TITI DAMIAN ‒ Trivialul (Radu Voinescu)

„Istoria literaturii și a artelor a fost permanent însoțită de reflexul lumii de jos sau de exprimarea josului lumii” este propoziția chintesență a excelentului studiu, unic în estetica românească contemporană, semnat de prestigiosul critic și teoretician literar, Radu Voinescu, Trivialul (Editura Fundației Culturale Libra, București, 2004, 384 p.), prin care evidențiază interferența dintotdea- una, dintre cultura maselor, a vulgului, de consum, cu manifestările culturii, a artelor și a literaturii elitelor. Deși au trecut aproape douăzeci de ani de la apariția acestui studiu, dacă avem în vedere viteza cu care se derulează și se schimbă informațiile și apar noutățile în epoca modernă, nu și-a pierdut din actualitate, din contră, după cum se va demonstra mai jos, autorul a anticipat o evoluție spre trivial a artelor și a culturii, nu numai la nivel național, ci și la nivel mondial.

Prima propoziție din INTRODUCERE pornește, tranșant, rotundul acestui studiu care disecă, analizează, sintetizează și explică fenomenul: „Trivialul. Pentru mulți dintre noi pare trăsătura dominantă a epocii, a vieții noastre de azi. Cultura noastră este dominată de un tip de estetică pe care nimeni n-o mai poate încadra între hotarele trasate cu atâta grijă de filosofii artei.” Ceva mai încolo, face o constatare de ordin general, dar cu trimitere la problematica studiului: „Epoca noastră pare că a renunțat la cultivarea frumosului în creația artistică.” Ajunge astfel la justificarea acestui demers pe care-l definește ca fiind o încercare de a abandona poziția esteticii înalte, a artelor poetice rafinate în ideea de a înțelege ce se petrece în jurul nostru: „Să acceptăm trivialul, ori să-i distingem bazele psihologice, sociale și estetice?”.

Cartea de față, precizează autorul, „se dorește a fi o monografie a trivia- lului: una care pleacă de la estetic și revine la el”, observând că lipsește un instrument esențial: o teorie a trivialului, adică încadrarea acestui concept între categoriile estetice și justificarea trivialului ca o categorie subordonată urâtului, în universul esteticului. Mai departe, afirmă autorul, urâtul este egal cu frumosul: „Nici unul, nici altul, nu sunt autonome, manifestându-se în dinamică reciprocă, trece unul în altul, cum se comportă particulele fizicii elementare.” Trivialul este o supracategorie estetică a urâtului, un mod artistic, asemenea tragicului, comicului, ironicului.

Lucrarea de față, mai precizează autorul în această prefață, „sintetizea- ză cunoștințele din domeniul actual și le integrează într-o teorie, desigur, influențată de mentalitatea timpului în care trăim, de limitele percepției și cunoașterii actuale și se constituie un omagiu adus gândirii umaniste de care societatea românească actuală pare să fi uitat aproape cu desăvârșire.”

În cele cinci capitole, desigur și fiecare cu subcapitolele respective, auto- rul procedează didactic, adică pornește de la elementul de bază al esteticii, frumosul, apoi continuă, dialectic, cu urâtul, stabilește relația dintre urât și frumos, dintre urât și trivial, iar cea mai mare parte a studiului o consacră trivialului, adică: definirea conceptului, psihologia, categoriile sale estetice, relația cu  literatura, ca în final să se ajungă la literatura de consum.

Primul capitol se intitulează INACTUALITATEA FRUMOSULUI. Acest titlu, împreună cu titlurile subcapitolului, dau de la început o idee despre rigoarea cu care autorul pornește la acest drum dificil, întortocheat, pentru a ilustra conceptul de trivial, urmărind sfârșitul esteticilor tradiționale, secularizarea artei, percepția estetică a lumii, estetica formelor de viață, criteriile frumosului, urâtul și farmecul, arta de jos și publicul ei.

Pornește de la o observație de ordin general și anume că „reflecția legată de fenomenul artistic a așezat timp de secole în centrul sistemelor estetice ideea de frumos”. De la o vreme, apar voci care cer o revizuire a ideilor despre estetică, printre ele și filosoful italian Gianni Vattimo, care susține ideea că „sistemul educațional a promovat doar viziunea elitelor, a claselor instruite asupra artelor”. Mai observă că în perioada anilor ‘60-’90 ai secolului trecut s-a instaurat democratizarea accesului la exprimare prin rețelele mediatice, pentru a satisface gustul publicului cu instrucție medie și submedie. „Frumosul nu mai este demult un criteriu nici în pictură, nici în sculptură, ca să dăm exemple: Picasso, Giacometti, Centrul Pompidou din Paris, romanele lui Henry Miller sunt orientate spre urât, trivial, lubric. Dar poezia? Să zicem Baudelaire sau Arghezi. Volumele de poezie apărute în România ultimilor ani sunt exemple de slujire cu toate armele a unei trivialități, de fapt obsesii ale societății.”

Arta a fost nu numai reprezentanta frumosului, a fost în egală măsură și expresia urâtului, dar de multe ori percepția frumosului este înșelătoare, căci frumosul trece adesea în urât și invers. S-a mai constatat că aproximativ jumătate din informațiile care alcătuiesc o imagine sunt receptate de ochiul nostru, cealaltă jumătate fiind adaosul creierului. Mai precis, vedem numai ce vrem. La origini, frumosul s-a instituit ca reacție de apărare la greutățile vieții. Potrivit lui Johan Huizinga, „arta s-a născut din nevoia de înfrumusețare a vieții.” Pentru simțul comun, frumosul este o chestiune de gust. Aici auto- rul realizează o fină disecție, făcând distincția dintre frumos și frumusețe:

„Frumusețea este o calitate, fiind adesea și o proprietate a naturii, frumosul este un concept.” Ajunge la concluzia că o istorie a esteticii este o istorie a frumosului. O istorie a artei este la fel de bine una a urâtului. O operă fru- moasă este o operă care mobilizează urâtul, îl pune în mișcare, îl așază în tensiune cu frumosul, făcând să se înfrunte răul cu binele. Urâtul nu este absența frumosului, ci contrariul activ al acestuia. Urâtul desemnează ne- regularitatea care afectează grav sau distruge simetria și armonia. Urâtul a guvernat, în egală măsură cu frumosul, arta, din toate timpurile. Doar două exemple: basmele sunt frumoase, dar tema lor este răul; sau tragediile antichității (Oedip), ori Shakespeare („Visul unei nopți de vară”). Nici artiștii plastici nu refuză urâtul. Produsele destinate pentru uzul societății înalte au devenit obiecte de admirație pentru vulg, până se ajunge la trivial, motorul tuturor formelor de artă modernă și post-modernă.

O idee importantă, care trebuie reținută, este faptul că urâtul investit cu semnificații morale devine trivial, iar distincția dintre urât și trivial vine dinspre morală. Următorul pas al autorului este să facă distincția dintre cele două tipuri de artă: cea pentru elite și cea pentru marele public, ajungând la concluzia că ele interferează: „Arta mare poate câteodată să coboare în colbul uliței și să se ridice de acolo teafără, nemurdărită.” Publicul vulgar, comun, obișnuit, cu gesturi și apucături grosolane, cu maniere neșlefuite, creează o paradigmă socială și culturală cu specificul ei. „Când pronunțăm cuvântul trivial, ne gân- dim la zona de jos a societății, cu personajele, comportamentul, obiceiurile, clișeele, modelele ei, desigur cu limbajul care definește toate aceste paradigme și le sistematizează”, notează autorul.

Titlul capitolului al II-lea, ESTETICUL, spune totul despre intenția autorului de a se apleca asupra acestui concept. Pornește tot de la o observație gene- rală, exprimată sintetic și tranșant, pe care, ulterior, o va dezvolta: „Estetica se află azi într-o situație evidentă de criză. Frumosul a condus sistemul estetic într-un mod absolutist.” Însuși Baumgarten considera că nu mai trebuie ca estetica să fie definită ca o disciplină care studiază frumosul. Cultura elitelor a impus o evaluare falsă. Trecerea de la arta elitistă la arta de consum a generat triumful trivialului asupra celorlalte categorii ale esteticului la dimensiune pla- netară de către televiziuni, reviste, ilustrate, festivaluri. Esteticienii occidentali sunt dezorientați și frustrați în a nu mai putea încadra fenomenul estetic în reflecția estetică. A scăzut preocuparea pentru studiile de estetică axate pe teme fundamentale. Oamenii sunt egali în fața artei, dar ei se comportă diferit în fața artelor. Avem de-a face cu judecata de gust și judecata de dezgust. Urâtul este văzut ca o valoare negativă în toate sistemele esteticii. Din punct de vedere categorial, reflexiv, urâtul nu poate conține conotații sentimentale. Violența este ingredientul principal al literaturii și filmului, unde limbajul agresiv, videoclipurile sunt doar un surogat de film violent, totul pe un fundal sexual unde s-au distrus toate barierele: „Anti-literatura e tot literatură, anti-arta e tot artă. O artă cu semnul schimbat. Omenirea tinde spre un pan- estetism. Mediul a fost estetizat. Nu totul este estetic, dar totul poate deveni estetic. Esteticul își asumă și estetica, și anti-estetica, și arta, și anti-arta.”

Capitolul al treilea se intitulează ANTROPOLOGIA TRIVIALULUI, unde este analizat trivialul în toate componentele sale: definiție, ipostaze, categorii, gesturi și practici triviale, psihologia trivialului și a creațiilor triviale. În demersul său, autorul pornește tot de la o constatare de ordin general, și anume că trăim într-o societate organizată ierarhic. Ca produs al acestei societăți, cul- tura nu face excepție. Există o cultură a elitelor și alta a vulgului. Cât privește noțiunea, constată că polisemantismul cuvântului creează dificultăți, pornind de la diferențele de interpretare, fie etimologic, realizată de oamenii instruiți, fie de conotația negativă, privit din perspectivă morală. În latină, „trivium” înseamnă intersecție de trei drumuri; adjectivul „trivialis” înseamnă „la îndemâna tuturor, obișnuit, banal, vulgar”, iar adverbul „trivialiter” înseamnă „trivial, grosolan.” În universitățile germane s-a impus termenul de trivialliteratur, trivialroman și triviallyric, ceea ce în mediul românesc devine „literatură de consum”. Autorul atenționează asupra faptului că nu se poate pune semnul de egalitate între lumea trivială și lumea trivialului, căci lumea trivialului tinde către o anumită înălțare. Lumea trivială este clasa muncitoare, cultura ei este de tip social, iar tinerii sunt creatorii acestui tip de cultură. Nu se poate pune semnul egal între cultura maselor și cultura de masă. Cultura de masă este o creație a păturilor elitare destinată maselor. Elitele sunt grupuri sociale restrânse care se consideră îndreptățite să se distingă prin superioritatea lor intelectuală, sportivă, artistică. Masele au și ele propriul sistem de valori ‒ elitele au și ele setul lor de valori.

Cât privește ipostazele trivialului, pornește de la observația că trivialul este un mod de existență pe care bunele maniere și rafinamentul îl resping. Trivialului îi este propriu țipătorul, stridența, ostentația violentă, este o formă de coborâre a celuilalt prin cuvinte sau gesturi scabroase, este o violare a intimității din punctul de vedere al relației dintre două persoane. Autorul di- sociază între un trivial natural și un trivial cu intenționalitate estetică. Trivialul natural poate fi verbal sau non-verbal. Pe câteva pagini, autorul ilustrează gesturile triviale, actele triviale, situații triviale. Și trivialul verbal are multiple forme de manifestare, izvorât din nevoia de manifestare a sentimentului de superioritate: insulta, înjurătura, limbajul argotic, interjecțiile triviale, onomas- tica, paremiologia, cuvinte sau fraze cu conotație sexuală. Autorul se oprește și asupra fenomenului carnavalului, realizând un excurs în istoria acestuia, pornind de la saturnaliile și lupercaliile romane, ajungând la concluzia că reprezintă un teritoriu al tranziției către artă, prin aceea că „animă inventivi- tatea și creează roluri care trebuie jucate de către participanți”. În ceea ce privește psihologia trivialului și a creației triviale, autorul constată că se face greu diferența între trivialul ca fapt cotidian și cel ca fapt de cultură artistică, deoarece se întrepătrund și se susțin reciproc. Procedeele de trivializare sunt identice: demascarea prin aluzie, parodierea, agresivitatea, sexualitatea, per- versiunea. Concluzia acestui capitol este că trivialul este o funcție specifică eticului și rezidă din diferența dintre două lumi, fiecare cu paradigma culturală: cea a elitelor și cea a vulgului.

În capitolul următor, CATEGORIILE ESTETICE ALE TRIVIALULUI, autorul pătrunde și mai profund în descifrarea și în esența fenomenului, pornind de la accepția pe care o dă esteticianul grec Evanghelos Moutsopoulos, potrivit căruia „trivialul este dezgustător, și atrăgător, și pitoresc, și bahic, și burlesc, și excitant, și satiric, și ironic, și comic, și acrobatic, și arhaic, și avangardist, și fantastic, și alegoric, și parodic.” Punctul de vedere al lui Radu Voinescu: este că „trivialul rezultă din cel puțin sensurile următoarelor cuvinte: ordinar, banal, impudic, nerușinat, dezgustător, scandalos, indecent, depravat, respingător, libertinaj, desfrânare, caraghios, grosolan, ridicol, necuviincios, deșănțat, oripilant, licențios, obscen, reprobabil, monstruos, blamabil, inflamant, corupt, dezonorant, penibil, prost-gust, oribil, primitiv, mitocănesc, vulgar, gregarism, decoltat, decăzut, decrepit, sordid, turpiditudine, dar și exotic, extravagant, pitoresc, și încă excitant, provocator, violent, picant, amuzant, funambulesc, sărbătoresc, blasfemitor, injurios, carnavalesc”.

Foarte important este faptul că autorul, în acest hățiș de informații și de ipostaze, realizează o clasificare a trivialului, evidențiind patru mari grupe, fiecare dintre elementele acestora beneficiind de definiții, descrieri ample și de exemple:

-categoriile banalului (ceea ce este lipsit de originalitate, plat, obișnuit): obișnuitul, mediocrul, ignobilul, vulgarul, sordidul, ordinarul, grosolanul, brutalul;

-categoriile corporalului: impudicul, dezgustătorul, scatologicul (gr. „ska- tos”, „excremente”);

-categoriile sexualității: licențiozitatea (Licenția, zeița desfrânării), obsce- nul, lascivul, lubricul, luxuriosul, orgiasticul, pornograficul, sexy, promiscuul;

-categoriile intelectului: comicul, injuriosul, ironicul, burlescul, blasfemicul.

În ultimul capitol al cărții, TRIVIALUL ȘI LITERATURA, autorul se con- centrează  pe relația dintre cele două noțiuni, făcând distincția între formele literaturii triviale și formele triviale ale literaturii. Definește formele triviale ale literaturii acele genuri și specii literare care aparțin și se adresează publicului neinstruit, maselor, vulgului, adică acele formule literare care au fost și sunt create de popor în cadrul trebuințelor sale culturale. Este o arie întinsă în care trivialul se poate manifesta artistic: „Toată minunăția folclorului intră în paradig- ma literaturii triviale. Literatura cultă s-a născut pe fondul literaturii populare. La rândul lor, creațiile culte se reîntorc în trivial sub forma imitațiilor, parodiilor și pastișelor.” Procesul acesta cu dublu sens, trivializare – detrivializare, con- tinuă cercetătorul, are loc încontinuu, cuprinzând atât formele artistice cât și pe cele culturale în sens larg. Marea literatură n-a renunțat niciodată la trivial, el a fost, în egală măsură cu idealurile umane, cele mai mișcătoare, materia ei de bază. Istoria literaturii a reținut numele unor scriitori care au făcut din stilul trivial și din temele lumii triviale cheia de boltă a creației lor. Desigur că autorul aduce și numeroase exemple din literatura universală. Fenomenul este analizat cu minuțiozitate de către autor pe câteva zeci de pagini, cu numeroase exemple din literatura franceză, engleză, germană, italiană sau spaniolă, ajungând până la Creangă și Caragiale, ori Geo Bogza sau Nichita Stănescu. Pagini bune sunt dedicate și romanului libertin, cu istoric, evoluție, desigur cu numeroase exemple, evidențiind faptul că „acesta a  continuat o tradiție și a deschis noi drumuri”.

Scriitorul ajunge la concluzia că genul proxim al trivialului îl reprezintă literatura de consum, o literatură destinată satisfacerii nevoii de senzațional. Din punct de vedere estetic, aceasta se încadrează în conceptul de kitsch. Problema care se pune aici este problema valorii, „dar și conceptul de valoare aste un baston cu două capete: valoarea văzută dinspre cititorul instruit și alta văzută dinspre cel cu nivel mediu sau scăzut de instrucție”. Consideră că lite- ratura de consum trebuie studiată cu metodele și din perspectiva concepțiilor estetice, ale unei estetici integratoare, cu principii universal valabile. Constată că literatura de consum este una a clișeelor, încearcă și reușește să se coboare în viață. Aici autorul vine cu un întreg istoric al condițiilor spirituale care au condus la evoluția acesteia până astăzi, cu numeroase exemple din marea literatură europeană, de la începuturi până azi, unde cuvântul de ordine al autorilor și editorilor literaturii de consum este productivitatea, mai simplu, profitul. Autorul trece apoi să ipostazieze literatura de consum, citându-l pe Hainer Plaul care distinge: literatura sensibilă, literatura sentimentală, litera- tura eroic-patetică, literatura erotică, literatura cosmică, literatura de groază. Acestora le corespund diferite categorii și forme: literatura istorică, literatura cu bandiți, literatura polițistă, literatura cu organizații secrete, cu fantome și cu minuni, literatura de dragoste și familială, literatura socială și de mistere, literatura science-fiction, literatura western, literatura de aventuri. Clasificările enunțate sunt relative. De exemplu se poate adăuga altă clasificare, a lui Nusser și Gerlach: literatura pentru tineret, literatura pentru femei, literatura de război, literatura de pelerinaj, literatura pornografică, literatura patriotică, ajungându-se până azi, la literatura digitală.

Comercializarea literaturii face parte din esența trivializării. Autor ‒ pro- ducător – comerciant ‒ cititor este cercul pe linia căruia literatura de consum se manifestă. Și gustul influențează combinatorica rețetelor acestei literaturi care are viitor, chiar dacă este la concurență acerbă cu televiziunea, deoarece cartea este văzută ca un obiect cultural, constituind și consolidând un statut de persoană avizată, în pas cu moda.

Pentru ca cititorul să-și dea seama de cultura, de profunzimea, de am- plitudinea, de meticulozitatea și de seriozitatea analizei frumosului, urâtului și trivialului, ne propunem să cităm o singură pagină dintre multele, în care se oprește asupra urâtului, ca o categorie estetică opusă, dar coexistând cu frumosul: „Creații care prezintă urâtul la cote impresionante fac portofoliul de capodopere ale literaturii universale. Nu e necesară o istorie completă a artei și literaturii universale din perspectiva urâtului; câteva exemple pot fi edificatoare. De netăgăduită frumusețe, piesele tragicilor greci sunt tributare mai mult urâtului ca subiect, decât frumosului. Se poate spune că frumosul lor ține de calitatea reprezentării artistice a urâtului (idee care bineînțeles nu e nouă), de structura lor artistică, încadrabilă într-un gen, ca și sensul etic pe care autorul îl imprimă deznodământului. Despre Richard Burton, de altfel, se spune: <Poetul credea cu tărie în rolul hărăzit acelora care iubesc muzele, în misiunea umanitară și educativă ce li se încredințează>. În <Prometeu înlănțuit>, Eschil aduce în scenă personaje alegorice întruchipând Puterea (Kratos) și Violența (Bia), în <Agamemnon>, prima tragedie din ciclul <Ores- tia> este vorba de complotul în urma căruia regele Agamemnon, întors din Războiul Troian, este ucis de soția sa, Clitemnestra și de Egist, fratele lui, În <Hoeforele>, copiii lui Agamemnon, Electra și Oreste, își ucid, la rândul lor, mama și concubinul acesteia. În <Oedip rege>, de Sofocle, eroul își ucide tatăl, are copii cu mama sa, și în final se automutilează, pedepsindu-se pentru fapte în legătură cu care nu are nicio vină, totul întâmplându-se din voința zeilor. Fără a pierde din vedere că aceste nenorociri aparțin urâtului moral, propriu-zis aici al răului, urâtul ca atare, ca formă urâtă, este și el prezent. Sfinxul, pe care Oedip îl învinge, era o creatură a cărei înfățișare a fost în- zestrată de imaginația vechilor greci cu atribute compozite – cap și sâni de femeie, aripi de pasăre, trup de leu, care o plasau la antipodul frumuseții. Dând la o parte urâtul moral, care face subiectul dramei <Visul unei nopți de vară> de Shakespeare, nu e de evitat faptul că, urâtul fizic, aspectul urât al personajelor joacă un rol important. Richard al III-lea este șchiop și cocoșat, Falstaff este gras și mai curând diform. Și ce să mai spunem despre Caliban, monstrul din <Furtuna>? Întorcându-ne puțin în timp, trecerea lui Dante, călăuzit de maestrul său, Vergiliu prin Infern și Purgatoriu, e un prilej de a descrie făpturile cele mai odioase și chinuri dintre cele mai înspăimântătoare. Milton, în <Paradisul pierdut> nu e nici el mai departe de zugrăvirea urâtului, diformității, oribilului […] Chiar și Biblia, plasată de teologii creștini în centrul sistemului de norme prin care urmăreau îndepărtarea omului de patimile cele mai urâte și mai josnice, de poftele trupului, conține nenumărate secvențe în care spiritualul și căutarea legăturii cu Dumnezeu trec prin bolgiile cărnii.” Noi ne oprim aici, dar analiza și exemplele autorului continuă cu „Mizerabilii” lui Hugo, cu „Gargantua și Pantagruel” al lui Fr. Rabelais, cu Baudelaire, cu Fr. Villon, cu Paul Scarron, sau mai aproape, cu avangardiștii, dar și cu ma- nifestarea urâtului la artiștii plastici, de asemenea cu exemplele de rigoare.

Din punct de vedere al stilului, fiind o operă științifică, aparținând teoriei literare și care se adresează doar inițiaților și interesaților, studiul TRIVIALUL are toate ingredientele stilului înalt, academic, adică preciziune a termenilor, claritatea exprimării, limpezimea frazelor, coroborate cu rigoarea ordonării materialului vast, elemente ce o fac accesibilă tuturor acelora care studiază, în diferite medii academice, estetica, dar și neinițiaților, interesați de acest domeniu. Un alt element care-i particularizează stilul îl constituie modalitatea de a aborda ex abrupto o anumită temă, adică pornește cu o constatare de interes general exprimată aproape aforistic, urmând ca întreg demersul să-i urmeze cu rigoare pașii. Din punct de vedere al conținutului, este de remar- cat noutatea demersului, unic în estetica românească actuală, o carte rară și necesară, umplând un gol imens în teoria esteticii frumosului, urâtului și a trivialului. Autorul nu și-a propus să oprească, polemic, evoluția trivialului din artă și din literatură, care se manifestă și la noi, dar ne ajută să-l înțelegem ca fenomen estetic, ca parte a urâtului în dimensiunea sa etică și estetică.

Radu Voinescu și prin acest studiu dovedește că este un critic literar și un teoretician cultivat, profund, echilibrat, foarte bine informat, harnic, tăcut, serios, modest, a cărui statură poate fi oricând una de universitar de marcă. Evidențiem meticulozitatea și profunzimea celor exact 501 note de subsol, distribuite la finalul fiecărui capitol, dar și cele 195 de lucrări de referință stu- diate, cuprinzând nume sonore ale esteticii românești și universale. Avem imaginea de ansamblu a unui cercetător a cărui seriozitate poate fi luată drept model, a cărui operă epuizează acest subiect delicat și controversat, nestrăbătut de alții, rămânând ca punct de referință în estetica românească și universală contemporană.