ANASTASIA DUMITRU ‒ Dobrogea noetică. Repere spirituale și (inter)culturale. Argument
Înainte de a începe demersul noetic despre Dobrogea, mărturisesc că m-am născut în Basarabia, în aceeaşi localitate cu Alecu Russo, ideolog al generației de la 1848, poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român, autorul operelor Piatra Teiului, Cântarea României etc. Alecu Russo a participat la Revoluția de la 1848 din Moldova, la Marea Adunare Națională Românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la cea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat, iar cât timp a fost interzis, a scris primul jurnal al detenţiei din litera- tura română şi a auzit de la un cioban din munţii Vrancei balada Mioriţa, pe care i-a dat-o spre publicare prietenului său, Vasile Alecsandri, fiind inclusă în volumul Poezii populare ale românilor, în 1852. Cunoscând activitatea celui născut pe malurile Bâcului, aveam datoria să cercetez trecutul nostru, să identific particularităţile istoriei şi ale folclorului românesc. Preocupările mele pentru investigarea rădăcinilor, a datelor identitare sunt constante. În 1995 am finalizat o lucrare de licenţă despre mentalitatea mitico-magică a lui Lucian Blaga, iar în 2008 am terminat studiile doctorale cu o disertaţie în care am abordat gândirea iniţiatică a eroilor lui Vasile Voiculescu, membru al Rugului Aprins, care a pătimit în detenţie pentru „vina” de a-l mărturisi pe Hristos şi de a rămâne demn într-o societate desacralizată, care cerea su- punerea necondiţionată.
„Patria este aducerea aminte de zilele copilăriei”, scria Alecu Russo; „Limba română este patria mea”, afirma Nichita Stănescu; „Limba română este destinul meu agitat”, completa Grigore Vieru. Cu toţi aceşti scriitori dragi sunt de acord. Trăim vremuri grele când noţiuni ca „patrie”, „mamă”, „fami- lie”, „neam”, „limbă”, „destin”, „memorie culturală”, „credinţă”, „spiritualitate”, „identitate”, „conştiinţă” sunt sub tăvălugul buldozerelor globaliste. Din păcate, din prea multele noastre păcate, aceste cuvinte nu mai fac parte din agenda celor care dictează soarta terestră a lumii de azi. Totuşi, cei care au fost forţaţi să-şi uite identitatea cu greu vor accepta spălarea creierilor la care suntem acum supuşi din nou. Fac parte din generaţia născută la douăzeci de ani de la moartea lui Stalin, într-un colţ de ţară, provincie care trebuia să fie sovi- etizată, de aceea nu uit rănile istoriei, nu pot accepta iar deznaţionalizarea. Cred în rolul salvator al rădăcinilor identitare, al limbii materne, al neamului unit în jurul altarelor sfinte şi al vetrei strămoşeşti, numai aşa vom putea sal- va patrimoniul naţional şi vom avea ce dărui mai departe nepoţilor noştri din acest tezaur moştenit din moşi strămoşi, pe moşia noastră; iată o întreagă familie lexicală, care porneşte de la rădăcina „moş” formând: moşie, strămoş, moaşă, moştenire, vocabular care nu poate fi şters din memoria ancestrală.
După ce în 2020 i-am dedicat Basarabiei natale monografia Vocaţia măr- turisirii, 2. Încolţirea Basarabiei (Editura Fundaţiei Culturale Memoria, Filiala Piteşti), în 2023 este rândul Dobrogei, care m-a înfiat, să-i ofer o binemeritată carte. Dacă prima monografie a fost publicată la o sută de ani de la încheierea procesului de unificare a provinciilor românești (Regatul Român, Transilvania, Basarabia, nordul Bucovinei și Banatul) în România Mare, această monografie apare, în 2023, la 145 de ani de la revenirea Dobrogei la Statul Român. La 14 noiembrie 1878, Dobrogea a fost prima alipită la patria-mamă, fiind o etapă providenţială a făuririi Statului Român, apoi, la 27 martie 1918, Basarabia a dat startul Marii Uniri, desăvârşite la 1 Decembrie la Alba Iulia. Am putea spune că Marea Unire a început de la mare şi s-a finalizat la munte, însă dincolo de acest simplu cronotop şi de afirmaţia concisă a lui Mihai Eminescu „Suntem români şi punctum”, sunt secole de suferinţe ale românilor de pretutindeni care s-au jertfit pentru apărarea vechilor teritorii ale Daciei. Mesajul versurilor lui Dumitru Matcovschi: „Trecută prin foc şi prin sabie,/ Furată, trădată mereu/ Eşti floare de dor, Basarabie” se poate atribui tuturor provinciilor care formează „patria neamului meu.”
Această carte vine în urma unor îndelungate cercetări interdisciplinare izvorâte din dorinţa de a înţelege tărâmul noetic dobrogean, constituind o adevărată provocare. Din 1990, de când am venit să studiez la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, am fost şi sunt fascinată de acest areal misterios, încărcat de străvechime. Iniţial am intuit că sub zidurile şi ruinele unor cetăţi antice, se ascund milenii de istorie, cu straturi succesive de cultură şi de civilizaţie, repere încă insuficient cunoscute. Am ascultat nu numai poveş- tile oamenilor, ci şi pe cele ale pietrelor tainice, am căutat urmele Sfântului Apostol Andrei şi ale lui Ovidius, două simboluri care ne marchează existenţa spirituală şi culturală deopotrivă, care ne definesc matricea creştină, orientală şi cea a civilizaţiei occidentale. În esenţă, noi suntem un popor al sintezelor binecuvântate, iar aşezarea noastră aici, în perimetrul carpato-danubiano- pontic, între Orient şi Occident, are un sens nu doar istoric, cât mai ales unul metaistoric, rânduit de Dumnezeu.
Pornesc de la ipoteza că tradiţia nu trebuie doar moştenită, ci cucerită şi apărată, idei susţinute şi de T.S. Eliot: „Tradiţia nu poate fi moştenită, trebuie s-o cucereşti cu mare trudă.”1 În acest sens, suntem nevoiţi să trecem probele iniţiatice ale cunoaşterii, să înţelegem acest parcurs sinuos al trecerii de la neolitic la noetic. De altfel, reîntoarcerea la aceste valori statornice are menirea de a identifica un teren mai ferm, cu temelii solide şi adânci pentru a putea depăşi „complexele” literaturii române. Problematica tradiţiei este valorificată în sensul lui T.S. Eliot, Lucian Blaga, Mircea Eliade, ei căutau resacralizarea culturii. George Călinescu, în monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, afirma că specificul naţional nu se opune modernităţii, ci este o condiţie a acesteia, teorie cu care sunt de acord. Când am intitulat cartea Dobrogea noetică, am avut în vedere etimonul, provenit din gr. noesis – percepție (în teoria lui Platon, acest termen se referă la cunoașterea rațională a ceea ce este general și etern). Noeza presupune o gândire profundă, aflată sub semnul Gânditorului de la Hamangia. (Tot de la acest simbol descoperit Nedelcovici, simpozionul internaţional şi volumul Literatura confesivă – probă a căutării de sine, Gânditorul fiind imaginea de pe coperta întâi a cărţii). Noetica înseamnă interdisciplinaritate, investigarea ştiinţifică a unor fenomene ce ţin de (con)ştiinţa religioasă, arhetipală, trecerea de la exoteric la esoteric, de la istorie la metaistorie, de la folclor la semnificaţiile iniţiatice pentru găsirea unui centru soteriologic.
Cartea apare şi pentru a marca două decenii de la semnarea Convenției pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, document semnat la data de 17 octombrie 2003, în cadrul celei de a XXXII-a sesiuni a Conferinței Generale a UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Pornind de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 şi luând în considerare importanţa patrimoniului cultural imaterial ca fiind „creuzet al diversităţii culturale şi garant al dezvoltării durabile”, în octombrie 2003, cele 18 state aflate la masa dialogului au stabilit scopuri co- mune pentru protejarea şi păstrarea patrimoniului cultural imaterial. Volumul de faţă urmăreşte îndeplinirea scopurilor acestei Convenţii: „salvgardarea patrimoniului cultural imaterial; respectarea patrimoniului cultural imaterial al comunităţilor, grupurilor şi indivizilor care aparţin acestora; sensibilizarea, la nivel local, naţional şi internaţional, asupra importanţei patrimoniului cultural imaterial şi recunoaşterii sale reciproce; cooperarea şi asistenţa internaţio- nală”. În articolul 2, se precizează că prin „patrimoniu cultural imaterial” se înţelege totalitatea practicilor, reprezentărilor, a expresiilor, a cunoştinţelor şi a abilităţilor – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora –, pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Moştenirea culturală imaterială este transmisă din generaţie în generaţie, recreată în permanenţă de comunităţi şi grupuri în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate şi contribuind, astfel, la „promovarea respectului faţă de diver- sitatea culturală şi creativitatea umană”. În acelaşi articol se menţionează că patrimoniul cultural imaterial se manifestă îndeosebi în următoarele domenii: „tradiţii şi expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial; artele spectacolului; practicile sociale, ritualurile şi evenimentele festive; cunoştinţele şi practicile referitoare la natură şi la univers; tehnicile legate de meşteşuguri tradiţionale.” Articolele 11-15 se referă la Rolul Statelor părţi care trebuie să fie preocupate de asigurarea salvgardării patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul lor, să identifice şi să definească diferitele elemente ale patrimoniului şi să coopereze cu grupurile şi organizaţiile negu- vernamentale. Statele şi-au luat angajamentul să sprijine studiile ştiinţifice şi artistice, precum şi metodologiile de cercetare în scopul salvgardării efective a patrimoniului cultural imaterial, în special, al patrimoniului cultural imaterial aflat în pericol, să asigure instruirea în gestionarea patrimoniului cultural ima- terial şi să creeze baze de documentare care să faciliteze accesul la acest patrimoniu prin programe educative, de sensibilizare a publicului, mai ales a tinerilor în domeniul salvgardării patrimoniului cultural imaterial, să-i informeze cu privire la pericolele ce ameninţă acest patrimoniu, „să promoveze educaţia privind protejarea spaţiilor naturale şi a locurilor importante pentru memoria colectivă, ca elemente indispensabile exprimării patrimoniului cultural imate- rial”. Convenţia mai prevede participarea activă a comunităţilor, grupurilor şi indivizilor la cunoaşterea, întreţinerea şi transmiterea acestui tezaur milenar.
Aplicând mai multe chestionare tinerilor, am observat că ei nu cunosc reperele culturale şi spirituale care fac parte din patrimoniul imaterial. Această cercetare este un răspuns la obiectivele Convenției pentru salvgardarea pa- trimoniului cultural imaterial semnate în octombrie 2003, fiind şi rodul a două decenii de cercetare, prin care sper să contribui la îmbogăţirea diversităţii culturale a Dobrogei noetice şi nu numai. Prezentul volum urmăreşte măsurile Convenției UNESCO vizând asigurarea viabilităţii patrimoniului cultural imate- rial, cuprinzând „identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protec- ţia, promovarea, punerea în valoare, transmiterea, în special prin intermediul educaţiei formale şi non-formale, precum şi revitalizarea diferitelor aspecte ale acestui patrimoniu”. În calitate de profesor, am coordonat câteva proiecte educaţionale transdisciplinare care au avut ca obiective interculturalitatea, conservarea şi promovarea tradiţiilor.2 Am discutat atât cu cercetători români, cât şi străini de la universităţile din Egipt şi din India, pentru a înţelege cultura noastră şi cea de pe alte meridiane şi pentru a demonstra că pe malul unor fluvii ca Dunărea, Nil, Gange, Eufrat s-au născut mari civilizaţii. Câteva numere ale revistei Interartes au fost dedicate Dobrogei, în volumul Calea luminii, Editura Sympoesium, 2017, în prefaţa cărţii Confesiunile criticilor literari, Editura Ju- nimea, 2019, aminteam de rolul cetăților antice Histria, Tomis și Callatis etc., cu o viaţă culturală deosebită. Papirusul, descoperit în 1959, într-un mormânt din sec. al IV-lea î.Hr., în Callatis, este o dovadă a vieții culturale înfloritoare a cetăților pontice din Antichitate. În spaţiul dobrogean au existat mari inițiați, intelectuali originari din cetățile pontice, având contribuții semnificative în domeniul geografiei, al religiei, al istoriei și al literaturii, personalităţi care au creat punţi culturale între Occident şi Orient. În revista Interartes, pledam pen- tru o şcoală noetică în Dobrogea, după exemplul şcolii profeţilor din Vechiul Testament sau al Rugului Aprins de la Antim. Avem nevoie de modele, avem nevoie de un ideal nu numai individual, ci şi unul naţional, care să dea sens vieţii noastre, care să ne ţină nu doar în uniuni politice efemere, ci, mai ales, în comuniuni binecuvântate conduse de Marele Învăţător.
Volumul de faţă este o pledoarie pentru promovarea memoriei culturale colective şi a spiritualităţii, pentru tot ce avem autentic, pentru valorificarea paşaportului cultural, identitar, necesar în haosul iniţiat de nihiliştii care au dezlănţuit fantomele globaliste şi postmoderniste, când riscăm să fim înghiţiți de valul nimicitor al neantizării. Şcoala Ardeleană și, mai târziu, paşoptiştii s-au sincronizat cu ideile occidentale tocmai prin afilierea specificului naţional, prin redescoperirea limbii, a istoriei şi a obiceiurilor autentice. Revelaţia fiinţei şi a conştiinţei naţionale nu înseamnă o barieră în aderarea literaturii noastre la cea universală, ci un salt calitativ, pe plan spiritual. Valorile trecutului sunt necesare nu pentru a le omagia sau a le idealiza, ci pentru a descoperi puncte de sprijin pentru a crea durabil, pentru o cultură care să ne asigure dăinuirea neamului. Reperele spirituale şi (inter)culturale formează coordonatele Do- brogei noetice, ale ţinutului creştinat de către Sfântul Apostol Andrei, tărâm multietnic nu numai legendar, dar şi martiric, care a dat primii şi cei mai mulţi mucenici, dar şi primul jurnal de exil al lumii scris de Ovidius. Aceste repere sunt probe ale existenţei unui adevărat homo noeticus.
Mulţumesc Centrului Cultural Județean Constanța „Teodor Burada” pentru oportunitatea de a publica acest studiu.
NOTE
- „Tradiţie şi talent personal”, în Eseuri, Bucureşti, Editura Univers, 1974, 22.
- Am prezentat concluziile cercetărilor la mai multe ediţii ale colocviilor „Constantin Brăiloiu” de la Institutul de Etnografie şi Folclor din cadrul Academiei Române, am publicat diverse studii în reviste de specialitate ori în cărţile mele. Din 2012, de când am iniţiat revista Interartes, avizată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, realizată în colaborare cu: Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, Editura Interartes Press și Centrul de Studii Euroasiatice de la Universitatea Ovidius Constanța, am înlesnit ac- cesul la cultură și la educaţie prin crearea unui cadru propice comunicării creative și eficiente. Am publicat în revista Interartes articole despre istoria Dobrogei (un editorial a fost intitulat chiar Dobrogea noetică), am abordat aspecte referitoare la folclor, religie, homo balcanicus, am avut rubrici despre unicitatea și farmecul Dobrogei multietnice, începute în volumul Interculturalitate şi interdisciplinaritate în educaţie (co-autor Aura Văceanu), Bucureşti, Editura Universitară, 2010. Am ţinut conferinţe şi am participat la multe evenimente interculturale desfăşurate la Biblioteca Judeţeană „Ioan Roman” Constanţa, la Centrul Cultural Turc Yunus Emre Constanţa etc.