii Dobrogei. Au fost deputați care s-au pronunțat majoritar pro Unire. Domnitorul Carol, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au susținut cu argumente istorice și geopolitice importanța unirii Dobrogei la România, dar și a Europei.

În dezbaterile publice au mai apărut sintagme precum „revenirea la România” sau „revenirea la Patria mamă” a Dobrogei. Trebuie să acceptăm că Dobrogea s-a unit cu România modernă care nu poate fi suprapusă Țării Românești ori Țării Moldovei. Statul național modern român a fost, cum sublinia regretatul academician Dan Berindei, în „dimensiuni duble față de principatele anterioare ale Țării Românești și Moldovei”.

Recitind izvoarele putem conchide că evoluția provinciei transdunărene în cadrul statal românesc a parcurs două etape. Prima a debutat prin actul juridic de la Berlin și a durat până la 14 noiembrie 1878, marea zi în care autoritățile românești au trecut Dunărea în Dobrogea. Guvernul Ion C. Brătianu a inițiat un adevărat program de pregătire a preluării administrației viitoarelor județe Tulcea și Constanța. Cunoașterea realităților dintre Dunăre și Marea Neagră s-a realizat prin intermediul unor echipe de cercetare a regiunii. Cea mai importantă, prin datele culese, propunerile făcute guvernului și realizării contactului cu administrația rusă, regiunea fiind sub regim de ocupație militară a Rusiei, a fost echipa colonelului Ștefan Fălcoianu. În Parlament, deciziile Congresului de la Berlin au fost acceptate, s-au întocmit regulamentele de funcționare a administrației Dobrogei. S-a constituit Divizia activă care urma să fie dislocată între Dunăre și Marea Neagră, pentru a impune siguranță și încredere locuitorilor provinciei în politica guvernului de la București. Au fost aleși prefecții și alți funcționari, iar Corpul flotilei a pregătit perfect misiunea de trecere a Dunării de la Brăila la Ghecet a domnitorului Carol, a miniștrilor, a Comisiei de preluare a administrației și primele unități militare.

14 noiembrie 1878 deschide totodată și a doua etapă a evoluției Dobro- gei. Ziua respectivă a rămas în mentalul contemporanilor întrucât numeroși dobrogeni, reprezentanți ai grupurilor de cetățeni ai etniilor au întâmpinat cu bucurie autoritățile române în speranța că viața lor se va schimba în bine.

A doua etapă a însemnat, cum ne-o relevă variate izvoare istorice, in- tegrarea și modernizarea regiunii, care a durat până în preajma Primului Război Mondial.

Dobrogea a primit foarte curând legea proprie de organizare (1880), de- numită în epocă, datorită complexității, „Constituție”. Regimul regulamentar s-a încheiat, iar Parlamentul a preluat emiterea legilor necesare dezvoltării provinciei transdunărene.

Procesul de integrare și modernizare a avut ca suport proiectele econo- mice, asigurarea stabilității și încrederii etniilor dobrogene în politica statului român. Cadrul creat arată că toți au trăit în pace și respect. Creșterea de- mografică a fost o realitate. De la 106.943 suflete existente în 1879, în 1913 în cele două județe dobrogene s-au consemnat statistic 380.430 locuitori. Românii, germanii, evreii, lipovenii, bulgarii au constituit comunități închegate respectându-se reciproc. Reduceri sub aspect demografic au cunoscut turcii și tătarii. Au emigrat în Turcia cei atrași de mirajul unei vieți noi. Comunitatea musulmană a rămas însă una importantă în Dobrogea.

În economie s-a mizat pe principala bogăție a regiunii, pământul. S-au acordat facilități pentru reluarea producției, proprietatea funciară musulmană a fost înlocuită cu regimul proprietății existent în România.

Izvoarele istorice demonstrează că în Dobrogea s-a aplicat o adevărată reformă agrară, care a însemnat împroprietăriri și deposedări, în scopul stabili- zării proprietăților. Mulți veterani, însurăței, transilvăneni și locuitori din Vechea Românie au devenit proprietari dobrogeni prin împroprietăriri, agricultura fiind principala ramură a economiei.

Transporturile dobrogene s-au modernizat prin marile investiții făcute de guverne. Construirea sistemului de poduri Fetești-Cernavodă, cumpărarea infrastructurii portului Constanța de la firma engleză, modernizarea după pla- nurile inginerilor români, Anghel Saligny a avut un rol major între ei, înființarea Serviciului Maritim Român au constituit pilonii progresului nu numai ai regiunii transdunărene, dar și la nivelul țării.

Din provincie de frontieră, Dobrogea a devenit regiunea cu cea mai mare deschidere la Marea Neagră, amplificând conexarea României la liniile și piețele maritime internaționale.

Cu o suprafață de 500.000 ha apă Dobrogea a fost spațiul ideal unde savantul Grigore Antipa a implementat, după criterii științifice, dezvoltarea pisciculturii.

Recitind izvoarele se impune să clarificăm pentru distinsul cititor și chesti- unea: „Dobrogea de Sud sau Cadrilater”. Puțină geografie este necesară. La Berlin în 1878, prin Tratatul internațional, Dobrogea a fost divizată. Frontiera cu Bulgaria s-a trasat între punctele Silistra și sud-Mangalia. Zona de sud a Dobrogei, care geografic se întinde până la văile Provadia și Lom, afluenți de dreapta ai Dunării în aval de Ruse. Aici se separă, după cercetările geografilor platoul dobrogean de cel balcanic.

Criza balcanică din anii 1911-1913, soldată cu două războaie a obligat România să intervină în al Doilea Război Balcanic, readucând echilibrul in- terbalcanic. Foarte repede s-a ajuns la pace, semnată la 10 august 1913 la București, prin care România a primit sudul Dobrogei, județele Durostor și Caliacra, regiunea fiind întregită.

În presa vremii s-a scris că România a primit Cadrilaterul. Termenul a fost preluat în presă, în publicistică și chiar și în istoriografie. Încă din epocă profesorul Gheorghe Munteanu-Murgoci a atras atenția prin studii și interviuri asupra imposibilitățiii suprapunerii denumirii Cadrilater cu teritoriul preluat de la Bulgaria.

Termenul de Cadrilater existent în cartografia militară desemna convențional spațiul geografic delimitat de cetățile Silistra – Rusciuk (Ruse) – Șumula (Șumen) – Varna, pe care s-a bazat apărarea avansată a Imperiului Otoman de atacuri dinspre nord-vest, venite pe uscat.

Deci adevăratul Cadrilater depășeșete aria geografică sudică a Dobro- gei. Reputatul geolog Gheorghe Munteanu-Murgoci a precizat că România a preluat „un colț al vechiului Cadrilater, care nu se poate compara cu ve- chiul cadrilater milităresc și nu este nici măcar cadrilaterul geografic” (Gh. Munteanu-Murgoci, Țară Nouă: Dobrogea sudică și Deliormanul, București, 1913, p. 5).

Prin presă și în istoriografia mai veche, până la instaurarea comunismului în 1948, s-a mai scris despre Cadrilater. Cenzura regimului comunist a interzis istoricilor și jurnaliștilor români să abordeze istoria Dobrogei de Sud. După 1989 termenul de Cadrilater revine și este utilizat pe larg, lăsând impresia celor mai puțin avizați că ar fi vorba de o realitate distinctă de vechea pro- vincie dintre Dunăre și Marea Neagră. Noi am explicat și Academia Română a acceptat argumentele incluse în Tratatul de istorie, subcapitolul Integrarea Dobrogei. Consecințe socio-economice (Istoria românilor, Volumul VII, Tom 2. De la independență la marea unire (1878-1918), Ediția a II-a revăzută și adăugită, acad. Dan Berindei ș.a., Editura Enciclopedică, București, 2015, p. 208).

La întrebarea „Dobrogea de Sud sau Cadrilater?” Parlamentul României a răspuns la 1 aprilie 1914 prin „Legea pentru organizarea Dobrogei Noi”. Corect istoric și geografic, denumirea este Dobrogea de Sud ori Dobrogea Nouă, ultima denumire reflectând revenirea zonei de sud la Dobrogea Veche, în nici un caz Cadrilater.

Pentru cei care susțin această denumire îi întreb: „Cum se numesc locuitorii Cadrilaterului?”.

Proiectul Dobrogea modernă s-a împlinit prin unirea la România. Toți locuitorii regiunii au avut de câștigat material, confesional și cultural. Politica lipsită de accente xenofobe și tendințe de asimilare a minorităților au constituit repere ale încorporării depline și stimulative fără turbulențe politico-sociale a provinciei transdunărene statalității și civilizației românești. A fost o evoluție desigur care a cunoscut sincope, îndeosebi în anii Primului Război Mondial, dar datele sunt concludente că Dobrogea a fost și este regiunea care și-a găsit rolul și locul în cadrul României.