CONSTANTIN CHERAMIDOGLU ‒ La aniversarea Dobrogei

Ziua de 14 noiembrie 1878 rămâne în istoria noastră ca una din acele pietre fundamentale care au stat la baza edificiului statului român naţional, proces ce începuse la 24 ianuarie 1859 şi avea să se desăvârşească la 1 decembrie 1918.

Istoria şi memoria colectivă a unei naţii reţin întotodeauna astfel de date, ce vor deveni subiect de aniversări, prilej de consolidare a conştiinţei naţionale şi de afirmare a necesităţii continuării progresului social.

Dar toate aceste clipe istorice încărcate de semnificaţii, au adunat anterior energiile creatoare ale poporului, ale cărui străduinţe şi sacrificii şi-au găsit răsplata în triumful acelor zile cu adevărat naţionale. La baza oricărei victorii de pe acest drum, au stat ani de muncă, după cum oricare dintre aceste victorii ale ţării, au însemnat începerea unor procese îndelungi şi anevoioase uneori, de consolidare a poziţiilor obţinute.

Aşa s-a întâmplat şi cu Dobrogea după 14 noiembrie 1878.

Provincia fusese afectată puternic de războiul ruso-turc, iar populaţia musulmană se refugiase din faţa trupelor ruse; agricultura fusese afectată şi ea, câmpurile rămânând în bună parte nelucrate. Pe de altă parte lipsa unor organizaţii administrative locale a dus la dezordini sociale, iar pădurile Dobro- gei ajunseseră adăposturi pentru mulţi tâlhari, aşa cum se întâmplă oriunde după războaie. Astfel că prima grijă a administraţiei române din Dobrogea a fost restabilirea ordinii şi protejarea averii locuitorilor dobrogeni, ceea ce s-a realizat cu sprijinul militarilor sosiţi aici. Treptat mare parte din locuitorii ce îşi părăsiseră satele s-au întors la căminele lor şi viaţa a început să-şi reia ritmul normal.

Pe de altă parte, o analiză a realităţilor dobrogene, pe care autorităţile statului au făcut-o, a dovedit necesitatea unui regim de tranziţie prin care Dobrogea să fie adusă la nivelul administrativ, social şi politic existent în re- stul ţării, asigurând astfel integrarea dobrogenilor în societatea românească a timpului acela. În acest sens s-a pus în aplicare Legea pentru organizarea Dobrogei, din 9 martie 1880, prin care s-au înfinţat judeţele Constanţa şi Tulcea, cu cinci, respectiv patru structuri inferioare, plăşile. La rândul lor acestea coordonau mai multe comune; iniţial fiecare sat s-a administrat singur, din alegerile din decembrie 1878 reieşind un consiliu comunal, din ai cărui membri prefectul alegea primarul. La Constanţa, primul primar al oraşului de după 23 noiembrie, a fost un grec, Anton Alexandridi, poate şi ca o răsplată pentru faptul că grecii din Constanţa se manifestaseră hotărât în favoarea atribuirii Dobrogei către România, în perioada anterioară. Toate minorităţile etnice au fost reprezentate în organele alese ale administraţiei locale, ceea ce a contribuit la creşterea încrederii dobrogenilor vechi, în noua adminis- traţie. Administraţia locală a avut în fruntea sa de cele mai multe ori oameni de valoare deosebită, care şi-au legat numele de procesul de organizare a Dobrogei, de fundamentare a societăţii moderne dobrogene. Şi amintim aici de prefecţii: Remus Opreanu, Luca Ionescu, Scarlat Vârnav sau Ioan Neniţescu. La 8 ianuarie 1884 Constituţia României a consacrat integrarea Dobrogei, la art. 1: „Regatul României cu judeţele sale din dreapta Dunării constituie un singur Stat indivizibil”.

La acea vreme Dobrogea număra circa 135-140 000 de locuitori, dar treptat populaţia a crescut, atât prin întoarcerea multor refugiaţi, cât şi prin atragerea în aceste locuri a celor în căutarea unui trai mai bun. Pământurile în Dobrogea erau în mare parte nelucrate din lipsa forţei de muncă, astfel că mulţi din mocanii ce veneau aici de secole cu oile în transhumanţă, au rămas întemeind vetre noi de sat şi au început să cultive pământul de curând desţelenit. Dar nu numai ardelenii s-au aşezat pe aceste meleaguri ci şi alte neamuri, astfel că la Caramurat (actual com. Mihail Kogălniceanu) de exem- plu, pe lângă cele 35 de familii transilvănene, au mai sosit şi 35 de familii germane, care s-au adăugat celor de tătari deja existenţi. Pământul acesta a atras o populaţie aptă de muncă, iar terenul arabil a fost lotizat prima oară la 1882-1884 şi apoi loturile de câte 10 şi 100 de hectare au fost atribuite celor hotărâţi să valorifice potenţialul agricol dobrogean. Suprafaţa cultivată a Dobrogei a crescut de la 240 000 de hectare în 1885 la 600 000 de hectare în anul 1905. S-au împădurit terenurile sterpe din zona de centru şi de sud a Dobrogei, pentru a se asigura lemnul de foc necesar, iar noii locuitori au fost sprijiniţi să îşi ridice case noi, după proiecte elaborate de stat.

La 21 mai 1892 statul român a răscumpărat portul Constanţa şi calea ferată Cernavoda – Constanţa, de la compania engleză ce le construise şi le exploata, trecând apoi la modernizarea lor. Aceasta a adus la Constanţa o mulţime de meseriaşi, populaţia crescând într-un ritm nemaiîntâlnit în ţara noastră, iar construirea podului de la Cernavoda, inaugurat la 14 septembrie 1895, dincolo de valoarea simbolică deosebită, a facilitat legătura economică a noii provincii cu ţara mamă. Comisia Europeană a Dunării a executat lucrările de înlesnire a navigaţiei pe braţul Sulina ajutând astfel la creşterea traficului comercial pe Dunăre şi la dezvoltarea porturilor de la Dunărea Maritimă. La 16 octombrie 1896 se punea piatra fundamentală la rădăcina digului de larg iar la 1909 se inaugura noul port modernizat. Construirea silozurilor din portul Constanţa, precum şi a instalaţiilor şi rezervoarelor pentru exportul de petrol au contribuit şi ele la creşterea traficului portului Constanţa, dar şi la extinderea activităţilor economice din zonă.

Viaţa economică a beneficiat şi de pe urma investiţiilor particulare în diverse ramuri industriale: la Tulcea şi Constanţa se dezvoltă tăbăcării moderne, iar la Cernavoda se înfiinţează la sfârşitul secolului XIX cea mai modernă fabrică de ciment Portland din această parte a Europei, precum şi o alta pentru fabricarea de şuruburi. Carierele de granit din judeţul Tulcea şi de calcar din judeţul Constanţa oferă materia necesară construcţiilor, dar şi pavajului pentru străzile capitalei. Apar asemenea şi mori sistematice, fabrici de ambalaje pentru produsele petroliere, o fabrică de bere, etc. Peisajul vieţii economice este completat de băncile existente în oraşe, atelierele mecanice, tipografii, brutării, magazine comerciale, depozite en gross, etc.

Viaţa religioasă din Dobrogea confirmă structura sa etnică; statul român neîngrădind manifestările religioase, a permis desfăşurarea activităţilor de cult pentru diversele religii ce îşi aveau credincioşii aici. La Constanţa, spre exemplu, la 1862 se ridica prima biserică ortodoxă greacă, apoi în 1865 cea pe care o ştim şi azi şi în care au ascultat sfânta liturghie toate autorităţile locale dar şi domnitorul şi regele ţării, iar catolicii îşi vor construi şi ei o alta închinată lui Sf. Iosif. Geamiilor musulmane deja existente în diversele cartiere ale oraşului li se va adăuga din anul 1910 moscheea Carol I, simbol al legă- turilor noi dintre cele două state moderne. Evreii din Constanţa îşi îndrumau paşii la cele două temple conforme cu cele mai importante rituri ale credinţei lor, aşchenaz şi sefard, după cum armenii îşi aveau biserica lor, iar germanii evanghelici îşi vor înălţa primul lăcaş de cult din Constanţa în anul 1888. Bulgarii aveau o biserică impresionantă la Tulcea, dar şi cei din Constanţa au ridicat una mai modestă, în apropierea catedralei românilor.

Dacă la 1878 sănătatea locuitorilor dobrogeni era în grija a câtorva medici străini (în principal greci) sosiţi aici individual, statul român şi-a luat obligaţia să se ocupe de situaţia sanitară a Dobrogei, atât prin aducerea de medici, farmacişti, cât şi prin ridicarea de spitale civile şi militare, care alături de asanarea bălţilor – focare de malarie, au contribuit la îmbunătăţirea sănătăţii dobrogenilor. Astfel, în pragul Primului Război Mondial în Dobrogea funcţionau 12 spitale, cu 160 de medici, cărora li se adăugau 30 de farmacii comunale.

Poate cel mai important progres s-a realizat însă în domeniul învăţământu- lui, unde creşterea populaţiei a pus şi mai multe probleme celor însărcinaţi cu pregătirea cadrelor didactice, dar şi autorităţilor locale ce trebuiau să găsească lăcaşuri pentru şcoli sau să construiască unele noi. În şcolile primare existente la 1880 erau cam 3000 de elevi, pentru ca în anul 1908 când în cele două judeţe funcţionau 268 de şcoli primare publice, dar şi altele confesionale, să se ajungă la peste 32 000 de copii. Pentru asigurarea cadrelor necesare, în octombrie 1893 se înfiinţa la Constanţa Şcoala normală de învăţători, con- dusă de cunoscutul Ion Bănescu, de numele căruia se leagă multe reuşite în acest domeniu. În judeţul Tulcea începuturile învăţământului secundar se datorează activităţii comunităţilor bulgară şi greacă, pentru ca la 1883 statul să înfiinţeze aici primul gimnaziu, care din anul 1897 devine liceu, cu spriji- nul prefectului I. Neniţescu. La Constanta gimnaziul se înfiinţează la 1896 şi cunoaşte o evoluţie rapidă în ton cu cea a oraşului, mărind numărul de clase pentru a face faţă necesităţilor sporite şi devenind liceu în 1911. Lor le mai adăugăm gimnaziile de la Adamclisi, Medgidia şi Cernavoda, dar şi seminarul musulman de la Medgidia. Tabloul trebuie completat cu şcolile elementare de meserii, şcoala comercială, dar şi şcolile marinei militare.

Tot treptat s-au aşezat în Dobrogea şi elementele sistemului juridic; de la judecătoriile de pace înfiinţate în toate comunele rurale, menite se instituie norma legii în relaţiile interumane, au apărut apoi tribunalele mahomedane (Cadiatul), tribunalele judeţene, dar şi Curtea de Apel, astfel că la 1914 sis- temul juridic era acelaşi pe tot teritoriul ţării.

Crearea instituţiilor administrative, din justiţie, a celor educaţionale şi de cult, au oferit şansa modernizării societăţii dobrogene de după 1878, ceea ce a avut ca rezultantă evoluţia pozitivă a vieţii politice de aici. Începând din anul 1893, delegaţiile consiliilor judeţene de la Constanţa şi Tulcea, care îşi prezentau situaţia în faţa suveranului, anual, au solicitat acordarea drepturilor politice depline pentru toţi locuitorii dobrogeni. Procesul a fost însă îndelungat şi abia în anul 1909 dobrogenii au primit dreptul de a-şi alege reprezentanţii în parlamentul ţării, ceea ce a impulsionat şi viaţa politică locală, iar în egală măsură vocea lor a putut să se audă în cel mai înalt for legislativ al ţării.

Avântul economic al Dobrogei a dus la o creştere rapidă demografică, astfel că în anul 1913 trăiau aici 216.000 de români şi 164.000 de locuitori aparţinând minorităţilor naţionale. Dacă la 1878, delegaţii prezenţi la congresul de la Berlin aveau în vedere că România avea să construiască un pod peste Dunăre, pentru a uni Dobrogea cu vechea Românie, la 1914 Dobrogea era unită prin toate venele ei cu restul ţării, iar dobrogenii simţeau şi trăiau alături de fraţii lor de pretutindeni.

Primul Război Mondial a adus zile grele pentru dobrogeni, după lupte sângeroase Dobrogea a fost ocupată în cea mai mare parte de trupele Pu- terilor Centrale, populaţia s-a refugiat masiv peste Dunăre, iar cei rămaşi au suferit un regim de exploatare în favoarea duşmanilor. Dar soarta războiului s-a schimbat în decembrie 1918 şi dobrogenii puteau să se întoarcă acasă. Anul 1919 găsea însă Dobogea într-o situaţie dificilă; populaţia se reîntorcea din refugiu la gospodăriile afectate de cei doi ani de ocupaţie străină, podul peste Borcea fusese distrus şi legătura spre restul ţări era dificilă, ceea ce avea urmări asupra comerţului şi în general în viaţa economică a acestei zone. Totul trebuia refăcut, instituţiile urmau să îşi reintre în atribuţiuni, iar locuitorii dobrogeni, de toate etniile şi religile, să revină la viaţa lor normală.

În localităţile rurale dobrogene, sătenii întorşi la vetrele lor, s-au constituit în comitete pentru strângerea de fonduri necesare lucrărilor de refacere a localurilor publice: şcoli, biserici, primării. Documentele de arhivă vorbesc despre constituirea acestora în comunele Chiragi, Gargalâcul Mic, Parachioi, Ghiuvenlia, Hasiduluc, Topalu sau Lipniţa. Dar şi la oraşe apar iniţiative ale cetăţenilor dornici să recupereze timpul pierdut în evoluţia acestora. Astfel, primarul oraşului Cernavoda, N.N. Iordăchescu nota în procesul verbal din 5 iunie 1919, următoarele: „sub ocupaţiunea străină mobilierul tuturor şcoalelor fiind cu desăvârşire distrus, comuna nu dispune de fonduri bugetare tot din cauza războiului, pentru ca să suporte cheltuiala de minimum 20.000 lei spre a face din nou mobilierul strict necesar şcoalelor. (..) Şcoalele însă nu mai pot suferi lipsa mobilierului. În anul şcolar încheiat, ca bănci au servit mese lungi de prăvălie, iar catedre mese stricate, iar ca table nişte tăbliţe mici de lemn şi atât de rău vopsite încât cu mare nevoinţă se putea scrie cu creta pe ele”. Din comitetul şcolar format făceau parte conducătorii şcolilor din oraş, primarul, dar şi Raymond Flamand, directorul marii fabrici de ciment din oraş, doctorul Rozeanu care conducea rafinăria de petrol, alţi proprietari, avocaţi şi comercianţi. La Medgidia locuitorii din fruntea comunităţii s-au strâns în jurul ideii de a pune bazele primului gimnaziu din oraş, a cărui înfiinţare fusese aprobată prin Decretul–Lege nr. 3864/1919. Din motivaţia acţiunii lor reţinem ideile următoare: „Lipsa unei astfel de şcoale în această localitate era foarte mult simţită, căci tineretul dobrogean, ai căror părinţi au fost mai greu încercaţi în avutul lor de evenimentele barbarismului trecut acestei provincii, mulţi erau forţaţi a-şi duce fii lor prin alte oraşe, unde traiul e cu mult mai scump, iar alţii, ale căror gospodării au fost pustiite de duşmani prin forţa lucrurilor se găseau nevoiţi a renunţa la luminarea acestor fragede elemente din lipsă de mijloace”.

La Hârşova prioritatea locuitorilor întorşi acasă era alta, după cum aflăm dintr-o adresă a acestora către prefect, datată 13 mai 1919: „Reîntoarsă po- pulaţia din pribegie, nu puţină bucurie a cuprins-o când s-a găsit intact lăcaşul bisericesc care face fală oraşului şi oricărui vizitator, însă lipsit de orice odor cu care a fost înzestrat, fiind prădat bineînţeles de duşmani, astfel că în aşa împrejurare gravă găsindu-ne, neavând odoarele sfinte strict trebuincioase serviciului divin şi nici fondul material pentru procurarea lor, enoriaşii creştini de aci, animaţi de dragostea scumpă ce o poartă dogmelor şi religiunei creş- tine, întruniţi duminică 11 ale curentei luni în catedrala oraşului au înfiinţat un comitet compus din 31 persoane”.

La 21 septembrie 1919 locuitorii oraşului Ostrov au hotărât în cadrul unei adunări generale, constituirea unui „comitet care să strângă fondurile nece- sare pentru ridicarea unui monument eroilor din acest oraş căzuţi în timpul marelui război 1916-1919, pentru întregirea neamului românesc”. Primii care au răspuns apelului au fost podgorenii din Ostrov, care strânşi şi ei într-un comitet, au donat suma de 508,20 lei.

Pentru refacerea gospodăriilor ruinate şi reluarea activităţilor agricole sau industriale, locuitorii dobrogeni şi-au pus speranţele în ajutoarele pe care le puteau obţine de la autorităţi, iar presa locală a sprijinit demersurile în acest sens. La 17 martie 1919 ziarul local „Dobrogea Jună” publica un memoriu ce fusese înaintat la 9 martie, regelui Ferdinand, semnat fiind de „un grup de aproape 500 de proprietari, profesionişti liber, plugari, comercianţi şi me- seriaşi din Dobrogea”. Se pornea de la realitatea că războiul afectase din plin Dobrogea, iar locuitorii dobrogeni au „fost cei mai loviţi de soartă, mai greu decât oricare alţii din restul ţării”, se vorbea apoi de drama refugiului de aproape doi ani, de faptul ca la înapoiere nu au găsit decât „dezastru, jale şi pustiu”, de lipsa vitelor de muncă, a seminţelor, a îmbrăcămintei şi hranei. Amintind de un alt memoriu înaintat guvernului la începutul lunii ianuarie şi rămas fară efect, semnatarii documentului citat solicitau regelui să intervină pentru: plata integrală a despăgubirilor ce nu depăşeau valoarea de 20 000 de lei, „sumă care astăzi abia poate servi unui agricultor pentru punerea în stare de recoltare a unei întinderi de 10 ha pământ – iar pentru alte meserii iarăşi abia să le înjghebeze”.

Poate cel mai important lucru era însă refacerea conexiunii directe cu ţara. Legătura Dobrogei cu restul ţării era dificilă în condiţiile în care podul peste Borcea nu era reparat. În toamna anului 1919 o delegaţie condusă de Tache Manicatide cunoscut comerciant şi fost preşedinte al Camerei de Comerţ, a prezentat ministrului Lucrărilor Publice un memoriu privind necesitatea absolută a reparării grabnice a podului.

Refacerea s-a produs lent, dar în jurul anului 1924 viaţa îşi recăpătase caracterul normal, economia se redresase, iar viaţa socială, culturală şi politică va cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare în perioada interbelică.

Atunci când în anul 1928 la Constanţa aveau loc serbările semicentenearului Dobrogei, se organiza aici şi o expoziţie ce prezenta realizările economiei din Dobrogea. Tot atunci, participanţii la eveniment reliefau în dis- cursurile lor progresele realizate în Dobrogea în acea vreme. Astfel, regentul G. Buzdugan remarca în primul rând faptul că „populaţia Dobrogei a crescut mult, lucru esenţial pentru propăşirea ei şi în acelaşi timp ca o dovadă vie a propăşirii acestei Avem azi 170.554 locuitori în judeţul Tulcea şi 246.536 locuitori în judeţul Constanţa, iar ca proporţie pe naţionalităţi sunt în judeţul Tulcea 54,72% români faţă de 16,63% bulgari, 20,41% ruşi, 3,38% turci-tătari şi 4,86% diverşi, iar în judeţul Constanţa 67,81% români, faţă de 9,19% bulgari, 11,39% turci-tătari, 1,24% ruşi şi 10,37% diverşi”. Vorbind apoi de paşii făcuţi în viaţa economică a provinciei, el spunea: „Sub raportul eco- nomic, agricultura a luat o mare dezvoltare şi tinde, ca şi în restul ţării, spre noi îmbunătăţiri: se cultivă astăzi tot locul de arătură, nu mai rămân câmpii în paragină, iar cerealele recoltate ating o valoare considerabilă. Tot asa şi în alte ramuri de avuţie ca păduri şi pescării, s-au adus îmbunătăţiri serioase, pădurile fiind exploatate conform regimului silvic, iar pescăriile aproape pără- site sub turci, sunt exploatate astăzi în condiţiuni ce aduc posibilitatea de a fi mult sporite prin îngrijiri raţionale şi exploatarea aceasta înlesneşte traiul unei întregi populaţii de pescari. S-au deschis apoi cariere de granit, de marmură, de calcar şi de piatră de construcţie. Industria înregistrează iarăşi progrese simţitoare: avem în acest ţinut 354 fabrici de produse diferite, apoi tot felul de societăţi comerciale, de bănci, cooperative de producţie şi de consum. Ceea ce a contribuit la propăşirea economică sunt şi îmbunătăţirile aduse căilor de comunicaţie. Astfel de la cele câteva crâmpeie de şosele existente la ’78, avem astăzi numai în vechea Dobroge 1200 km. şosele naţionale, 180 km. şosele judeţene, 800 km. şosele vicinale…”.

Vorbind în numele celor 180 de ofiţeri şi 9.300 de soldaţi şi grade inferi- oare veterani ai războiului de independenţă, încă în viată atunci, generalul C. Coandă spunea tot atunci, în toamna anului 1928: „Independenţa, realipirea Dobrogei – dobândirea gurilor Dunării până la mare, au determinat o nouă conştiinţă a drepturilor naţionale, un ideal mai concret de urmărit şi realizat, ne-au întărit încrederea în noi, autoritatea şi creditul faţă de străinătate şi cu drept cuvânt d. Vintilă Brătianu zicea într-o cuvântare a sa, acum un an, că: <<Dacă n-am fi avut acest puternic punct de sprijin – războiul glorios din 1877 nu s-ar fi putut împlini visul din 1916-1918 şi fără Griviţa, Plevna, Smârdan nu s-ar fi putut ajunge la Mărăşti şi Mărăşeşti>>. Şi tot atât de adevărat este că, dacă sub înţeleapta şi glorioasa domnie a Marelui Căpitan s-a putut face Independenţa şi Regatul, aceasta se datoreşte, în mare măsură, premergă- torilor care au urmărit stăruitor şi cugetat un program şi un ideal”.

Merită reţinut că atunci la aniversarea semicentenarului Dobrogei, au avut loc manifestări omagiale şi în restul ţării. Astfel, societatea Astra din Cluj a delegat pe profesorul de arheologie D.M. Teodorescu să ţină o conferinţă festivă în faţa publicului clujean. Şi la Braşov, au avut loc manifestări ample, după cum aflăm din presa vremii: „încă de dimineaţă clopotele tuturor bisericilor au început să sune, chemând la slujbă pe toţi credincioşii. Instituţiile publice cât şi toate casele particulare au arborat drapelul tricolor românesc. Şcoalele primare şi liceele au sărbătorit în chip deosebit acest eveniment. La ora 11 elevii şi elevele tuturor şcoalelor au pornit în grupe spre localul Teatrului Astra devenit la un moment dat neîncăpător. Câţiva profesori au vorbit elevilor despre Dobrogea, subliniind importanţa zilei de 28 octombrie. După aceea corurile şcoalelor au câtat cântece naţionale. Ca încheiere s-a executat concertul de violină de Beethoven. La liceul săsesc Honterus s-a desfăşurat un bogat program artistic şi sportiv”. Asemenea, la catedrala din Craiova s-a oficiat un te-deum în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor locale, iar la toate şcolile au avut loc festivităţi dedicate Dobrogei.

Tot cam în acele zile, cunoscutul publicist N. Batzaria publica un articol intitulat „După examenul cu Dobrogea”, în care făcea o paralelă între modul cum statul român reuşise în acţiunea sa de integrare a Dobrogei şi acţiunea similară în provinciile ce reveniseră la patria-mamă la 1918; desigur, Dobrogea se dovedea a fi un model de acţiune ce trebuia urmat şi în restul ţării, scria Batzaria. Dar să rămânem la ideea sa despre Dobrogea: „Ceea ce s-a putut arăta cu ocazia serbărilor de 50 de ani de la realipirea Dobrogei, a dovedit un lucru pe care orice român simte o îndreptăţită mândrie că poate să-l releveze. Au dovedit anume că, în ce priveşte Dobrogea, administraţia română şi în mod deosebit poporul român au fost la înălţime, trecând cu succes un examen ce au trebuit să susţină în faţa Europei. A fost un examen de cultură, de civilizaţie, de pricepere de a transforma un pământ lăsat în părăsire într-o provincie fertilă şi în care viaţa pulsează în toate direcţiunile. Aproape cinci veacuri de stăpânire turcească, prefăcuseră Dobrogea într-o ţară care îi dădea aspectul unui colţ de pământ, rupt de undeva din interiorul continentului asiatic. Po- pulaţie puţină şi adusă la sapă de lemn, sate mohorâte, căi de comunicaţie aproape inexistente, peste tot mlaştini care răpeau agriculturii întinderi mari de un pământ, de altfel bine înzestrat de la natură, nici un oraş de seamă, nici un port vrednic de acest nume, un comerţ primitiv, nici o industrie şi nici o licărire de viaţa culturală. Aşa se prezenta Dobrogea acum cincizeci de ani. Astăzi, ea se prezintă sub toate raporturile cu totul altfel, adică incomparabil mai bine. De aceea, repetăm că administraţia română şi poporul român au trecut cu succes examenul de punere în valoare a Dobrogei, de ridicarea ei din starea înapoiată în care a fost reprimită din mâinile turcilor”.

Dar despre momentul aniversar de atunci au scris şi dobrogenii şi amin- tim aici un scurt articol intutulat „Închinare Dobrogei”, publicat de doctorul Alexandru Pilescu, fost parlamentar şi primar al Constanţei: „Cincizeci de ani serbezi astăzi tu Dobroge, provincie iubită şi câtă mulţumire trezeşte în sufletele noastre celor veniţi la sânul tău pe care ne-ai încălzit şi hrănit cu atâta dragoste, iar noi ţi-am dat în schimb tinereţea, cultura şi munca noastră ca să te vedem cât mai sus şi cât mai splendidă în rolul pe care-l ai de provincie transdanubiană aparţinând statului român. Ai îmbrăcat haina de sărbătoare şi mândră şi conştientă de originea ta chemi astăzi pe toţi fii României să-ţi serbeze nunta ta de aur. Fericiţi suntem acei ce trăim aceste zile, şi mare ne este recunoştinţa pentru acei dispăruţi care au contribuit la măreţia zilelor de astăzi să le vedem pe toate laolaltă aducându-ţi frăţeşte, miresme şi imnuri de slăvire. Această frumoasă înfrăţire ce tu ai ştiut să sădeşti în inimile noastre, să fie un imbold pentru toate celelalte unghiuri ale ţării noastre, căci numai astfel munca este rodnică şi închegarea neamului se desăvârşeşte. Fii dar în veci slăvită, şi cu credinţă în Dumnezeu îţi urăm ca deapururea să fii făclie aprinsă a civilizaţiei pe aceste meleaguri, tu care prin mijlocirea nepreţuitei mări trimiţi peste toate locurile pământeşti bogăţia patriei mume şi faima renumelui de român”.

Anul acesta se împlinesc 145 de ani de la reunirea Dobrogei cu Româ- nia şi am crezut potrivit să aducem în atenţie felul cum se privea serbarea a cincizeci de ani, în anul 1928. Mai sunt doar cinci ani până la aniversare a 150 de ani şi poate că cei de acum trebuie să se gândească deja cum vor întâmpina ziua aceia.