#79 decembrie 2023,  Istorie,  METATEXT

LUMINIȚA STELIAN ‒ Dobrogea 1878 ‒ spațiu identitar

Complexitatea situaţiei internaţionale1 a dus la stabilirea unor condiţii României, care prin Tratatul de la Berlin făceau să nu-i revină decât o parte din spaţiul Dobrogei istorice2. Instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea, după preluarea acesteia de la autorităţile otomane în 1878, s-a făcut greu. Au existat situaţii dificile în teren datorită realităţilor istorice, datorate în parte războaielor, dar mai ales organizării întregului fond funciar şi situaţiei peri- mate sub toate aspectele: economic, social, politic, cultural etc. ale acestei provincii. Reintegrarea Dobrogei în sistemul politico-administrativ al României moderne, prin încheierea Războiului de Independenţă, în urma confruntărilor militare desfăşurate între 1877-1878, reprezenta o  oportunitate,  deschidea prin schimbările geopolitice şi geostrategice produse în Sud-Estul Europei noi direcţii de dezvoltare întregului stat român3.

Legea de organizare a Dobrogei din 1880 oferă autorităţilor legitimitate legislativă pentru asigurarea ordinii, structurarea şi modernizarea adminis- traţiei, iar următoarele legi au drept obiect fundamental reglementarea vastei proprietăţii imobiliare4. Cu o orientare oficială imprimată prin directivele politicii interne, prefecţii, primii reprezentanţi administrativi ai guvernului în judeţul Constanţa au acţionat în acest sens. Remarcabilă este activitatea primului prefect român Remus Opreanu.

Dobrogea se afla într-o situaţie înapoiată din punct de vedere demografic, social şi economic, iar datele statistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea5 confirmă acest lucru. După instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea, următorul pas a fost popularea teritoriului, lucru realizat prin colonizarea ma- sivă a provinciei. Dezvoltarea economică prin incipienta industrie stimulată de ieşirea la Marea Neagră, construcţia modernă a portului Constanţa, realizarea lucrării de infrastructură esenţială cum este construirea podului de la Cernavodă (1895), construirea de drumuri şi şosele au reprezentat funadamente prioritare ale politicii României, devenită regat în 1881. Prin măsurile luate în Dobrogea de către stat s-au întărit legăturile dintre toate ţinuturile româneşti, activităţile economice prin promovarea exporturilor prin portul Constanţa contribuind în acest sens. Toate acestea s-au subscris efortului general al societăţii româneşti sub toate aspectele la care se adaugă o politică externă echilibrată şi înţe- leaptă, ceea ce a dus la un salt al României, la începutul secolului al XX-lea, în raporturile internaţionale din Sud-Estul Europei.

Deţinerea Gurilor Dunării şi a litoralului vestic al Mării Negre au transfor- mat Dobrogea într-un punct de convergenţă al interesului european, unde se manifestă preocupări economice, politice şi geostrategice internaţionale. Concretizarea acestor interese a fost imediată, în sensul că treisprezece state europene şi-au deschis reprezentanţe consulare şi diferite agenţii comerciale sau navale în Dobrogea.

O ţară are drept obiectiv imperios necesar, promovarea interesului ei eco- nomic şi acesta este momentul când s-a realizat, că economia şi România, în general, are nevoie de transformări ce ţin de structură, care să dea posibili- tatea integrării Dobrogei sub toate aspectele şi care să-i redea rolul şi poziţia în cadrul statului român.

După anul 1878 începe evoluţia constantă şi ascendentă a Dobrogei în cadrul statului român. Astfel, liniile principale ale reformelor, care au urmat anului 1878, pentru Dobrogea, au  fost  asumate de către întreg spectrul politic şi aplicate de fiecare partid, care a acces la guvernare rezultând o continuitate a reformei, o etapizare a măsurilor aplicate, concomitent cu o flexibilitate în politica demografică, care s-a dovedit extrem de profitabilă (colonizările cu populaţie au înviorat piaţa economică, au relansat profesii noi, au mărit forţa de muncă ca factor al creşterii unei economii)6.

La 8/21 octombrie 1878 a avut loc reîntoarcerea trupelor române în Bucu- reşti, iar prin promulgarea legii din 15/28 octombrie 1878 s-a pregătit „luarea în stăpânire a Dobrogei” . La 23 noiembrie 1878 procesul de transfer administrativ al provinciei către partea română era încheiat. Carol I, aflat la Brăila pentru a supraveghea pregătirea armatei de a trece Dunărea se adresează acesteia la 14 noiembrie 1878: „Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci intraţi ca amici, ca fraţi ai unor locuitori care de acum sunt concetăţenii voştri” dar şi locuito- rilor Dobrogei „de orice naţionalitate şi religiune” spunându-le: …şi creştini şi musulmani, primiţi dar cu încredere autorităţile române; ele vin cu anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care aţi trecut, de a vindeca ranele răsbelului, de a apăra persoana, averea şi interesele voastre legiuite, în sfârşit de a vă desvolta bunăstarea morală şi materială”.

Toate proclamaţiile şi apelurile regelui Carol I, întreaga legislaţie privind Dobrogea denotă o abordare progresistă în ceea ce priveşte populaţia Dobro- gei, problema naţionalităţilor: drepturi şi libertăţi pentru limba şi religia acestora, dreptul la o cultură proprie, învăţământ în limba maternă. Aceste drepturi se conjugă cu respectul pentru legislaţia şi limba statului român.

Caracteristica majoră a populaţiei Dobrogei este eterogenitatea ei. Traver- sarea epocilor istorice cu particularităţi şi condiţii istorice au condus la acest rezultat. Identificăm ca factor determinant aşezarea geografică a Dobrogei, respectiv întretăierea marilor drumuri comerciale, care au contribuit la alcătu- irea amestecului etnic dobrogean, prin prezenţa grecilor, armenilor, tătarilor, lipovenilor, ucrainenilor, turcilor. Afluxul continuu  de  populaţie  românească din stânga Dunării şi aşezarea lor în Dobrogea începe încă din perioada an- tică. Mişcarea aceasta care continuă în Evul Mediu are drept cauze condiţiile economice, sociale, administrative din celelalte teritorii româneşti, sau cauze independente, iar această aşezare a populaţiei coincide cu o expansiune politică şi economică la nivel statal ce continuă până la Carol I.

Alături de izvoarele istorice privind primele cristalizări ale formaţiunilor sta- tale româneşti din Dobrogea, la rolul european al românilor (vlahi) dobrogeni, în secolul al XII-lea în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar identificăm o populaţie românească drept element permanent, deşi redusă numeric în anumite perioade istorice, prezenţa acesteia reiese din păstrarea unor toponime: Dârstor, Oltina, Capidava, Urluia, Grindul Târlelor, Grindul Mocanilor ş.a. Relatările cronicarilor străini, ale călătorilor arabi identifică pe vlahii pontici, omogeni din punct de vedere lingvistic şi etnografic cu cei din stânga Dunării, dar şi cu aromânii din toată Peninsula Balcanică7

Instaurarea dominaţiei turceşti în Dobrogea oferă noi elemente de analiză a acestei perioade istorice din perspectiva evidenţierii prezenţei elementului românesc. În Dobrogea aflată sub stăpânire otomană, colonizarea cu populaţie musulmană începe în secolul al XVI-lea fiind determinată de motive strategice ale Imperiului Otoman în această parte a Europei, şi are urmări grave asupra ponderii populaţiei creştine. Concomitent cu aplicarea politicii de colonizare în Dobrogea s-a procedat la o schimbare masivă a vechii toponimii dobrogene cu elemente turceşti şi la transformarea acestei provincii într-o poziţie fortificată, integrându-se astfel din punct de vedere administrativ în Imperiul Otoman.

Urmărind prezenţa elementului românesc, în perioada de la intrarea Dobrogei în componenţa Imperiului Otoman şi până la 1877, distingem trei perioade. Prima dintre acestea este cuprinsă între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, când atât domnitorii români, dar şi turcii şi tătarii fac incursiuni militare dese în Do- brogea, ceea ce acrediteză ideea că o populaţie românească cu greu poate prospera, deci este redusă numeric şi subzistă. A doua etapă este cuprinsă între secolele XVII-XVIII, perioadă marcată de o migrare a românilor peste Dunăre, din cauza condiţiilor economico-sociale grele, mai ales a persecuţiilor fiscale din perioada fanariotă. Acesta este momentul în care apar cele mai multe aşezări româneşti, în Dobrogea, situate mai ales de-a lungul Dunării, iar populaţia românească este menţionată pretutindeni de către călătorii străini, fapt sesizat de mai mulţi istorici8.

Ultima etapă a istoriei Dobrogei este cuprinsă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Este o perioadă violentă pentru Dobrogea, ca urmare a războaielor ruso-turce, dar elementul românesc de aici nu dispare, fiind suplimentat de românii transilvăneni, care vin în transhumanţă în Dobrogea, mulţi dintre ei trecând progresiv de la păstorie la agricultură, transformând locurile sezoniere în care vin în aşezări permanente.

Cele mai multe cercetări ştiinţifice româneşti apărute în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea au un caracter general, fără a se axa pe multe date exacte, predominând elementele de geografie (resurse materiale, hidro- grafie, climatologie, reţele de comunicaţie, istorie, demografie, administraţie). În general temele abordate sunt problemele economice şi sociale ale acelei perioade, ce includ elemente de geografie istorică. Toate cercetările ştiinţifice ulterioare acestor mărturii ale călătorilor străini converg spre ideea că Dobro- gea oferă posibilitatea aprofundării sistematice ştiinţifice complete din punct de vedere istoric şi etnografic. Insistenţa cu care sunt abordate problemele economice rezidă din faptul că începând cu secolul al XIX-lea teritoriul dobro- gean implică noi valenţe din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, dar şi faptul că Dobrogea va atrage efortul economic şi social al Vechiului Regat, de îmbunătăţire a situaţiei sale. Ideea care se desprinde este aceea că toate aceste lucrări de cercetare sau de popularizare a unor probleme vor propune idei şi metode de a alinia Dobrogea la modernismul secolului al XIX-lea.

În 1850 românii formau majoritatea populaţiei creştine, după cea musulma- nă, reprezentând aproximativ 30% din ponderea populaţiei, iar după Războiul de Independenţă colonizarea Dobrogei este o problemă de actualitate. Conform unor autori vorbim de o colonizare prin prelungire, aşa cum a mai fost aplicată prin politica Austriei în ceea ce priveşte Bosnia şi Herţegovina, nu în înţelesul politicii  coloniale  aplicate  de  Franţa,  Marea  Britanie,  Prusia,  iar  momentul imediat al acestui proces este dat de necesitatea împroprietăririi veteranilor de război, iar pe termen lung creşterea numerică a populaţiei duce la necesitatea integrării economice a terenurilor necultivate aflate în Dobrogea. O dovadă a predominării elementului românesc în Dobrogea reiese din raportul oficial al lui Remus Opreanu, care la reunirea Dobrogei constată statistic acest lucru.9 În ceea ce priveşte lucrările autorilor străini, de secol XIX, despre Dobro- gea, cele mai multe analizează prezentul pentru a încerca o previzionare a viitorului evoluţiei teritoriului dintre Dunăre şi Mare. Multe din aceste lucrări aduc informaţii precise mai ales privind spaţiul natural şi populaţia, dar toate acestea sunt caracterizate de subiectivismul autorului explicabil datorită necu- noaşterii istoriei locului sau din obişnuinţa proiectării şi comparării trăsăturilor societăţilor din care provin. Cele mai întâlnite confuzii sunt cele legate de aspectele etnografice, demografice, de problema originii geto-dacilor şi etno- geneza românilor10, întâlnite şi la autorii români: „Bulgarii de origine slavică, sunt veniţi mai înaintea Românilor; în secolul VII şi în al VIII au coprins malul drept al Dunărei până la Marea Neagră; ei au format până în timpul nostru marea majoritate a populaţiunei peninsulei”11.

Un aspect pozitiv prezent în lucrările autorilor străini despre Dobrogea este faptul că promovează ideea de unitate istorică şi lingvistică a românilor dobrogeni cu cei din vechiul Regat şi Transilvania, menţionează existenţa comunităţii româneşti în afara graniţelor statului român de atunci, respectiv din Banat, Bulgaria, Basarabia, Transilvania12.

După străvechile lor obiceiuri, păstorii ardeleni coborau în fiecare an pe „drumurile oilor” până la vadurile Dunării, de unde treceau cu turmele în Dobrogea. Pentru a reprezenta interesele acestora existau pe lângă consulatul din Galaţi, încă două reprezentanţe la Hârşova şi Rusciuc13. Prezenţa mocanilor în Dobrogea este mult anterioară în raport cu prezenţa celorlalte comunităţi etnice: bulgari, turci, tătari, iar teritoriul dobrogean este românesc de la înce- puturi. Aceasta este ideea spre care converg toţi cercetătorii care au dedicat studii acestei teme, cum ar fi: C. Brătescu, Gh. Murgoci, Simion Mehedinţi, Ion Ghelase, Dumitru Şandru, ş.a.

În Dobrogea ardelenii stabiliţi aici sunt cunoscuţi sub termenul generic de mocani, deşi atât în mentalul colectiv cât şi ulterior în studii speciale se deosebeau după locul de origine: cei din Ţara Bârsei se numeau „bârsani”, cei din Făgăraş se numeau „făgărăşeni”, „seceleni”, cei din Sibiu se numeau „mărgineni”, „poenari”, „sălişteni” denumiri care se păstrează şi astăzi. Mocanii au impus o bogată toponimie proprie pe întreg cuprinsul Dobrogei, denumiri atestate ca Vadul Oii, Groapa Ciobanului, Movila Mocanilor, Grindul Mocanilor etc. De asemenea, identificăm o serie de localităţi dobrogene, întemeiate de mocani, de exemplu Casimcea, unde aproape toţi locuitorii erau originari din Satulung, Purcăreni, Cernatu, Prejmer, Rîşnov, Tîrlungeni, Vama şi Întorsura Buzăului (sate din imediata apropiere a Braşovului). Numai pentru judeţul Constanţa găsim români ardeleni în peste 80 de sate.14

Pentru a sublinia importanţa stabilirii mocanilor în Dobrogea Ministerul Instrucţiunii Publice din România a redactat o broşură de popularizare cu prilejul semicentenarului revenirii Dobrogei cu titlul „Mocanii – descălecători de ţară în pragurile Mării”15 care sintetizează în fapt întreaga lor istorie: „Nu putem să prăznuim acestă zi a Dobrogei, fără să pomenim pe aceia care au fost din vechi vremuri urzitorii României Mari de azi, descălecători de ţară în pragurile mării ‒ Mocanii. Când păşunile Ardealului nu au mai putut cuprinde atâtea turme, oierii români au coborît munţii şi s-au revărsat spre Dunăre şi Nistru, peste Dunăre în împărăţia ierburilor până la Marea Neagră… Aceşti înaintemergători ai unirii tuturor românilor ‒ mocanii ‒ …au fost răspânditorii cîntecelor şi poveştilor de pretutindeni şi ai cărţilor, ajutînd astfel unificarea graiului şi sufletului românesc. Mocanii au tras drumuri noi prin singurătăţile cu iarbă ale Dobrogei, au deschis vaduri, au săpat fântâni, au ridicat târle, au întemeiat sate …au îngroşat numărul românilor dobrogeni, ajutând cu munca şi sporul de populaţie la întărirea românismului în ţinuturile dintre Dunăre şi Mare. De aceea, pe la 1850, Dobrogea a apărut unor călători <<o mare stână de ciobani ardeleni>> …Iar dacă astăzi avem o întinsă proprietate româneas- că, dacă avem o Constantă, apoi Ardealului să-i mulţumim că ne-a trimis în Dobrogea prisosul de populaţie, tot români dârzi şi stăruitori în cucerirea bogăţiilor şi a civilizaţiei”. Este o realitate privind ascendenţa ardelenească, pe care mulţi dintre dobrogenii secolului XX o au prezentă în conştiinţă prin amintiri şi rememorări de familie.

Prin obiceiul transhumanţei mocanii au redescoperit drumuri noi, au înte- meiat aşezări, biserici şi mănăstiri, şi fără a cunoaşte ştiinţific trecutul istoric, mocanii au realizat, în parte, aspiraţiile naţionale româneşti. Prin călătoriile continue anuale până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale românilor mocanii au întărit unitatea naţională, au dovedit că relieful, Carpaţii sau Dunărea nu sunt piedică în calea unităţii etnice, iar prin aşezarea lor în Dobrogea au repetat şi realizat unitatea istorică şi au reafirmat drepturile româneşti asupra acestor ţinuturi dobrogene atât de disputate.16

Ulterior şi alţi colonişti, care se vor stabili în Dobrogea trebuie identificaţi în ceea ce priveşte locurile de origine, o parte din rândul românilor, care nu deţin pământ din judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Dâmboviţa, Teleorman, Prahova, Ilfov, Roman, Iaşi, Dorohoi, Botoşani, unde densitatea populaţiei depăşeşte media generală a ţării de 45 locuitori/kmp care nu deţin pământ17, iar altă parte din rândurile mocanilor şi cuţovlahilor, care găsesc în Dobrogea locuri propice dezvoltării agriculturii şi creşterii animalelor. Prin acestă acţiune de colonizare se urmăreşte atât o integrare a Dobrogei în cadrul Vechiului Regat, cât şi accederea României la componenta maritimă a comerţului internaţional.

„Cine caută să-şi dea seama de rostul ce au măreţele lucrări de la Cernavoda şi Constanţa, nu se poate să nu vadă cu ochii minţii, că toate privirile Ţării noastre sunt îndreptate într’acolo”18.

Ulterior, după 1878, colonizarea românilor transilvăneni constituie un element însemnat al întăririi politicii de românizare a Dobrogei promovată de regele Carol I. Concluzia la care converg toate cercetările româneşti din epocă după ce expun sau analizează aspecte etnice privind teritoriul Dobrogei este aceea că permanenţa şi superioritatea numerică a elementului românesc este un fapt real explicată din perspectivă antropogeografică: „exactitatea datelor noastre serviciului nostru statistic ar putea servi de model nu numai vecinilor noştri de peste Dunăre, dar chiar şi statelor din Apusul Europei; voi spune numai, că după toţi scriitorii, începând din a doua jumătate a veacului trecut, ţifra populaţiunei româneşti, a fost în Dobrogia în totdeauna superioară celei bulgăreşti”19.


NOTE

  1. Este vorba de „problema orientală” dezbătută şi tranşată în numeroase acorduri, convenţii şi tratate; vezi Vasile Popa, Dobrogea, spaţiu de interferenţe geopolitice, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 162-170.
  2. Din punct de vedere geographic se consideră că Dobrogea alcătuieşte o unitate geomorfologică ale cărei limite se întind mult la în sud. Partea de sud a Dobrogei a fost integrată statului bulgar, situaţie care va dura până la Tratatul de Pace de la Bucureşti din 10 august 1913, când are loc reîntregirea teritorială a Dobrogei. Această situaţie durează până la începutul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial. Vezi: Constantin Brătescu, Pământul Dobrogei, în Dobrogea: cincizeci de ani de vieaţă românească: 1878-1928, Cultura Naţională, Bucureşti, [1928], pp. 9-67.
  3. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, a II-a rev., pp. 352- 401.
  4. Constantin P. Rotaru, Reformele agrare din Dobrogea veche: (1878-1930), [f.e.]., Iaşi, 1930, pp. 1-28.
  1. Grigore Gr. Dănescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al ju- deţului Constanţa, Tipografia şi Fonderia Thoma Basilescu, Bucuresci, 1897; vezi şi: Idem, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Tulcea, [Editura I.V. Socecu, Bucuresci, 1896].
  1. Valentin Ciorbea, Colonelul Marin Ionescu- Dobrogianu, fondatorul dobrogenistIcii româneşti, în Statul Major General în arhitectura organismului militar…, 346-352.
  2. Marin Ionescu-Dobrogianu, Geografia militară, Institutul de editură şi arte grafice, Constanța, 1920 pp. 189-201; Idem, Un veac şi jumătate din viaţa Dobrogei medievale, în „Buletinul Societății Regale Române de Geografie” (în continuare B.S.R.R.G.), an XXXVI, 1915, pp. 595-597.
  3. Constantin Giurescu, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea, Constanţa, 1966; vezi şi: Marin Ionescu-Dobrogianu, Note relative la Istoria Dobrogei, în „B.S.R.R.G.”, an XXXIV, 1913, pp. 138-140; Idem, Un veac şi jumătate din…, în „B.S.R.R.G.”, an XXXVI, 1915, pp. 586-599.
  4. Remus Opreanu, Rapport du Préfet de Constanza au ministre de l’Intérieur, du 31 Mars 1880, [f.e.], [f.l.], [f.a.].
  5. Eugene Pittard, Dans la Dobrodja (Roumanie). Notes de voyage, Genève, Imprimerie du Journal de Genève, 1902.
  6. 11. Grigore Gr. Dănescu, Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al judeţului Tulcea, Editura I.V. Socecu, Bucuresci, 1896, p. 521.
  1. Eugene Pittard, op.cit., pp. 159-162.
  2. Andrei Veress, Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821), în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tom VII, 1927, 159; George Vâlsan, Mocanii din Dobrogea: (de pe o hartă din circa 1769- 1774), în „Graiul românesc”, an II, 1928, pp. 41-46.
  3. Meteş Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, pp. 253-258.
  4. „Gazeta Transilvaniei”, nr. 113, 31 oct 1928, 2 (https://dspace.bcucluj.ro/ bitstream/123456789/80014/1/BCUCLUJ_FP_P2538_1928_091_0113.pdf).
  5. Ion I. Ghelase, Mocanii: Importanţa şi evoluţia lor social-economică în România, [f.e.], Bucureşti, 1937, pp. 74-86.
  1. Ibidem, p. 124.
  2. Ibidem, p. 125.
  3. Marin Ionescu-Dobrogianu, Consideraţiuni militare asupra Dobrogei, în Două probleme de .. Cu două vederi ale Hârşovei, din anul 1826, Bucureşti, [f.e], 1910, p. 45.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *