#77-78 august 2023,  Arheologie,  METATEXT

RADU PETCU ‒ Scurtă introducere în istoria antică a Dobrogei: primele incursiuni ale romanilor la Gurile Dunării

Poziţia economică şi strategică însemnată a teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră, care va fi cunoscută în perioada Antichității Târzii sub numele de Scythia, a determinat Roma să-şi îndrepte privirile de timpuriu asupra sa. Primul contact serios are loc, mai concret, între anii 72-71 a.Chr., când guvernatorul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus porneşte spre nord, executând o diversiune în cadrul celui de-al treilea război mithridatic. Intenția romanilor era de-a scoate de sub influența lui Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului, atât triburile tracice cât și cetățile grecești de pe malul stâng al Pontului.1 Campania porneşte, concomitent, cu cea a fratelui său, L. Licinius Lucullus, care între anii 73-71 a.Chr. lupta în Asia împotriva aceluiași rege.2 Introducerea în sfera de influență romană a cetăților grecești și a teritoriilor aferente, conferea dominaţiei romane o mai bună stabilitate a provinciilor din Peninsula Balcanică și un control asupra linei Dunării și a coastei vest-pontice.3 Campania lui Lucullus ar putea fi considerată una dintre primele și cele mai importante etape în instaurarea dominaţiei romane la Gurile Dunării.4

Prima încercare de afirmare romană în Dobrogea s-a dovedit, de la în- ceput, pe cât de grea, pe atât de precară şi efemeră, în condiţiile în care nici grecii şi nici geţii nu puteau accepta prezenţa vreunei garnizoane străine, gata oricând să-şi întindă stăpânirea peste teritoriile lor.5  Romanii, conştienţi de acest lucru, vor încerca, pe cale diplomatică, să câştige simpatia şi loialitatea. Exemplul tipic diplomatic cel mai bine cunoscut este cel încheiat între Roma şi Callatis, imediat după campania lui Varro Lucullus, prin celebrul foedus care consacra bunele raporturi reciproce între Roma şi cetatea doriană, implicit cu stipulaţii din care decurgeau avantaje şi obligaţiuni pentru ambele părţi. Astfel, era o metodă mascată prin care romanii îşi exercitau tutela.6

Următorul episod marcant al romanilor pe teritoriul Dobrogei de astăzi, are loc între anii 62-61 a.Chr. când proconsulul Macedoniei, C. Antonius Hybri- da, un personaj controversat, întreprinde o campanie împotriva dardanilor și aliaților acestora. Acum are loc celebrul episod, în care geţii aliați cu bastarnii, i-au învins pe romani în apropierea oraşului Histria.7 Cassius Dio: El a fost învins de către sciţii-bastarni în apropierea oraşului Istria, triburile scite sosite în ajutorul mysilor, și s-a retras în mare grabă.8 Din evenimentele descrise de Cassius Dio se înțelege că Hybrida nu doar că se retrage din fața inamicilor, dar și abandonează stindardele legiunilor în mâinile acestora, fiind ulterior recuperate de către romani câteva decenii mai târziu.9

Evenimentele descrise mai sus au avut loc odată cu apariţia lui Burebista pe scena politică a Balcanilor. Nu este exclus, conform teoriei lui Vasile Pâr- van, ca el să fi fost „comandantul cetelor geto-bastarne care au sfărmat pe Antonius luându-i steagurile, pe care le-au dus în cetatea getică Genucla, de unde, treizeci de ani mai târziu va veni Crassus să le recucerească de la regele get al Dunării de Jos, Zyraxes”.10  Evoluţia regelui dac va culmina cu ocuparea cetăţilor vest-pontice de la Olbia la Apollonia şi cu sprijinirea lui Gnaeus Pompeius Magnus în războiul civil împotriva lui Caius Iulius Caesar.11

Implicarea lui Burebista în războiul civil, împotriva lui Caesar, ar fi putut avea consecințe grave pentru statul roman, dacă nu ar fi survenit înfrângerea lui Pompei, înainte ca intervenția conducătorului geto-dac să se producă efectiv. După finalizarea războiului civil, romanii pregăteau o expediție militară împotriva lui Burebista, care însă nu a mai avut loc. Cu patru zile înainte de a începe expediția, Caesar a fost asasinat, iar la scurt timp după, Burebista va cădea, la fel, victimă unei conspirații.12 Strabon: Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotriva lui o expediție.13

Un alt eveniment important este invazia bastarnilor din anul 29 a.Chr. care, ajutați de către geții lui Dicomes, urmaș al lui Burebista și participant activ în războiul civil de după moartea lui Caesar, fac incursiuni în dreapta Dunării. Bastarnii erau un popor de origine germanică, care au migrat în secolele III-II a.Chr. de pe văile superioare ale Oderului și Vistulei, de-a lungul Carpaților prin Galiția până în Moldova.14 O confuzie care s-a perpetuat deseori în literatura științifică modernă și nu numai, este localizarea de către Strabo a bastarnilor (al cărui nume antic germanic este de Peucini), în Deltă, în insula Peuce, da- torită similitudinii numelor. Strabo: La revărsarea Istrului se află o mare insulă cu numele Peuke; bastarnii, care o stăpânesc au fost numiți după ea peucini. Există și alte insule, dar mult mai mici, unele mai sus de Peuke, altele (mai jos) spre mare. Căci fluviul are șapte guri.15 Eroarea antică a fost combatută prin simplul fapt că urmele culturii arheologice bastarne/peucine nu se regă- sesc în Deltă sau în zonele învecinate și nici în sudul Moldovei sau Bugeac. Așezările bastarnilor au fost întâlnite în zona împădurită a Subcarpaților, a Podișului central Moldovesc și mai spre est, dincolo de Prut, în arealul cultural Poienești-Lukașevka.16 Un lucru cert este că până în secolul I a.Chr., bastarnii erau o forță importantă pe scena politică a Dunării de Jos, făcând deseori încursiuni la sud de fluviu precum și în Dobrogea.17 Există probabilitatea ca ei să fi participat și la înfrângerea lui Hybrida din anul 61 a.Chr. de lângă Histria, și de aici probabil confuzia etimologică.18

Ascensiunea lui Burebista și intrarea în scenă a sarmaților care, veniți dinspre Don, își fac apariția în stepele de pe lângă Nistru, îi determină pe bastarni să migreze, în anul 29 a.Chr. spre Balcani, în teritoriile romane.19 Acest lucru l-a derminat pe Octavian, viitorul Împărat Augustus, care vrând să rezolve problemele apărute la frontierele dunărene, să-l trimită pe proconsulul Macedoniei, M. Licinius Crassus împotriva bastarnilor. După un război care a durat doi ani neîntrerupţi, armata romană i-a înfrânt pe germanici, omorându-l pe regele lor Cassius Dio: Crassus l-a omorât cu mâna lui pe căpetenia bastarnilor, Deldon.20 Tot acum a fost neutralizată, odată pentru totdeauna, rezistenţa populaţiilor trace din Balcani. În timpul evenimentelor, triburile getice au jucat un rol important (în special pentru istoria Dobrogei): astfel Rholes, căpetenia unui trib getic aflat la est de tribali, care avea statutul de „socius et amicus populi Romani” (aliat şi prieten al poporului roman), i-a ajutat pe romani împotriva bastarnilor, cucerind împreună o cetate de pe Dunăre.21 Cassius Dio: Câţiva dintre ei totuşi, scăpând nevătămaţi, au ocupat un loc fortificat şi dădură mult de lucru lui Crassus, care în zadar i-a atacat timp de mai multe zile. Mai târziu însă, datorită sprijinului venit din partea lui Rholes, căpetenia unor triburi getice, i-a biruit și pe aceștia.22 Din păcate, autorul nu ne transmite numele davei.

Tot la îndemnul lui Rholes, armatele lui Crassus pornesc o nouă campanie împoriva lui Dapyx, un alt şef de trib getic, care avea în stăpânire teritoriile din părţile de sud şi poate din centru ale Dobrogei.23 Cu toate că Dapix opune rezistenţă înverşunată, într-un final este învins. Acum are loc celebra secvenţă în care geţii refugiaţi în peştera Keiris sunt zidiţi înăuntru de către romani. Cassius Dio: …s-a îndreptat spre peştera numită Keiris. Peştera, într-atât de vastă şi de puternică încât, după cum spun legendele, până şi titanii se refugiaseră aici după înfrângerea suferită din partea zeilor, fusese luată în stăpânire de localnici, care, în număr însemnat îşi căraseră înăuntrul ei avu- ţiile mai de preţ şi toate turmele. După ce descoperi toate gurile peşterii, ieşiri întortocheate şi greu de găsit, Crassus le zidi şi în acest fel îi sili pe refugiaţi să se predea, pe calea înfometării.24

În scopul de a-şi asigura cucerirea deplină a teritoriului până la Deltă, Crassus şi-a continuat ofensiva spre nord, atacându-l pe Zyraxes, a treia căpetenie getică. Înfrângerea geților s-a produs după asediul fortificaţie de pe malul Dunării Genucla, care a rămas neidentificată. Cassius Dio: (…) înaintară împotriva fortăreţei Genucla – cea mai puternic întărită de pe teritoriul aflat sub stăpânirea lui Ziraxes.25 Tot de la autorul antic aflăm că atacul cetăţii s-a produs concomitent, atât pe uscat cât şi pe apă, fiind cucerită cu greu. După căderea Genuclei, Zyraxes s-a refugiat dincolo de fluviu cu gândul de a încheia o alianţă cu sciţii, fapt care nu a mai avut loc. Din cetate, Crassus a recuperat trofeele pierdute de Hybrida, o dovadă a rolului însemnat pe care geţii l-au avut în coaliţie și în bătălia de lângă Histria. Izbutind să suprime orice independenţă getică în Dobrogea şi să asigure autoritatea romană de pe linia Dunării până la Mare, Crassus s-a întors la Roma, unde la 4 iulie 27 a.Chr. a primit cununa de lauri pentru triumful de „ex Thraecia et Geteis”. După campaniile lui Crassus, frontiera danubiană din Dobrogea întră în atenția romanilor, dar mai mult nominal. Nu se vor grăbi să concretizeze lucrurile prin aşezarea de garnizoane de-a lungul Dunării sau prin instituirea vreunei administraţii proprii. Chiar dacă teritoriile în cauză nu au rămas sub stăpânire romană efectivă, ele au fost încredințate Regatului Odris clientelar romanilor. Coloniile vest-pontice au fost de fapt ţinta cuceririi romane.26

Nu trebuie exclusă ipoteza conform căreia, după terminarea tuturor con- flictelor, conducerea ţinutului ar fi fost încredinţată mai întâi lui Rholes27, apoi la o dată greu de precizat, va intra în jurisdicţia regelui odris Rhoematalces I, care îşi va instala garnizoane pe Dunăre, în mai vechile fortificaţii getice, Aegyssus şi Troesmis.28

După toate evenimentele petrecute, ostilitățile de la Dunăre nu vor înceta. În anul 16 a.Chr. sarmații așezați la nord de Gurile Dunării, pe teritoriul Ucraniei de azi, coboară prin Dobrogea și atacă Thracia. Împotriva lor este trimis consulul L. Taurus Rufus, care reușeste să-i învingă și să-i respingă dincolo de fluviu. Asemenea atacuri venite din partea geților, bastarnilor și sarmaților se vor întâmpla frecvent pe parcursul primului secol p.Chr., lucru care i-a îndemnat pe romani să acționeze. Acum se înființează provincia imperială Moesia care era condusă de un legat de rang consular.29

Probabil unul dintre cele mai semnificative și importante momente ale istoriei dobrogene din primii ani ai erei creștine, este exilul poetului roman Publius Ovidius Nasso la Tomis. Poetul a trăit la Tomis între anii 9-18 p.Chr. și a fost martorul evenimentelor provocate de către transdanubieni, pe care ulterior le-a descris în cele două opere ale sale compuse în exil, Tristia și Ex Ponto.30  Oricare ar fi fost motivele pentru care el a fost relegat (exilat fără confiscarea averii),31  prezența sa la Tomis și operele scrise aici sunt pentru istoria României, de o importanță cardinală: în ele se regăsesc descrise oameni, locuri, întâmplări, toate se încheagă într-un izvor istoric de primă mărime pentru înțelegerea mai bună a modului de viață al strămoșilor noștrii.32 Aşadar, nici când se pun bazele stăpânirii romane la Dunăre sau când este constituită provincia Moesia, în primii ani de domnie ai Împăratului Tibe- rius (14-37 p.Chr.), nu se poate vorbi de o cantonare permanentă a armatei romane în Dobrogea. Ea se face simţită prin acţiuni militare izolate, cerute de momentele de primejdie provocate de transdanubieni. Incursiunile geţilor la Dunăre, și în special în Dobrogea, au fost așa devastatoare pentru regatul clientelar odris, încât Rhoematalces I neputând face faţă, cu toate că deţinea o armată numeroasă, a trebuit să ceară ajutorul Romei pentru a-i înfrânge.33 Prezența garnizoanelor odrise în Dobrogea este o dovadă clară a autorității tracice aici.34  După relatările lui Ovidius, cetăţile odrisilor de la Aegyssus şi Troesmis au fost ocupate temporar de către geţi. Astfel, Aegyssus a fost recucerită în jurul anului 12 p.Chr., în luptă distingându-se în mod deosebit centurionul primipilar Vestalis.35  Pentru reuşita victoriei a fost necesară de- plasarea cu ajutorul flotei, din susul Dunării, a unei vexilații de legiune a cărui legat era cel mai probabil P. Vitellius:36 Cetate veche de la Dunăre sau Istru,/ Cu ziduri tari: într-însa nu-i lesne de pătruns./ Egisos a clădit-o şi-i zice tot Egisos, (…)/ Când înecă în sânge pe geţii vinovaţi.37

Pentru reocuparea cetății Troesmis, luptele s-au dat după toate proba- bilitaţile în jurul anul 15 p.Chr., când la comanda trupelor romane se afla L. Pomponius Flaccus, guvernatorul Moesiei.38 Ovidius, Ex Ponto: Mai ieri în aste locuri era mai mare Flaccus:/ Sub dânsul n-aveai teamă la Istrul cel barbar,/ Căci el sub ascultare ţinu aice lumea/ Şi-nspăimântă pe geţii ce se încred în arc./ Cu braţul lui cel tare luă-napoi Trosmisul/ Şi Dunărea cu sânge barbar o înroşi.39

După cum am amintit mai sus, în timpul domniei lui Tiberius, teritoriul cuprins între nordul munţilor Haemus şi sudul Dunării, până la Dimum, situat între Oescus şi Novae, a fost organizat în provincia Moesia. De aici și până la vărsarea fluviului în mare se întindea Ripa Thraciae, care aparţinea în continuare Regatului Odris, dar în care prezenţa autorităţiilor romane din noua provincie se făcea mai simţită decât înainte, în primul rând prin activitatea mai sporită a flotei danubiene.40 Tot în această perioadă coloniile vest-pontice făceau parte din praefectura orae maritimae, structură cu caracter militar, administrativ şi judiciar. Ea reprezenta comandamentul roman al litoralului pontic, instituit probabil încă de pe vremea când regiunea depindea de proconsulul Macedoniei, acum aparținând de Moesia. Instituţia era caracteristică unei zone indirect supuse autorităţii romane. Primul praefectus orae maritimae cunoscut este Vestalis, pe care Ovidiu îl elogiază în timpul atacului de la Aegyssus. Alţi doi praefecti, şi anume Asiaticus, în anul 50 p.Chr şi Arruntius Flamma, în anul 56 p.Chr, sunt menţionaţi în hotărnicia lui Laberius Maximus, un im- portant document epigrafic care datează din 25 octombrie anul 100 p.Chr., și care, printre alte informaţii privind Histria, conţine şi numele guvernatorilor provinciei Moesia dintre anii 47-68 p.Chr.41

Prefectura orae maritimae trebuie înţeleasă ca un mijloc de manifestare a autorităţii romane, implicit militare, asupra unor oraşe integrate în imperiu de scurt timp, care erau izolate prin teritorii neanexate încă și nu aveau posibilitatea întreţinerii legăturii cu celelalte provincii decât pe calea apelor.42 Nu este exclus, ca tot din această perioadă să dateze şi înfiinţarea flotei dunărene, care avea sarcina să supravegheze cursul inferior al Dunării şi o parte a litoralului nord şi vest-pontic.43

După moartea regelui odris Rhoemetalces I, survenită undeva în jurul anului 12 p.Chr., teritoriile regatului sunt împărţite între fiul acestuia Cotys şi unchiul său Rhaiscuporis. La indicațiile clare ale lui Tacitus, ne dăm seama că lui Cotys îi fuseseră date regiunile fertile şi ogoarele bogate de pe coastă, din apropierea oraşelor greceşti, iar unchiului său îi reveniseră ţinuturile slab cultivate, din partea de vest a provinciei şi cele dinspre graniţele ameninţate de duşmani.44 Nemulţumit de împărţire, Rhaiscuporis îl asasinează pe nepotul său, Cotys, în jurul anului 19 p.Chr. Aşteptându-se la represalii din partea romanilor, Rhaiscuporis începe pregătiriile de război sub pretextul fals al unor ameninţări bastarne şi sarmate de peste Dunăre. Procedând cu destulă abilitate, guvernatorul Moesiei, Pomponius Flaccus, învingătorul de la Troesmis, reuşeşte să-l captureze pe dinastul rebel şi să-l trimită la Roma, de unde nu avea să se mai întoarcă vreodată. Cu toate acestea, regatul este din nou împărţit, partea lui Rhaiscuporis revenind fiului său Rhoemetalces II care, spre deosebire de tată, era un adevărat susţinător al romanilor şi care, la marea revoltă a tracilor sudici din anul 26 p.Chr., oferă romanilor un ajutor substanţial, ocazie când îi este acordat titlul de basileus.45 Partea lui Cotys este dată celor trei fii minori ai acestuia, care sunt puşi sub tutela ex praetor– ului Trebellienus Rufus. De fapt cei trei fuseseră duși la Roma unde și-au petrecut copilăria la casa imperială, conducerea efectivă a regatului fiindu-i atribuită lui Rufus.46

Atitudinea filo-romană a lui Rhoemetalces II, precum și recrutările de trupe auxiliare romane din regiunile muntoase guvernate de el, au provocat o serie de revolte din partea populațiilor tracice, cea mai mare având loc în anul 26 p.Chr. Revoltele au fost suprimate cu ajutorul trupelor rămase fidele regelui trac precum și cu ajutorul romanilor. Abia după evenimentele de acum Thracia începea să fie pregătită pentru a fi transformată în provincie romană. Dar nici de această dată romanii nu se vor grăbi. După moartea lui Rhoemetalces II, survenită în anul 44 p.Chr., împăratul Claudius reuni cele două părţi ale rega- tului trac. Teritoriul a fost încredinţat lui Rhoemetalces III, unul dintre cei trei fii ai lui Cotys, crescuți și educați la Roma, care purta şi el, la rândul său, titlul de basileus.47 Însă după moartea sa prematură, ucis, se pare, de către soţie în anul 45 p.Chr., împăratul Claudius a desfiinţat regatul clientelar odris şi a format, în anul următor, provincia Thracia. Din anul 46 p.Chr. Ripa Thraciae, respectiv zona Dobrogei de astăzi, a fost anexată provinciei Moesia. Noua provincie se întindea de-a lungul Dunării de Jos, de la gura de vărsare a râului Sava până în Delta Dunării și până pe malul stâng al Pontului.48

Data anexării teritoriului dobrogean la sistemul administrativ roman este încă controversată. Istoriografia clasică propune anul 46 p.Chr.49 Într-un studiu dedicat problemei, regretatul professor Alexandru Suceveanu, propunea o dată extinsă, din timpul domniei împăratului Vespasian (69-79 p.Chr.), când s-au făcut primele demersuri, până în timpul împăratului Domițian (81-96 p.Chr.).50 Oricare ar fi data anexării, consolidarea stăpânirii romane pe teri- toriul dintre Dunăre și Mare a fost de lungă durată și cu dificultăți create de permanentele atacuri ale geto-dacilor și sarmaților.51 În iarna anului 67-68 p.Chr., în timpul împăratului Nero, sarmaţii roxolani au trecut Dunărea şi au surprins două cohorte romane pe care le-au atacat. Încurajaţi de acest succes, ei revin şi în iarna următoare cu un număr mai mare de contingente formate din călăreți cataphractari, pentru a jefui partea de nord a Dobrogei.52 Tacitus: (…) roxolanii, un neam sarmatic care în iarna precedentă masacraseră două cohorte, au invadat cu mai mare îndrăzneală, plini de speranţe, Moesia cu aproximativ nouă mii de călăreţi.53 Pe atunci la cârma Imperiului era Otho, a cărui domnie scurtă a ţinut între lunile ianuarie şi aprilie ale anului 69 p.Chr. Pentru rezolvarea problemei este trimis guvernatorul Moesiei, M. Aponius Saturninus care, în frunte cu trei legiuni, intervine cu promptitudine şi obţine cu uşurinţă victoria asupra invadatorilor. Conform descrierii foarte amănunţite a lui Tacitus, sarmații au fost surprinşi în dezordine, risipiţi şi încărcaţi cu prăzi, într-o zi de iarnă cu troiene şi polei, fapt decisiv, care le-a îngreunat desfă- şurarea pe câmpul de luptă. Din cauza armurilor grele pe care le purtau şi a spadelor care trebuiau mânuite cu două mâini, ei nu au reuşit să riposteze în faţa legionarilor romani, echipaţi în armuri uşoare, ce le permiteau o mobi- litate mult mai mare într-o asemenea zi de iarnă. Sorţii au fost de partea lui Aponius. El a angajat în bătălie numai o singură legiune, și anume pe Legio III Gallica. Aceasta, atacându-i pe sarmaţi, a izbutit să-i infrângă cu uşurinţă.54 Cu toate că Aponius a obţinut o victorie răsunătoare împotriva invadatorilor nord-dunăreni şi a fost primit cu triumf la Roma de către Otho, lucrurile nu se vor termina aici. În scurt timp în capitala Imperiului va începe războiul civil pentru ocuparea tronului. Aceste evenimente îl vor determina pe Aponius să plece cu legiunile moesice în Italia, pentru a-l sprijini pe Vespasian, guverna- torul Siriei, în lupta la tron împotriva lui Vitellius, împăratul din acel moment. Anul 69 p.Chr. este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „anul celor patru împărați”. Într-un timp foarte scurt s-au succedat la tronul Romei, trei împărați, înainte ca puterea să fie preluată de către Vespasian. Reducerea efectivelor de pe limesul dunărean îi va determina pe daci, în iarna anului 69-70 p.Chr., să treacă fluviul îngheţat şi să cucerească, rând pe rând, castre romane de trupe auxiliare din Dobrogea, devenind astfel stăpâni ai ambelor maluri ale fluviului. Ei se pregăteau acum să ia cu asalt și sediile legiunilor aflate mai la vest, care erau păzite de un număr redus de soldați. Împotriva lor este trimis C. Licinius Mucianus, comandantul lui Vespasian care, aflându-se în acel moment pe drumul dintre Orient şi Italia, undeva prin Macedonia, va detașa împotriva lor contingente din legiunea a VI-a Ferrata, care izbuteşte să-i respingă pe daci peste fluviu.55 Tacitus: Se pregăteau să atace tabăra de iarnă a legiunilor, dacă Mucianus, informat asupra victoriei de la Cremona, nu le-ar fi opus legiunea a VI-a şi a evitat astfel producerea unei duble amenintări externe şi anume atacul simultan din direcţii opuse al dacilor şi germanilor.56 Între timp la Roma războiul civil s-a sfârşit prin înfrângerea lui Vitellius la Cremona, unde un cuvânt hotărâtor l-a avut armata moesică, îndeosebi Legio III Gallica, armată care, cu un an în urmă, îi zdrobise pe sarmaţii roxolani în Dobrogea.57

Proaspăt încununat cu lauri imperiali, Vespasian va trebui, în iarna anului 70 p.Chr. să intervină iar împotriva sarmaţilor. Aceștia, în alianţă cu dacii, pătrunseseră în Dobrogea în număr şi mai mare decât în anul precedent. Împotriva lor, noul împărat l-a trimis pe C. Fonteius Agrippa, guvernatorul Moesiei, care nu a reuşit să-i înfrângă, pierzându-şi chiar el viaţa în luptă. Provincia rămâne astfel în voia barbarilor, până când împăratul, vrând cu orice preţ să restabilească ordinea, a trimis din nou contingente armate. De data aceasta este detașat noul guvernator al provinciei, Rubrius Gallus care, după mai multe confruntări reuşește să-i învingă pe sarmaţi şi să restabilească liniştea în provincie.58

Atacurile barbarilor continuă pe toată durata secolului I p.Chr. şi, cu foarte mare greutate, generalii împăraților Vespasian și Titus (79-81 p.Chr.) reu- şesc să le oprească. Din necesitatea de a întrerupe încursiunile populaţiilor transdanubiene în dreapta Dunării, are loc o nouă reorganizare a graniței moesice. Numărul legiunilor provinciei este ridicat la patru: Legio I Italica la Novae, Legio V Macedonica la Oescus, Legio VII Claudia la Viminacium şi Legio V Alaudae cu sediu necunoscut.59 Cu toate că pentru această perioadă nu întâlnim castre de legiune în Dobrogea, de acum găsim atestate primele contingente de alae şi cohortes cantonate permanent de-a lungul frontierei. Tot cu acest prilej este reorganizată şi flota dunăreană, care primeste numele de classis Flavia Moesica.60

Ultimul împărat din dinastia Flavienilor, Domițian (81-96 p.Chr.) fiul lui Vespasian și fratele lui Titus iniţiază, în anul 86 p.Chr., o serie de reforme militare şi administrative menite să întărească şi mai mult sistemul defensiv al Dunării de Jos. Reformele au loc după atacul geto-dacilor asupra Moesiei din iarna anului 85-86 p.Chr., când trec Dunărea, jefuiesc provincia şi îl ucid pe guvenatorul de atunci Oppius Sabinus. Principala reformă a împăratului a fost împărțirea provinciei în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior. Celei din urmă îi revenea în administrație fosta Ripa Thraciae începând de la vest de Oescus până la gurile Dunării. Fiecare dintre cele două provincii primea câte două legiuni, mai multe trupe auxiliare şi câte un guvernator de rang consular. În Moesia Superior erau cantonate Legio IV Flavia la Singidunum și Legio VII Claudia la Viminacium. În Moesia Inferior, Legio V Macedonica a rămas tot la Oescus, iar Legio I Italica la Novae. Cu toate că scopul împărţirii în două provincii independente a fost acela de a întări partea orientală a provinciei Moesia, romanii, nici de această dată, nu cantonează legiuni în Dobrogea. Teritoriul de aici nu era considerat sigur pentru a primi garnizoane legionare.61

Ascensiunea statului dac sub conducerea lui Decebal, între anii 87-106 p.Chr. va culmina cu războaiele daco-romane din anii 101-102 și 105-106 p.Chr. Rezultatul celor două războaie va fi transformarea de către Traian a unei bune părţi a regatului dac în provincia romană Dacia.62

O serie de lupte decisive din primul război au avut loc pe teritoriul pro- vinciei Moesia, fapt dovedit nu numai de o serie de texte antice, dar şi de existenţa monumentului triumfal de la Adamclisi şi de fondarea coloniei de la Nicopolis ad Istrum. Într-o primă confruntare, dacii în alianţă cu sarmaţii şi burii sunt înfrânţi, iar împaratul Traian va dispune mai apoi, ridicarea în acel loc a unui „oraş al victoriei” – Nicopolis ad Istrum – pentru comemorarea victoriei.63  Iordanes: De aici, respins de Gallus, s-a dus la Nicopole, oraș foarte cunoscut, care se găsește pe fluviul Istru. Pe acest oraș l-a întemeiat Traian după înfrângerea sarmaților și l-a numit cetatea Victoriei.64 Ammianus Marcelinus: (…) și Nicopolis, orașul pe care l-a întemeiat Traian, ca amintire a victoriei împotriva dacilor.65

După înfrângere, căutând să riposteze, Decebal îşi reîmprospătează rân- durile cu forțe noi și se repliază prin ocuparea unor poziții prielnice desfăşurării unei bătălii, pe platoul din apropierea actualei comune Adamclisi, din sud-vestul Dobrogei. A urmat apoi una dintre cele mai sângeroase confruntării, romanii fiind la un pas de înfrângere, după cum ne arată şi altarul funerar ridicat în cinstea celor trei mii opt sute de soldați romanii căzuţi în bătălie, precum şi mausoleul unui prafectus castrorum, aflat în imediata apropiere. Prefectul, al căruit nume din păcate nu ne este cunoscut, a intervenit în ultimul moment pentru a întoarce sorții bătăliei în favoarea romanilor, dar a căzut eroic în luptă.66 Printre fragmentele unei inscripții monumentale care s-a păstrat până în zilele noastre, o parte elogiază bravura cu care soldații romani au luptat: In honorem et memoriam fortissimorum virorum qui pugnantes pro re- publica morte occubulerunt: (…) a avut acest monument pentru amintirea vitejilor care au murit luptând pentru patrie (…).67 Pentru comemorarea vic- toriei Traian ordonă ridicarea monumentului triumfal – Tropaeum Traiani – în anul 109 p.Chr., a cetății Civitas Tropaei Traiani, precum şi a Columnei de la Roma inaugurată la 12 mai 113 p.Chr.

Columna lui Traian reprezintă apogeul artei reliefului roman. Este un document istoric de importanță majoră, care descrie în amănunt războaiele daco-romane, mai ales că izvoarele literare antice referitoare la cucerirea Daciei de către romani s-au pierdut. Deși avem de-a face cu o reprezentare artistică, în care se regăsesc numeroase exagerări și deformări istorice, ea rămâne o dovadă foarte expresivă a războaielor, fiind bine documentată din punct de vedere geografic și al desfășurării evenimentelor.68 Columna se poate alătura altor monumente de gen, fiind unice în lume, cum este spre exemplu celebra Tapițerie de la Bayeux din Franța, care descrie prin imagini evenimentele din timpul cuceririi normande a Angliei de către William I în secolul al XI-lea.69

Revenind la războaiele daco-romane, după bătălia de la Adamclisi planul lui Decebal de a-i lua prin învăluire pe romanii prin Moesia s-a năruit definitiv. Acesta va trece de la ofensivă la contraofensiva din munţii Orăştiei pentru apărarea capitalei regatului său Sarmizegetusa, care era în pericol să fie asediată.70

După terminarea ostilităţilor şi întemeirea provinciei Dacia, Traian se va ocupa intens de organizarea noului teritoriul cucerit la nord de Dunăre, cât şi de provincia Moesia Inferior. Se va acorda o mare atenţie organizării militare a graniței dunărene prin mutaţii de trupe, acum fiind aduse Legio XI Claudia la Durostorum, Legio V Macedonica la Troesmis, Legio I Italica la Novae, iar porţiunile dintre lagărele de legiune vor fi împânzite cu castre auxiliare. Flota classis Flavia Moesica își va avea sediul principal la Noviodunum şi va căpăta noi staţii dintre care una este menţionată la Barboşi, pe malul stâng al Dunării, lângă gura de vărsare a Siretului.71 Odată cu domnia lui Traian se vor construi noi rețele de drumuri în interiorul provinciei, necesare pentru comerț, circulația armatei și a civililor. Tot acum se înființează și se dezvoltă unele centre comerciale și vamale de pe malul Dunării.72

Începând cu Traian partea de nord a provinciei Moesia Inferior (Dobrogea) va cunoaște o înflorire economică şi culturală neîntreruptă până la criza imperială de la mijlocul secolului al III-lea p.Chr. Astfel, odată cu noua reorganizare a limesului, populaţiile de neam barbar de dincolo de Dunăre, care au fost o amenințare constantă timp de două secole, nu vor mai putea ataca aşa de uşor graniţa. De asemenea pericolul iminent la care erau supuse coloniile vest pontice va înceta. Urmează o periodă de stabilitate, până la atacurile carpo-gotice de la mijlocul secolului al III-lea p.Chr. Stabilitatea și înflorirea economico-culturală este reflectată şi prin titlul pe care Tomisul îl deținea în timpul lui Antoninus Pius (138-161 p. Chr.) de „Metropola Pontului Stâng”.73

Autori antici:

Ammianus Marcellinus, Istoria Romană Cassius Dio, Historia Romana Iordanes, Getica

Publius Ovidius Naso, Ex Ponto

Strabon, Geographica

Tacitus, Annales și Historiae

Bibliografie:

Aricescu 1977 – A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Bucureşti, 1977. Babeș 1977 – M. Babeș, Peuce – Peucini, Peuce S.V. 6, 1977, p. 79-85.

Bâltâc 2011 – A. Bâltâc, Lumea rurală în provinciile Moesia Inferior și Thracia (secolele I-III p. Chr.), București, 2011.

Bounegru, Zahariade 1996 – O. Bounegru, M. Zahariade, Les forces navales du Bas Danube et de la mer Noire aux Ier-VIe siècles, ed. Gocha R. Tsetskhlade, Colloquia pontica 2, Oxbow Books, 1996.

Buzoianu, Bărbulescu 2012 – L. Buzoianu, M. Bărbulescu, Tomis. Comentariu istoric și arheologic, Constanța, 2012.

DID I – D.M. Pippidi, D. Berciu, Din Istoria Dobrogei, vol. I. Geți și Greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană, București, 1965.

DID II – R. Vulpe, I. Barnea, Din Istoria Dobrogei, vol. II. Romanii la Dunărea de Jos, București, 1968.

Ionescu, Papuc 2005 – M. Ionescu, Ghe Papuc, Sistemul de apărare a litoralului Dobrogei romane (sec. I-VII p. Chr), Constanța, 2005.

ISM II – Iorgu Stoian, Inscripțiile din Scythia Minor grecești și latine. Vol. II. Tomis și teritoriul său, București, 1987.

ISM III – Al. Avram, Inscriptiile din Scythia Minor, Vol. V, Callatis et son territoire,

București – Paris, 1999.

ISM IV – Emilian Popescu, Inscriptions de Scythie Mineure, Vol. IV, Tropaeum- Durostorum-Axiopolis, București, 2015.

Lemagnen 2015 – S. Lemagnen, La Tapisserie de Bayeux. Une découverte pas à pas, Bayeux, Orep Éditions, 2015.

Matei-Popescu 2010 – Fl. Matei-Popescu, The Roman Army in Moesia Inferior, Bucharest, 2010.

Pârvan 1926 – V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, București, 1926.

Petolescu 2014 – Constantin C. Petolescu, Dacia un mileniu de istorie. Ediția a-II-a, revăzută și adăugită, București, 2014.

Rădulescu 1981 – A. Rădulescu, Ovidiu la Pontul Euxin, București, 1981.

Rădulescu, Bitoleanu 1998 – A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, 1998.

Suceveanu 1977 – Al. Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană secolele I-III e.n, Bucureşti, 1977.

Suceveanu 1991 – Al. Suceveanu, M. Arruntius Claudianus et l`annexion romaine de la Dobroudja, Ancient Society, 22, 1991, p. 255-276.

Thomansson 1984 – B. E. Thomansson, Laterculi praesidum, I, Goteborg, 1984.

  1. Bâltâc 2011, p. 46.
  2. Suceveanu 1977, p. 15.
  3. Bâltâc 2011, p. 46.
  4. Suceveanu 1977, p. 15.
  5. DID II, p. 26.
  6. ISM III, 1.
  7. Bâltâc 2011, p. 46.
  8. Cassius Dio, XXXVIII, 10, 1.
  9. Cassius Dio, LI, 26. Bâltâc 2011, p. 46.
  10. Pârvan 1926, p. 78.
  11. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 72.
  12. DID II, p. 30.
  13. Strabon VII, 3, 1
  14. DID II, p. 32.
  15. Strabon VII, 3, 15
  16. Babeș 1977, p. 80.
  17. DID II, p. 33.
  18. Babeș 1977, p. 84.
  19. DID II, p. 33.
  20. Cassius Dio, LI, 24.
  21. DID II, p. 33.
  22. Cassius Dio, LI, 24.
  23. DID II, p. 34.
  24. Cassius Dio, LI, 26; vezi DID 2, nota 43.
  25. Cassius Dio, LI, 26.
  26. DID II, p. 34.
  27. Pârvan 1926, p. 88.
  28. Ionescu, Papuc 2005, p. 38-39.
  29. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 76.
  30. DID II, p. 37.
  31. Pentru o parte din ipoteze vezi Rădulescu 1981, p. 48 și următoarele.
  32. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 76-77.
  33. DID II, p. 44.
  34. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 82 .
  35. Ovidius, Ex Ponto, IV, 7, 9. Vezi și Avram, ISM, III, p. 54 şi următoarele.
  36. Aricescu 1977, p. 25; Matei-Popescu, 2010, p. 245.
  37. Ovidius, Ex Ponto, I, 8.
  38. DID I, p. 298 – 299.
  39. Ovidius, Ex Ponto, IV, 9, 75-80.
  40. DID II, p. 45; Suceveanu 1977, p. 20-22.
  41. DID II 49 – 55; D.M. Pippidi, ISM I, p. 67 şi 68. Asupra guvernatorilor vezi Thomansson 1984.
  42. Aricescu 1977, p. 26.
  43. Ionescu, Papuc 2005, 39 şi nota 54: o altă dovadă a prezenţei flotei este intervenţia ei sub conducerea prefectului Vitelius în sprijinul odrisilor la Aegysys în anul 12 p.Chr., nefiind exclusă participarea aceleiaşi flote și în anul 15 p.Chr. la Troesmis. Despre evoluția flotei romane vezi, Bounegru, Zahariade 1996, passim și Matei-Po- pescu 2010, p. 245-249
  44. Tacitus, Annales, 2, 64, 2.
  45. Suceveanu 1977, 19.
  46. DID II, 47.
  47. Suceveanu 1977, p. 19.
  48. DID II, 48.
  49. DID II, p. 48.
  50. Suceveanu 1991, p. 269 și următoarele.
  51. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 88.
  52. DID II, 59.
  53. Tacitus, , I, 79.
  54. Pârvan 1926, p. 106; DID II, p. 59 – 60.
  55. DID II, p. 59 – 60.
  56. Tacitus, , III, 46.
  57. DID II, p. 60.
  58. Pârvan 1926, p. 108 ; DID II, p. 60.
  59. DID II, p. 61, nota 163.
  60. DID II, 61, nota 166: Numele flotei se referă fără îndoială la primul împărat din dinastia Flaviilor. Tot atunci era activă şi classis Pontica în Marea Neagră, care îşi avea una din staţii lângă cetatea Charax din Crimeea.
  61. DID II, p. 71-72.
  62. Vezi pe larg în Istoria Românilor Daco-romanii, romanii, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 34-43.
  63. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 91.
  64. Iordanes, Getica, XVIII, 101.
  65. Ammianus Marcellinus, XXXI, 5, 16.
  66. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 91.
  67. ISM IV, 8.
  68. Petolescu 2014, p. 135-136.
  69. Lemagnen 2015, p. 7-8.
  70. DID II, p. 91-92.
  71. DID II, p. 122.
  72. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 117-118.
  73. ISM II, 54; Buzoianu, Bărbulescu 2012, p. 45.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *