IOAN FLORIN STANCIU ‒ Miracolul de la Piatra Scrisă

Umblând cu tălpile goale prin iarburile aspre şi-amare sau plutind oarecum, pe deasupra, învăluit mereu.într-o amăgitoare pelerină spectrală, a cărei glugă monastică i se cobora ca o umbră, pe frunte, Domnul Sfânt se mai cobora din vreme-n vreme, pe podul împietrit al podişului scitic, ca să cerceteze starea zidirilor Sale risipite pe-acolo, dar, mai ales, scânteia de har sădită-n sufletele tuturor oamenilor, la cuvenita lor izgonire din Grădina cu Îngeri.

Pe vremea aceea, aproape turcit, îngenunchiat, pustiit şi scufundat în el însuşi, după ce fusese vânturat în lung şi-n lat, de ordiile dezlănţuite ale aliotmanului, Ţinutul Abrosit părea întru totul devastat, pârjolit şi meticulos jefuit până-n temeliile sale de piatră, fiind cercetat zi şi noapte, de cetele haraminilor fără milă şi-ale derbengiilor fără ţară, pe care-i zăreai prea târziu, sticlindu-şi armele şi dinţii prin simunurile amestecate-ale pulberilor nesfârşi- te, ce-şi rostogoleau pretutindeni ciulinii şi scaieţii, chiar dacă, din loc în loc, printre dolinele scoborâte-n carapacea de calcar solubil, a locurilor, se mai zărea arar şi câte-o raia valahă, cu căsuţe din lut văruit, înghesuite-n cercuri de furnicar, jur împrejurul vreunui maidan cu cişmea umbrită de stejarul său uriaş şi vegheată de minaretul brodat al geamiei, măcar că nicăieri nu se mai zărea nici o biserică a dreptei credinţe, întrucât sila şi înverşunarea otomană le trecuseră, prin foc şi sabie, rând pe rând, spulberându-le atât de temeinic, încât li se şterseseră şi umbra, şi urmele, după cum se prăbuşiseră-n risipire până şi crucile din cimitire sau din marginea drumurilor, dimpreună cu troiţele sfinte din răscrucea potecilor, pe unde sugrumaţi, jupuiţi, decapitaţi, zdrobiţi, înveninaţi de săgeţi şi de şerpi sau chiar jupuiţi de vii, pieriseră ca la moara dracilor mulţimi de călători grăbiţi şi de mesiodaci tremţuroşi care nu învăţa- seră la timp, cum să se facă iute şi pe deplin nevăzuţi prin hrubele şi galeriile carapacei de piatră, pe unde, cu sufletele aninate-n tavan, mai dăinuiau ca liliecii de peşteră, mulţi dintre stăpânii dintâi ai locurilor, aşteptând luminiţa de candelă sfântă care, prin voalurile de fum şi cenuşi ale Bizanţului învăpăiat de păgâni, abia mai tremura plăpând, pe undeva, printre apele morţilor. Ast- fel încât, dacă ici-colo, nu s-ar fi ridicat din ţărână lulelele îmbrăcate-n piatră de var, ale minaretelor păgâne, nici n-ai fi avut cum să afli că mai trăiesc şi oameni, pe-acolo, pe unde trecuseră ca un fluviu din iad, cetele nesfârşite- ale barbarilor de toate neamurile, pe care augusta prinţesă-cronicar Ana

*Fragment din romanul în lucru: Viitorul anterior.

Comnena se sfia să-i mai pomenească în scris, pentru că, spunea ea, până şi filele istoriei s-ar putea murdări de faptele lor.

Pe buza unui asemenea crater izinit şi uscat. ca traista orbului, se oprise mai alaltăieri şi Domnul-Dumnezeu, călător pe pământ, trăgându-se apoi, mai aproape de prealuminatul învăţător Petru Ezarhu, aflat şi el în cercetare, pe-acolo, în încercarea sa mereu amânată de a-şi regăsi poteca spre casa dintâi, printre coamele pleşuve-ale hotarelor pierdute şi risipite-n urgie.

– Dar casele Domnului?, întrebase ostenit cumva, Călătorul acela din Cer.

– Apăi, după ce i-au sugrumat mai întâi pe mai toţi păstorii hirotonisiţi ai norodului, le-au spulberat apoi şi lăcaşurile sfinte, cu însemnele, troiţele şi crucile topite pretutindeni, pe şesuri. Iar eu, văzându-i mereu în năvală şi prăpădenie, nu pot să nu mă gândesc la povestea cu porcii aceia care, do- bândind coarne, au râmat şi-au prăvălit înapoi în neant toate faptele şi zidirile Domnului, prăvălind iarăşi lumea-n abisul dintâi. Măcar că tot se mai nevoiesc pe ici colo şi câteva bisericuţe îngropate pe jumătate-n pământ şi-acoperite cu stuf, ca nişte ciupercării, precum şi alte câteva adânc pitite prin sihle de codri – fără turle, clopote sau cruci şi, mai ales, nu mai înalte, decât turcu pe cal, după cum poruncise cândva însuşi Suleiman Magnificul, care, poposind trei zile, cu întreaga-i oştire spurcată, pe colinele de la Babadag, îşi mutase tot pentru trei zile, pe-acolo şi capitala ades provizorie, a tuturor lumilor păgâne, dinspre marginile răsăritene-ale pământului locuit.

Astfel, aflase şi Domnul, despre uimitoarele bisericuţe zidite apoi, într-o singură zi, din nuiele-împletite şi-argilă cleioasă, de pe la Dobrucila Eser, dar atât de abil camuflate chiar în coasta turcimii, încât până şi başbuzucii, sub- aşi ai sultanului, se învârtiseră adesea pe-acolo, fără să le bănuiască şi fără măcar să le-adulmece rostul lor osebit, între celelalte şandramale din stuf şi paiantă-ale ghiaurilor ăstora nemuritori. Şi tot astfel, aflase pentru prima oară, şi despre preacuviosul părinte Alecu Rosmanica, de la Piatra Scrisă, care, în vremea mârşavelor oprelişti păgâne, îşi făcuse singur biserică fără turle, cruci şi clopote, taman în odaia dinspre uliţă a casei sale, după ce-i spărsese o uşă ceva mai largă şi mai înaltă, adăugându-i şi-un ditamai pridvorul, ca portal şi pronaos totodată, dar lăsând, aşa, de deasupra, pe trei stâlpi cane- laţi, de la Cetate, un frumos umbrar aplecat, în dantele îndelung periate, din stufărie strunjită şi din papură împletită lipoveneşte, în verigi şi inele, atât de cu migălos urzit şi dichisit din văpseluri de plante, încât, dacă-aveai ceva duh în tine, căciula-ţi sălta singură-n cap, la intrare. Totul după tipic, în cele din urmă, întrucât pridvorul deschis şi sprijinit pe alte coloane din tei auriu servea şi de pronaos rânduit, de unde, călcând peste râuri de preşuri ţesute-n casă, vedeai mai întâi, tavanul din scânduri frumos lustruite şi-arcuite, ca un şold răsturnat de corabie plutitoare-n văzduh. Şi tot astfel, blând rotunjit în ogivă spre tavanul boltit, iconostasul din scânduri castanii, unduios legate împre- ună, asemeni unui trup de vioară, pe care cumpănit împărţite în de două ori câte trei, de-o parte şi de alta a icoanei cu chipul suav al Fecioarei, vegheau în har şi smerenie celelalte şase icoane-adevărate, trudnic aduse cu traista pe umăr, de pe la Sfântul Munte sau cumpărate cu bani drămuiţi, de pe la Bazargic şi Cavarna, pe unde akingii care le smulseseră drept pradă, din iconostasu-n flăcări al mirabilei Catedrale Sophia, le vindeau cu zgârcită şi înverşunată tocmeală, dar pe care părintele Rosmanica, răzbindu-i din vorbe, le aninase-n slava preacurată-a bisericuţei lui coşcove, pe care chiar acum, iată, pogorât printre noi, între spini, Domnul o căuta nedumerit cu privirile, ca să descopere-în cele din urmă, că seminţele feluritelor ierburi din lutul bătut pe aracii-împletiţi ai bisericii tainice prinseseră rădăcini şi frunze, pentru a înflori apoi în salbe şi-n buchete-buchete, asemeni marelui val de pământ, care o îmbrăţişa, din două laturi deodată, înflorit şi el, ca o sorcovă. O altă întâmplare fericită, dacă ne gândim că fiind acesta singurul lăcaş de tainică-închinăciune ferit de anasâna şi de iataganul turcului, în orice duminică, se-înghesuiau pe- acolo, cu sfială şi smerenie, mai toţi dreptcredincioşii dicieni, din şapte sate, îngenunchiaţi cu căciulile-n palme, pe sub cele câteva icoane din lemn pictat, ale iconostasului, care încadrau dumnezeieşte pupitru-împodobit cu viţe de vie şi cu ramuri de salcie, al Sfintei Scripturi, întrucât înăuntru, abia dacă-şi mai aflau loc, mereu în pericol: un agheazmatar din alamă, o cristelniţă săpată-n marmură greacă, precum şi vreo trei sfeşnice cu picioare din lemn de cireş şi cu lumânări la nisip, fără să mai socotim întunecimile îndesate-n peretele drept, ale singurei strane strecurate înghesuit, pe-acolo.

–  Apăi, când m-am născut eu, a zis dascălul, toată întinderea aceasta, de la Piatra Scrisă şi până la valea Tăuzului, se mai numea Constantinia încă, după ce mai înainte, fusese Scythia Minor şi mai înainte încă, fusese Abrosit, după cum o numeau geţii, adică Treapta sau Pragul, mi se pare, măcar că, nimeni n-a ştiut prea lămurit vreodată încotro te duceau pragul şi treptele-acestea.

– Dar cred că-ar fi vremea să căutăm împreună, bisericuţa aceea pitită- ntre spini, a părintelui nostru iubit, Rosmanica, privighetor al dreptei credinţe, prin veac.

Şi tot astfel vorbind împreună ca doi pelerini de la Athos, învăţătorul şi sfântul Duh întrupat urcaseră pieptiş un ponor oarecare şi coborâseră-apoi, într-un cot mai adânc al valului de pământ de-altădată, cotropit până-n moţ, de feluritele ierburi şi tufe bălţate-ale stepei: copăcei de porumbari şi de gherghinari înfloriţi, care îmbrăcaţi în spini, de sus până jos, tot încercau să-i prindă de haine, după răul lor obicei, întruchipând cumva toate ispitele ome- neşti ce tot încearcă să ne oprească pe toţi din drumul cel drept al mântuirii şi-al iluminării de sine.

– Cu oarece binecuvântare, uite că-am ajuns şi-n văgăuna asta, uitată până şi de cel rău, zisese învăţătorul, lăsându-se greu, pe-o lespede rosto- golită-n drum, dintr-un alt pripor şi, probabil, dintr-un alt veac.

– Chiar aşa, încuviinţase Domnul, lăsându-i-se alături, ca să cerceteze mai atent văgăuna cea verde, de sub cotul marelui Troian înfurcit cu ramuri, buruieni şi cu tufe-înspinate, unde bisericuţa şi casa preotului se înfundaseră cu totu-n hăţiş, ca lupul la pândă, fiind lacom cotropite de lăstari şi de mără- cinişuri care le şterseseră deja din peisaj, amestecându-le tot una, cu sihla şi tihăraia împletită, de-acolo.

Numai că apropiindu-se pe brânci, de prispa pe coloane încondeiate ale pronaosului, dătuseră peste o bătătură pietruită la dungă şi curat măturată, ce se închidea pe latura dreaptă, cu-o cişmea din marmură romană, moştenită de-a gata într-un crov de izvor, unde mult mai târziu, în frontonul de deasupra ţuţuroiului fusese încastrat şi înrămat din daltă, un profil delicat ca un lujer de crin, al Dianei Pontica, probabil. Apoi, traversând terasa împodobită cu flori de câmp şi cu şiruri mărgelate de metanii atonite, coborâseră câteva trepte din scânduri de fag, ca să pătrundă-n nava centrală, neaşteptat de largă şi de solemnă, deşi fără cupolă, coloane şi arcade măiastru împletite în chei de boltă, ca la papistaşi.

Atunci Domnul-Dumnezeu, arătându-şi pentru prima oară aurora sa eteri- că, din ape de stele, păruse foarte uimit de sfinţenia sihastră şi slab luminată a acestui tainic lăcaş din nămol bătut pe nuiele şi se-aşezase cu adâncă evlavie, pe-un scaun de strană, din celălalt colţ, ascultând murmurul de ghioc al tăcerii, ca să cugete din nou la tărâmul acesta, uimitor, al Abrositului, care acum i se-arăta mai mult, ca o ultimă punte de trecere, dintre lumea vizibilă şi orice altceva ar mai fi fost să fie dincolo de hotarele sale, înspre vămile nevăzute-ale văzduhului, de unde părea să se coboare şi scara piezişă din lumină verde-albastră, ce arar se revărsa-n bisericuţa pitită, printr-o ferestruţă cât palma, tăiată din bardă în peretele de ceamur calcinat şi ţesută-n funigei împletiţi de brizele mereu schimbătoare-ale Pontului, în vreme ce învăţătorul care-l călăuzise acolo a căzut deodată în genunchi, cu faţa-n preşul de lână ce ducea la altar, topit de evlavie şi de recunoştinţă, ştiind că i s-au iertat deja toate păcatele:

– Îndură-te, preamilostive, Doamne Dumnezeule Mare, că n-am ştiut cu cine vorbesc!

Taman când s-au auzit, lipa-lip, nişte paşi bătrâneşti, pe trepte-n afară şi s-a ivit, hirsut şi-încâlcit ca un pustnic de stâncă, părintele Rosmanica însuşi, duhovnicul lăcaşului sfânt, atătându-se numaidecât, într-o rasă monahală, izinită, sfâşiată pe poale şi cârpită pe-alocuri, dar purtând cruce din stejar auriu, pe piept, precum şi-un curmei de tei, înnodat peste mijloc:

– Pace vouă!, binecuvântase el cu dreapta, bucuros de oaspeţi. Acum, iată că ştiu ce mă va fi îndemnat să las uşa neferecată, la plecare, măcar că nu mă aşteptam şi astăzi, la niscai cucernici poporani rătăciţi întru mântuire, pe-aici, prin sihăstria noastră de pustnic răzleţit de lumea profană, spre a căuta înţelepciunea, întru mâhnire.

– Casa îşi aştepta Stăpânul, se pare!, a adăugat el după ce-şi căpătase din nou suflarea, pricepând cine-i musafirul acela şi-închinându-se cu mare umilinţă înspre tălpile sale.

– Apăi, după câte ştiu eu, cugetase Domnul, zâmbind a râde, astăzi, după calendarele voastre, se pomeneşte, pierdut printre cetele îngerilor, Sfântul Mucenic Sosontea, vreun alt cuvios martir al cărui nume nici nu crez să-l mai poarte sau să-l mai prăznuiască oarecine, prin bălăriile astea.

– Mai degrabă, eu cred că înspăimântaţii mei poporeni vor fi fugit cu toţii-n hasmaşe ceva mai adânci, văzând cum vă strecuraţi înfăşaţi şi îmbrobodiţi, pe unde-i sihla mai deasă. Or fi crezând alde Stan-Păţitu, vai de pielea şi oasele lor, că sunteţi iarăşi niscai ciordaşi de-ăia păgâni, puşi pe harţă şi jaf şi s-au topit de-îndată, ca şarpele-n bortă, după cum mereu s-au tot ascuns, mâncând pământul, în ultima sută de ani, dar mereu cu nădejdea că vor veni şi vremuri mai blânde, cumva, că loc ar cam fi şi pe-aici, pe la noi, pentru oleacă mai bine.

– Va să zică, aşa o duceţi voi pe-aici!?

– Păi, dacă n-am avea picioare de lup şi ochi de iepuri la ceafă, precum şi toată tufăria asta învălmăşită, rămasă din codrul cel mare-al lui Dromichete, acum ne-am fi închinat şi noi tot la piatra cea neagră şi la sfertul de lună, ca prea mulţii haraclii şi subaşi ai lui Balaam, care de vreo cinci veacuri, înar- maţi din tălpi până-n cealmac, tot dau iama la jaf, pe coclauri, ca să vadă, pesemne, cât de bine-am reuşit noi să ne-îngropăm şi să ne ştergem urmele de pe faţa pământului, ca să poa’ să mai vină şi-altdată, că-ar mai fi câte ceva de-încărcat şi luat la vale pe umăr, pe cal sau în teleguţă.

– Dară icoana aceea, care ne veghează înveşmântată-n adiere de nufăr, de deasupra altarului ce să fie oare?, întrebase învăţătorul, că eu atâta îndu- rerată milostenie nici n-am mai văzut!?

– Păi, n-aţi mai văzut, din moment ce se zice că-i singura icoană cu chipul adevărat al Fecioarei, pe care ar fi adus-o pe-aici însuşi Sfântul nostru Andrei şi pe care-a scos-o la-întâmplare, din catedrala-n flăcări, a lui Constantin, vreun tâlhar de spahiu, care, mai târziu, cu greu, ne-a vândut-o nouă-n ba- zar, pe-o căciulă plină cu bani adunaţi cu căldăruşa şi cu busuiocu’, din sat în Dară noi ne simţim uneori, ca şi cum am fi adus întreaga Agie Sophia pe-aici pe la noi, smulgând-o dintre ruşinea minaretelor păgâne, din care-o bocesc zi şi noapte, cobele întunericului, ca să o păstrăm vie şi preacurată, la fel ca-n vremurile sale de fală şi de dreaptă credinţă, când Basileul însuşi venea cu mare alai să se-închine pe covorul său albastru, de sub iconostas, de unde-l privea printre lacrimi şi chipul acesta rătăcit şi stingher, care acum ne priveşte pe noi, de pe peretele abia uscat al iconostasului nostru, măcar că locul ei nu poate fi nicidecum pe-aici, prin sărăcia asta muruită cu lut şi văruită-n grabă cu ce-am găsit şi noi, săracii, mai la-îndemână, aşa, ca totul să capete măcar o biată limpezime de sfinţenie preacurată.

Moment în care lumina lăuntrică a Domnului s-a revărsat, s-a învăluit şi s-a ridicat plutitor în văzduhuri, iar ei au simţit cum întrega Catedrală magnifică şi splendidă de la nepieritorul Constantinopol li se strecoară de jur împrejur, din adâncuri şi înălţimi de cupole pictate, cu toate jerbele şi candelabrele ei, ca să-şi facă loc în chilia spoită cu lut, a părintelui Rosmanica, îngenunchiat încă pe pragul său de prund închegat

– Cum nu se mai poate să o mai întoarcem acasă pe Fecioara pictată, fără să o înstrăinăm din nou sub gheara spurcată-a păgânului, hai mai bine, să-i aducem ca prinos Preasfintei întreaga sa Aghie Sophia, chiar aici, între pereţii aceştia, din lut înşirat pe araci, care se vor întinde şi revărsa pe dinlăuntru taman atâta căt se cuvine, ca să încapă, cu colonele sale din marmură aurită şi cu bolţile sale înalte, cu tot, întreaga bazilică sfântă-a creştinătăţii răsăritene.

Moment în care mii de oglinzi plutitoare s-au învârtejit în spirale eterice, înălţându-se vertiginos dinspre palma avântată încă a celui ce, prin puterile sale, le ispitise şi le înveşnicise acolo, sub malul prăvălit al Troianului, unde între pereţii înguşti, din ceamur, se-adunase cea mai mare Zidire creştină, din partea aceasta lumii lucind înlăuntru, ca perla din scoică.

Minune mare, căci ieşind ei afară, lăsaseră-n urmă spaţiul imens al na- vei centrale, cu bolţile sale pierdute-în cer şi cu podeaua ca un lac îngheţat, prinsă-ntre două şiruri de coloane graţioase, terminate vegetal, în coroane migălos împletite din daltă şi încrustate-n materiale preţioase de toate mărimile şi culorile, după legile geometriei şi-ale artei celeste, chiar dacă privind peste umăr, de-afară, părintele şi-învăţătorul văzuseră doar vechea căsuţa văruită şi prinsă-n contraforţi de fag, a părintelui care ştia fără să cerceteze, că, în- cepând chiar din clipa aceea de slavă şi har, îşi va propăvădui Evanghelia, din amvonul aurit al unei Catedrale cum alta nici n-a mai fost pe pământ, dar pe care el o visa încă din ziua în care a spart zidul dinspre uliţă al camerei care-avea să-i devină biserică îngenunchiată-n bunget, iar acum Patriarhie Augustă cu bolţile-n cer şi cu clopote de-aramă îndoită cu-argint, ale căror glasuri de tunet răzbăteau în cântec de slavă, până-n marginea lumii.