NISTOR BARDU ‒ La aromânii din zona orașului Permet din Albania
După cum se știe, începând cu anul 2014, „Societatea de Cultură Macedo- Română” împreună cu „Institutul de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu” au luat inițiativa de a afla care e situația aromânilor din afara țării noastre. Este știut că o parte dintre români trăiesc în țările din vecinătatea României, precum Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina. Pe lângă aceștia, mai aproape sau mai departe, în Balcani, îi avem pe aromânii, meglenoromânii și istroromânii, care nu sunt altceva decât frânturi dialectale ale poporului nostru. De aceea, Departamentul Politic pentru Relația cu Românii de Pretutindeni al Ministerului Afacerilor Externe a sprijinit specialiștii români. Astfel, etnografii, lingviștii, folcloriștii, etnomuzicologii români, cu permisiunea albanezilor, macedonenilor, bulgarilor, au realizat o serie întreagă de albume ce au impresionat pe toți cei care au ajuns să le răsfoiască și să afle cum trăiesc românii din afara țării.
De curând (22-29 iulie 2023), s-a constituit o nouă echipă etnografică a Institutului de Etnografie și Folclor, alcătuită din cercetătorii Emil Țîrcomnicu și Cătălin Alexa, la care s-a alăturat și subsemnatul, cunoscător al dialectului aromân, ce a avut ca scop cercetarea aromânilor din zona ținutului Permet, din Albania. Se știa că n-a ajuns acolo nici un român specialist în acest domeniu. Echipa formată acum a avut în vedere să facă cercetări asupra aromânilor din această parte a Albaniei. Deplasarea noastră în zona respectivă s-a datorat și prietenului Pano Bacale, din Albania (din Saranda), care este un înfocat aromân (rămen, cum își spune el), și care vine frecvent în România, consi- derând-o a doua sa țară. Mai mult, el se socotește român și vorbește limba română standard aproape ca un român sadea.
Am ajuns în Albania în ziua de 23 iulie, cu mașina Dacia a colegului Cătălin Alexa, și după o călătorie printre munții falnici ai Albaniei, pe șosele tăiate în stânci, nu totdeauna netede, iată-ne în orașul Permet, unde ne-am instalat la hotelul cel mai cunoscut, din centrul acestui oraș. Întâlnirea cu Pano a fost programată spre seară, când căldura sufocantă, de peste 40 de grade (!), pe care noi am suportat-o cu bine, avea să mai scadă puțin. Abia atunci ies oamenii din case, împreună cu copiii lor, ca să se plimbe sau, mai degrabă, să stea de vorbă cu rudele sau prietenii, în mijlocul larg al orașului, la o cafea, la o bere, sau la alte băuturi răcoritoare, în timp ce odraslele se joacă prin jurul părinților. La câțiva pași, o stâncă uriașă pare că are grijă de toți cei din piața hotelului.
La masa de seară, care s-a desfășurat împreună cu Pano, am vorbit despre ce vom face împreună, începând de a doua zi. El ne asigură că vom merge cu mașina lui, prin locurile în care au trăit rămenii, cu oile lor, de demult. Colibele (călive, în graiul lor), dar și casele de piatră, nu mai sunt de ani de zile. Ceea ce o să găsim, vor fi bisericile și cimitirele! Acei păstori rămeni nu erau numai ciobani trăitori în colibe, ci și creștini ortodocși serioși, pentru care Biserica era sfântă. Pano Bacali ne spune că, în prezent, în orașul Permet trăiesc 5000 de rămeni, dar în trecut, până la prăbușirea socialismului, în el viețuiau 11000 de rămeni. Mulți dintre aceștia au plecat în străinătate. Aici aromânii se numeau dublleari, rămeni, fărșăroți.
Emil Țîrcomnicu ne arată o hartă în care se găsesc locurile de odinioară ale acestor aromâni (rămeni), care au trăit sute de ani în munții unde își pășteau turmele. Dintre aceștia, Pano Bacali ne vorbește de „frașari”, care aveau faimă printre aromânii sedentari. O parte dintre ei aveau case de piatră, cățărate pe stâncile munților.
Așadar, după ce ne-am odihnit în urma lungului drum străbătut cu o zi în urmă și am luat micul dejun, am pornit să găsim meleagurile unde au trăit rămenii noștri. Mașina lui Pano se ține bine, deși drumurile pe care călătorim sunt de piatră. Ne zdruncinăm zdravăn în mers, dar ajungem la câteva dintre fostele locuri în care au trăit rămenii. De case și de călive nici urmă, iar oierii de altădată au dispărut și ei, dar bisericile sunt în picioare și, alături de ele, se află cimitirele, pe care rămenii noștri le numesc mărminți. Colegii Emil și Cătălin fotografiază de zor, atât în lăcașurile de închinare, cât și prin cimitirele din afară. Ceea ce am observat în numeroasele mele vizite în Albania, este faptul că mormintele sunt acoperite cu marmură sau cu alte elemente, care seamănă cu marmura și care sunt la fel de durabile. Așa văd și acum ceea ce ne spune Pano că rămenii, ca și albanezii, sunt foarte atenți cu cei care trec în veșnicie.
O altă biserică la care am adăstat mai pe îndelete a fost aceea din satul (hoara) Cosina. Biserica poartă numele de Sfânta Maria. Observ că intrarea înăuntru se face prin o ușă lăturalnică, așa cum am văzut încă de când am venit în Albania, după căderea comunismului. Aici remarc zidăria de piatră și cărămidă, precum și acoperișul care este cu totul deosebit.
La un alt sat (hoară), anume Padri, de vreo 10-15 case, sesizăm că acestea sunt agățate parcă de piatra dură a coastei de munte.
La Lesnie, în timp ce colegii Emil și Cătălin s-au dus să găsească o altă biserică pe acest deal-munte, pe care o știu de pe hartă, eu încerc să cunosc așezarea. Constat cu uimire că de-a lungul drumului, care urcă sau coboară, conform reliefului, casele, ca și în altă parte, par cățărate pe stânci. Sunt frumos construite, au mașini la poartă, dar nu văd nici un locuitor în carne și oase în vreo curte sau pe drum. La un moment dat, de la vale, venea un bărbat care se întorcea de la lucru. Ne salutăm și atât.
Mă întorc pe locul unde se află mașina noastră și urc apoi delușorul pe care se ridică biserica. Lângă biserică, se găsea un tânăr cu o mică turmă de oi și miei. Mă apropii de el și îi dau binețe în rămena noastră. Băiatul îmi răspunde bucuros când mă aude. Eu îi spun ce caut pe acolo, iar el îmi mărturisește că satul este un sat de rămeni, cu doar 12 case locuite. Altădată erau mulți în sat, îmi declară el, dar mai toți au plecat în străinătate, unde lucrează și unde au rămas definitiv. Tânărul are 25 de ani și stă acasă cu mama. Coborâm de pe delușor și sunt condus la casa din față, unde se află pe prispă mamă-sa. Am salutat-o în rămena noastră și ea se bucură că poate vorbi cu un om care-i știe limba. Mă întreabă cine sunt și ce caut în acest sat, care e pe cale să fie și el părăsit de puținii rămeni care mai sunt pe aici. În timp ce vorbim, apar și colegii Emil și Cătălin, care s-au întors entuziasmați de la biserica pe care au descoperit-o și au fotografiat-o. Îndată au fost aduse niște scaune din casă, iar băiatul, la porunca mamei, scoate o sticlă cu răchie și păhăruțe, ca să ne cinstească pe toți. A apărut și cumnata acestei bătrâne, doritoare și ea să vorbească pe limba noastră de rămeni. Ne-au întrebat de toate, iar colegii mei se interesează și ei despre traiul lor în acest sat aproape gol și uitat de lume! Se poate spune că am plecat din curtea acestor oameni ca de la niște neamuri foarte apropiate, extrem de primitoare.
Ajunși la un restaurant de lângă hotel, Pano Bacale ne face cunoștință cu prieteni de-ai lui, rămeni din Permet. Rămenii noștri din Albania ne oferă fiecăruia dintre noi câte o sticlă de vin de-al locului, privindu-ne cu drag și spunând că și ei sunt din stirpea noastră, dar o zic în albaneză. Îi vedem că le pare rău că nu știu rămena. Descifrăm pe buzele lor că ar vrea să ne vor- bească în rămena noastră, așa cum vorbește prietenul Pano. Noi ne bucurăm și le mulțumim, în limba engleză sau în română, din tot sufletul, dar rămânem totuși oarecum încurcați. Dacă ei sunt rămeni, cum spun, de ce nu vorbesc limba în care s-au născut? Înțelegem, și de la Pano Bacale și din constatările noastre făcute în acele zile de cercetare, că graiul străbun, pe care îl vorbesc rămenii în alte părți din Albania, nu a ajuns până la ei. Cunosc de la verii mei din această țară, din timpul comuniștilor, că el era batjocorit de albanezii majoritari, iar copiii de la școală evitau să-l mai vorbească.
La Permet ne-a fost dat să întâlnim o realitate surprinzătoare, marcată de o undă evidentă de regret. Cu toate că există un număr important de rămeni, sunt puțini între ei care știu să se exprime în limba rămănească a strămoșilor lor.