AURELIA LĂPUȘAN ‒ ACASĂ, la mine, în Dobrogea

Dobrogea mi s-a lipit de tălpile picioarelor încă de la naștere. Învățam să merg când mama tăvălucea chirpicii pentru casa noastră din Coiciu, unica avere a familiei. Venise din Tortomanu aducând cu ea miros de gutuie și busuioc și toată experiența unui spațiu absorbant de credință și toleranță și virtute. O casă și să ai un rost în viață, erau vorbele tatălui, născut în vatra satului Pantelimon. Mai târziu, iubirea mea ardeleană îmi mărturisea că descoperind prin mine Dobrogea i-a simțit întâi de toate mirosul de fată sălbatică ca marea, sfioasă, dar puternică, răzvrătită ca vântul sudului, cuceritoare și statornică.

Port, deci, de la naștere, adunate pe tălpile picioarelor mele, toate neste- matele Dobrogei…

Fără să-i număr, am strâns licuricii nopților ei, când luna se bălăcea nerușinată în oglinda mării, pentru a mă lepăda de ei când apar zorii, în drumul Dunării către lume…

Mă împiedic la fiecare pas în cioburile timpului veșnicit pe care pământul nostru, încă nearendat după pofta oamenilor, le păstrează întregi…

Cunosc sufletul satelor noastre, pe oamenii lor bravi, înfrățiți cu argila galben-uscată a Dobrogei…

Le rostesc numele și-i iau de mână ascultându-le poveștile prinse mai apoi în chihlimbarul cărților.

Începând de prin 1860 s-au adunat ai mei să muncească și să românească pământul aspru al Dobrogei. Dând din generație în generație același imbold de muncă și statornicie.

De peste jumătate de secol mi-am ales să cotrobăi pe oriunde pentru a cunoaște și dezvălui misterele acestui Acasă la mine, în Dobrogea. Să aflu și să le spun și altora poveștile ei. Să simt de ce Dobrogea mea este Altfel. De ce o iubesc smintit oricât de întunecate i-ar fi uneori potecile.

Dar și să înțeleg de ce nu sunt mulți cei care să poată a o înțelege. Oare rămân ei prea sătui de frumusețea ei, de farmecul inefabil al fiecărui loc și zi, de misterul păstrat în pământ, istorie, tradiții și cultură fără să dea seama în a le prețui și iubi? Oare nu simt ei, cei care nu iubesc ceea ce merită adorat, energia pulsând din adâncurile intestinale ale țărânei sub care curge de zeci de mii de ani un râu nenăscut?

Dar nu pentru ei scriu aceste rânduri, ci pentru mine, pentru Ovidiu, pentru Claudia, pentru Traian și Daniela, pentru Sînziana și Doina. Pentru Mihaela și Eleni, pentru Fifica, Elvira, Daria, Gabriel, dar și pentru Niar, Semat, Kamer, Gemile, Omer, Anaid, Vartan… Pentru ai mei…

Am colindat Dobrogea de-a lungul și de-a latul ei, pe arșiță și pe viscol, sub semnul tunetelor și poleiala nopților, am pătruns în locurile unde arheologii mângâiau pământul să-i scoată neștirbite comorile. Am privit în răsărit verdele lacului Techirghiol, am numărat nuferii Deltei și copacii de la Letea, am coborât în dromos sau am înotat în lacul Hagieni. M-am rătăcit în Canaralele fetei, m-am închinat la crucea de la Dervent, m-am plimbat pe ulițele Ostrovului, am scris despre Topalu, am urcat în farul de la Sulina și am aprins lumânări piraților adormiți de-a veci în cimitirul cel mai eterogen de la locul unde marea sărută Dunărea… Am înconjurat pietrele de la Ulmetum, cândva măreață cetate, castru militar și civil roman, mi-am scăldat picioarele în buza mării la Histria, printre pietrele roase de timpuri, am alergat pe derelele de la Tortomanu nesăturată de zemoșii cantalupi, m-am plimbat cu șalupa pe Dunăre să-mi pierd graiul în fața măreției canaralelor Hârșovei. Dar de câte ori nu am escaladat munții Măcinului, fabuloasa lor configurație gigantescă, și nu am băut apă sfințită de la peștera Sfântului Andrei?

Însă, oricare ar fi punctul de plecare în periplul nostru inițiatic facem reverență înainte de orice în fața celor două statuete din lut considerate ca- podopere ale artei neolitice, „Gânditorul” de la Cernavodă şi femeia lui. Două chipuri umane, degajând liniște, împăcare, viață… În lumea culturii universale, descoperirea face și astăzi mare vâlvă. Gânditorul şi perechea lui, una dintre descoperirile excepţionale ale arheologiei preistorice româneşti a fost plămădită şi păstrată în pământul ars de secetă şi mistere al Dobrogei…

Dobrogea noastră ‒ un amestec de opere, oameni, povești, mistere, priorități ale istoriei lumii civilizate, unicate, drumuri învolburate ale istoriei. Nici măcar o simplă înșiruire nu le-ar putea cuprinde…

Iată, descoperirea senzaţională a întâii mori neolitice specializate la Med- gidia care aşează civilizaţia mulinologică românească sub semnul protocro- nismului cultural şi tehnic universal, alăturând Dobrogea strălucitelor civilizaţii orientale din Sumer şi Mesopotamia sau nord africane, din Egipt. Îi urmează moara paralelipipedică de mari dimensiuni atestată la Histria, în secolele V-IV î.Ch., perioadele elenistică şi romană.

Exemplare unice din toată aria culturii Gumelniţa, râşniţele fixe cu postament şi gardină măcinau făină din grâu pentru toţi locuitorii zonei, fie că oricare familie se deplasa la moară pentru a-şi pregăti făina, fie este vorba de un meşteşug practicat de oameni specializaţi.

Se miră specialiștii și mai a nu crede că Peştera Movile de la Mangalia are un ecosistem unic în lume. Caracterul de unicat este dat de faptul că această lume subterană a fost izolată complet de mediul exterior timp de mai bine de 5 milioane de ani. Cercetătorii au descoperit în interiorul său un ecosistem care funcţionează perfect pe baza chimiosintezei. Mai mult, omenirea a descoperit, prin intermediul explorărilor din peşteră, noi specii de nevertebrate, de care specialiştii nici măcar nu îşi puteau imagina că au existat vreodată.

Oare de unde se trage toleranța multietnică, conviețuirea pașnică și spiritul comunitar al Dobrogei? Vasile Pârvan, nu altcineva, descrie, cu nenumărate amă- nunte, modul de viaţă romană din Dobrogea, care ajunsese „să se înmulţească spre a se umple satele (vici) şi ţinuturile (territoria) alăturea cu dacii şi becşii traci, localnici, alcătuind bogatele comune rurale, întinse cât o plasă de azi, şi cuprinzând mulţime de sate, cătune, brănişti, slobozii (pagi), curţi cu moşiile lor (villae). Primul război daco-roman adusese pe platoul de la Adamclisi des- toinicia militară, sagacitatea psihologică a lui Decebal, şi iniţiativa strategică a împăratului Traian, în fruntea unui dispozitiv de război roman bine clădit. Nu în alt loc, ci chiar pe platoul de la Adamclisi, în Dobrogea deci, împăratul victorios Traian și-a plasat semnul triumfului lui.

Mai apoi Dobrogea cunoaşte cea mai îndelungată stare de siguranţă din istoria ei: Pax Romana. Altfel tradus, regimul de pace instaurat de Traian din primii ani ai domniei sale şi care a durat mai bine de un veac a ocrotit și Do- brogea. Unde oricine găsea loc de așezat și gospodărit.

În alt timp și în alte condiții, poate încă o genă în ADN-ul ei, Dobrogea, singura, găzduiește cimitirul de onoare militară de la Mircea Vodă, unde sunt îngropați, unii lângă alții, soldaţii morţi pe câmpul de luptă, aliaţi şi inamici, în acelaşi respect pentru jertfa lor faţă de ţara pe care au slujit-o. Cimitirul adăposteşte mormintele a 460 de eroi, iar panteonul din centru, sub care se află osuarul, a adunat rămăşiţele a 5302 ostaşi care au căzut în primul răz- boi mondial, pe pământ dobrogean. Pe monument este scrijelit în marmură, pentru veșnicie: „Ca un simbol al vitejiei şi al onoarei militare, în acest cimitir al eroilor, îşi dorm somnul de veci împreună: români, bulgari, germani, ruşi şi alte naţionalităţi, căzuţi în primul război mondial”. Iniţiativa realizării acestui Cimitir a aparţinut mai multor asociații, dar în principal Ligii femeilor văduve de război. Care au acceptat ca lângă trupurile bărbaților lor morți pentru patrie să odihnească și cei care i-au osândit la moarte. Mai știe cineva, undeva, o astfel de pildă de omenie creștină?

Dar să ieșim din tenebrele istoriei și să ne plimbăm prin Cheile Dobrogei, un canion de o stranie frumusețe unde se află cele mai vechi roci din România. Dar și multe peșteri. „La Lilieci”, loc ideal pentru coloniile de lilieci, care i-au dat și numele, a fost cândva un altar al Zeului Mitras sau Zeul Luminii. Este o peșteră unică, pentru că aici s-au descoperit numeroase fosile, cea mai impor- tantă fiind un molar al lui homo sapiens fossilis, cu o vechime de aproximativ 100.000 de ani.

Câți știu că reciful coraligen de la Topalu, situat pe malul Verigii, un braţ al Dunării, între valea Scrofani, la nord, şi marginea nordică a comunei la sud, reprezintă cea mai clară secţiune de formaţiuni de natură coraligenă ale jurasicului superior din România? Calcarele coraligene conţin una dintre cele mai bogate asociaţii de corali jurasici din ţară. Structurile de origine algală ca frecvenţă, varietate şi dimensiuni sunt până în prezent unice în Europa.

Istoricul Petre Diaconu, căutătorul de perle din inima pământului natal, îmi spunea: „Dobrogea reprezintă totul pentru mine. Existenţa mea, preocupările mele, idealurile mele. Şi nici nu se poate altfel. Sunt născut în Dobrogea, am învăţat în Dobrogea, lucrez pentru Dobrogea. Din sutele mele de lucrări, cele mai multe sunt rezervate trecutului acestei provincii. Aţi înţeles acum ce mă leagă de Dobrogea?“.

Scriitorul Pericle Martinescu, om al Viișoarei, legat cu trainică dragoste de locul natal, îmi dedica o poezie intitulată, simplu: Dobroge.

„Fecioară milenară cu pieptul cald – un laur Depun sărutul filial pe trupul tău salin

Cu pântece setoase şi cu spinări de aur, În apusu-împurpurat ca o amforă cu vin.”

În atelierul lui din Paris, artistul plastic Ion Nicodim, născut în Pietreniul de pe lângă cetatea de scaun romană Adamclisi, mi-a arătat – bijuterie rară! ‒ una din cele 18 cărți-manuscris realizate împreună cu Emil Cioran pentru Biblioteca Națională a Franței. Nişte imense casete din argilă de Dobrogea, pământ adus cu un transport special din satul natal tocmai pe malul Senei. Ornate cu spice de grâu în rod, casetele reproduceau cărţi uriaşe, având în interior, pe chiffon japonez, scrise olograf, texte ale marelui filosof român, unele în franceză, cele mai multe în limba română. Datate 30 martie 1990.

Pe publicistul constănţean Horia Roman l-am cunoscut din articolele pre- sărate în presa vremii, din descrierile fiicei sale, dr. Cecilia Roman, şi mai ales din amintirile cu care şi-a mobilat casa din Via Santa Aurelia din Roma, unde a locuit în ultimii săi ani de viaţă. În casa cu parfum românesc, cu pereţii plini de cărţi, cu tablouri vechi din care zâmbeau domniţe şi prinţi valahi, poposiseră cândva Picasso, Fellini, Andre Malreaux, Eugenio Montale, Eugen Ionesco, Mircea Eliade. Horia spunea tuturor: „Eu sunt mai mult decât român, sunt dobrogean şi deci european.”

Mulți au vizitat Bazilica și racla originală a Sfinţilor Martiri Zotic, Atal, Ca- masie şi Filip, aflată în cripta de la Niculițel. O stranie atmosferă de pietate și evlavie te cuprind în spațiul sfânt dar puțini știu că, pentru prima dată în lumea creştină, martirii apar ca sfinţi, lucru atestat de către inscripţia din interiorul criptei: „Martirii lui Hristos Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s şi Philippos… aici şi acolo sângele martirilor“.

Complexul rupestru de la Basarabi a fost cercetat de echipe de arheologi, specialişti în lingvistică, teologi. Români dar şi polonezi, bulgari, olandezi, norvegieni. Aceştia din urmă s-au arătat interesaţi de expediţiile vikingilor şi creştinarea lor făcând o legătură firească cu semne descoperite pe pereţii bisericuţelor din piatră. Grafitti-urile de la Basarabi datează din secolul al X- lea şi menţiunea unor termeni românești, alături de alţii aparţinând altor limbi, dovedeşte fără tăgadă că este vorba despre cea mai veche atestare scrisă a limbii române, anterioară cu aproape şase secole Scrisorii boierului Neacşu din Câmpulung care datează din 1521. Au fost descifrate mai multe inscripții în paleoslavă de maximă importanță pentru cultura noastră. Bisericuţele de cretă din Basarabi păstrează, alături de simboluri creștine, texte chirilice, sau cuvinte glagolitice și o scriere ruhă folosită de îndrăzneţii călători vikingi.

Mai trebuie să apăsăm puțin pedala istoriei și să nu mai uităm vreodată că brațul aprig al domnitorului Mircea cel Bătrân, la anul 1388, îndepărtându-se pericolul otoman, unea într-o singură țară pe românii din Dobrogea cu cei din Țara Românească. Documentele probează incontestabil că Mircea cel Bătrân era stăpân în Dobrogea încă din anul 1388.

Și Dobrogea era românească, a rămas românească, va fi românească. Nu ni s-a dat ofrandă, ci a revenit acasă, nu și-a pierdut identitatea ci a fost ignorată din varii interese.

Dobrogea mea… pe care o port cu toate nestematele ei prinsă pe tălpile picioarelor mele. Și în fiecare fibră a ființei mele. Ei îi datorez ceea ce sunt. Ei mă închin cu o mare reverență.

Să veșnicească în lumină și plinătate, în dragoste și frăție!