CONST. MIU ‒ Treptele urcușului duhovnicesc în poezia religioasă a lui V. Voiculescu

În poezia religioasă a lui V. Voiculescu, treptele urcuşului duhovnicesc – purificarea, iluminarea şi îndumnezeirea – se regăsesc ilustrate artistic de către poetul-credincios.

*Prima fază, lepădarea de sine – ca modalitate de purificare în viața spirituală – transpare în special din poezia Fluierul (volumul Clepsidra), unde poetul evidenţiază în primul catren munca trudnică de modelare a sufletului, în procesul anevoios de purificare de patimi: „Aşa precum păstorul scobeşte cu-ngrijire/ Un lemn să-şi facă fluier şi măduva i-o sapă,/ Mă curăţeşte, Doam- ne, de miezul dur, mă sapă/ De sinea-mi ne-ndurată, de dârza-mi împietrire.” Munca aceasta anevoioasă a lepădării de sinele împietrit în patimi este ilustrată printr-o amplă comparaţie, care incumbă un superlativ stilistic, la nivelul grupului verbal („scobeşte cu-ngrijire”), precum şi două verbe la im- perativ („mă curăţeşte”, „mă sapă”), având valoarea unei invocaţii, inerentă în procesul purificării. Numai cine cheamă numele Tatălui Ceresc are parte de purificarea de patimi. Prin urmare, e vorba de conlucrarea între sacru şi profan. Că e vorba de o muncă trudnică, reiese tocmai din folosirea a două superlative stilistice, la nivelul grupului nominal, spre a se evidenţia debarasarea de patimi: „miezul dur”, „dârza-mi împietrire”.

*A doua fază este specifică rugăciunii isihaste. Caracteristica esenţială pentru acest tip de rugăciune este împuţinarea cuvintelor şi căutarea lui Dumnezeu cu inima. Ideile acestea transpar din poezia Rugăciunea (volumul Întrezăriri): „Nu tai piatră să-ţi ridic minune/ Îţi cioplesc un templu din plăpând:/ Sus pe limpezi stâlpi de rugăciune/ Bolţi de dor sub turle mari de gând.// Din căţuia gurii stinse piere/ Adierea unui fum de grai./ Calc pe marginile sufletu- lui… sfere./ De tăcere, pârtii către rai.”

Cele două demersuri – împuţinarea cuvintelor şi căutarea lui Dumnezeu

– sunt reliefate în poezia Rugăciunea fie prin construcţii nominale cu dublu determinant: „limpezi stropi de rugăciune”, „turle mari de gând”, „adierea unui fum de grai”, „sfere de tăcere” (s.n.), fie prin verbe la indicativ prezent – pre- zentul continuu, premergător prezentului etern: „piere”, „calc”.

*Cea de-a treia fază – îndumnezeirea – ia forma inhabitării sacrului în profan (în accepția teologului Paul Evdokimov), ca în poezia Vizita (volumul Gânduri albe): „Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,/ Tu însă, Doamne, cobori când vrei: măcar în treacăt/ Vino, te aştept în cămăruţă la mine…/ …Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,// Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,/ Să nu mai intre peste noi nici bine nici rău/ Care să tulbure petrecerea noastră,/ O zi întreagă, Doamne, să fiu numai al Tău.”

Este locul să spunem că limbajul artistic are un rol hotărâtor în comunica- rea mesajului teologic al poeziei, care ia forma unei rugăciuni. Aşa se explică prezenţa imperativelor din cele două catrene: „cobori”, „vino”, „pune”, „să fiu al Tău” – ultimul fiind o formă de conjunctiv cu valoare stilistică de imperativ, din categoria verba declarandi.

De sesizat că cele două catrene au, la nivelul grupului verbal, două nuclee: unul negativ, celălalt afirmativ. Poetul credincios conştientizează că profanul nu poate accede spre sacru, însă acesta din urmă, prin libertatea sa de miş- care, poate depăşi cenzura transcendentă (ca sa vorbim în termenii filosofiei lui Blaga), de care limitatul nu poate trece. Ideea aceasta reiese din turnura dubitativ-negativă a primului vers din primul catren.

Nucleul afirmativ face referiri la actul inhabitării sacrului în profan. Natura semantică a verbelor oferă informaţii despre sensul actului agentului acţiunii, acesta fiind activ („cobori”, „vino”), în timp ce sensul actului pacientului este pasiv („te aştept”). Din perspectiva naturii semantice a verbelor ce alcătuiesc nucleul afirmativ, putem înţelege care este mesajul versului final al primului catren: pronumele negativ nimeni intrând în relaţie cu verbul la negativ („n-am”) configurează o declaraţie de acceptare totală a inhabitării sacrului, ca urmare a nevoii prezenţei acestuia în cămăruţa de taină a profanului – inima.

Al doilea catren este o dezvoltare a declaraţiei formulate în primul. Ideea conlucrării sacrului cu profanul este pusă în valoare prin verbul la imperativ „pune” şi conjunctivul negativ (tot cu sens de imperativ) – „să nu intre”. Ideea logodnei noetice, a iubirii mistice între sacru şi profan, este exprimată tranşant în ultimul vers al poeziei: „O zi întreagă să fiu numai al Tău”, unde construcţia o zi întreagă, având valoarea unui superlativ stilistic de natură cantitativă, este elocventă pentru acest timp afectiv, excesiv dilatat, întru conlucrarea sacrului cu profanul, din perspectiva unui nădăjduit timp al îndumnezeirii.

Acestea sunt TREPTELE URCUȘULUI DUHOVNICESC în poezia religioasă a lui V. Voiculescu.