CONSTANTIN CHERAMIDOGLU ‒ „Prietenii” lui Ovidiu la Constanța

Nu trecuseră decât câţiva ani de la instalarea statuii lui Ovidiu în piaţa ce avea să-i poarte numele şi în presa centrală apăreau şi critici ale unor nemulţumiţi din Constanţa. Astfel, cel ce semna corespondenţa pentru ziarul „Adevărul” cu pseudonimul „du Pont Euxin” scria la sfârşitul lunii mai a anului 1891 următoarele: „În mijlocul pieţei centrale a Constanței, e o bucată de fier artistic lucrată de o celebritate italiană. Pe un piedestal înalt, înconjurat de lanţuri groase de fier, ni se prezintă o figură antică. Ce poză! Să fi fost oare un filosof profund, un învăţat închis între păreţii unui laborator, căutând să dezlege vre-o problemă ştiinţifică? (…) Nu, e Ovidiu, numit poetul Ovidiu. Poet! Ce preţioasă denumire. Desigur aci avem amintirea unui poet care a cântat idealul unei patrii măreţe şi umane; care a cântat amorul sfânt, moral şi nor- mal; ori, desigur, o inimă care, atinsă de decadenţa morală a Romei, a biciuit această destrăbălare a societăţii romane, căutând să îndrepteze moravurile; sau a cântat drepturile asupriţilor însufleţindu-i să nu dispere de o lume mai bună, spunându-le că în ei stă viitorul lor? Nu, din nenorocire”.

„Iată ce zice Guinguené (Histoire littéraire de L’Italie, vol. II. pag. 490): <<Ovidiu, Properţiu, Tibulle, au făcut versuri deosebite, dar au şi iubit în acelaşi mod aproape. Ei doreau, triumfau; apoi au rivali, sunt geloşi; se ceartă şi se bat cu femeile, din nou se împacă; la rândul lor devin infideli, li se iartă, dânşii regăsesc fericirea, care mai apoi e tulburată de alte necazuri identice>>. Dr. Laurent (L’amour morbide, pag. 250) într-un studiu psihologico-patologic, scrie: <<Ovidiu iubeşte pe Corina, o femeie măritată. Amorul său e fantastic şi capricios, tot atât de tenace cât şi de infidel. După înjurături şi bătăi, încep scuzele, lacrimile şi iertarea. Mai târziu poetul se învinovăţeşte de o mulţime de infidelităţi, de gustul său pentru toate femeile. Cu toate acestea nu suferă ca Corina să aibă pe un altul. O înşeală cu o roabă tânără. Se plânge că bărbatul Corinei e indiferent, ceea ce face ca dragostea să nu aibă atâta farmec, liber- tinul însă reia lanţul. Cu toată nedemnitatea sa, Corina îl preocupă. La fiecare reîntoarcere, cu triumful ca şi cum ar fi cea d-intâi victorie. Aurorei îi cere să nu vie să întrerupă fericirea sa din noapte…>>. Gust pentru toate femeile. Le bate şi e bătut. Lipsit de ideal, nu le cere decât ciolanele, pentru senzualitatea sa erotică maladivă. Pentru aceste beţii versificate i s-a ridicat statuia”.

Trecem peste aceste rânduri pornite parcă din avântul luptei de clasă şi al moralei proletare, specific unei alte perioade istorice şi găsim un alt nemulţumit de maniera artistică folosită atât în cazul picturilor din catedrala de la Constanţa, cât şi în ce priveşte statuia poetului ce împodobea de câţiva ani piaţa centrală. Citim astfel în „Universul” din septembrie 1895 următoarele: „greu poate fi mulţumit cineva cu chipul cum a fost executată statuia lui Ovi- diu. E drept că aci nu se mai poate repara răul, dar cel puţin să fie aceasta învăţătură de minte, ca să nu să se mai arunce banii ţării pe lucruri fără de merit. Cu cabazlâcuri de soiul acesta nu se încurajează arta şi talentele, ci dimpotrivă lipsa de talent şi lipsa de muncă. Apoi, în afară de pagubă, ne mai facem şi de râs în faţa străinilor. Constanţa e un punct pe unde trec şi pe unde vor trece din ce în ce mai des străinii de toate neamurile, de pe toate punctele globului. Şi e păcat să-şi facă lumea o falşă idee despre cultura ţării noastre; căci ţara e mult mai cioplită de cum o arată statuia lui Ovidiu şi sfintele din catedrala Constanţei”. Şi totuşi, acelaşi ziar anunţase în anul 1889 „că marele sculptor italian Ferrari a obţinut premiul întâi la Expoziţia din Paris, pentru statuia lui Ovidiu de la Constanţa şi a lui Giordano Bruno de la Roma”…

Ne oprim acum la un alt articol din „Adevărul” anului 1905, semnat de mai cunoscutul B. Brănişteanu, care scria că statuia lui Ovidiu ajunsese punctul central al oraşului: „Căci ori unde te mişti la Constanţa, de Ovidiu dai şi de cauţi ceva, ţi se spune că e <<lângă Ovidiu>> şi de e vre-un loc de întâlnire e <<sub Ovidiu>>. Sus pe soclul pe care stă, monumentul ce lasă de dorit ca concepţie şi execuţie artistică <sic!>, priveşte asupra lumei ce în vremea <<sezonului>> furnică în jurul şi pe dedesubtul său şi parcă zâmbeşte ironic. Perechile trec pe piaţă şi se flatează, iar la doi paşi de dânsul, pe, sau sub terasă, e viaţa dubioasă de şantan…”.

„Calc pentru întâia dată străzile oraşului Constanţa”, scria în anul 1906 un colaborator al ziarului „Dimineaţa” şi nu se putea abţine să comunice cititorilor şi impresiile sale despre statuia lui Ovidiu: „în mijlocul pieţei, pe un soclu de piatră, stă falnică şi <<tuciurie>> statuia poetului Ovidiu; cu mâna stângă în- crucişată peste piept ţine cotul mânei drepte, iar arătătorul de la mâna dreaptă ţinându-l la tâmplă, priveşte în jos şi pare mult adâncit în gânduri. Unii glumeţi spun că priveşte la coroana veştejită atârnată după gât şi filosofează asupra cuvintelor: a fi, sau a nu fi..”.

Iar exemplele de amatorism în aprecierea unei opere de artă pot continua şi în anii următori. Vedem astfel pe un anume Nicolae Roşu, care într-un ar- ticol despre lacunele culturale ale Constanţei, scria în anul 1935: „în mijlocul Constanţei, ca şi musca în lapte, se află statuia lui Ovidiu, acel care în timpul lui Octavian August s-a făcut vinovat de misterioase combinaţiuni erotice şi, cu toate că era prieten cu Horaţiu şi Virgil, a fost exilat în aceste triste şi în- gheţate locuri”. Lipsa de cultură a autorului însă îl face să confunde apoi pe Iosif Vulcan cu Petru Vulcan, afirmând eronat şi că statuia a fost ridicată „din râvna lui Iosif Vulcan, un ardelean cu multă tragere de inimă care devenise constănţean”<sic!>; nimic despre Remus Opreanu însă…

Poetul Ovidiu din anticul Tomis era de multe ori văzut ca un concetăţean de locuitorii Constanţei din secolul XX şi ca atare era invocat în discuţii banale, politice sau în anecdote diverse. Revista de umor „Furnica”, din vara anului 1913, publica un imaginar interviu cu poetul interesat oarecum şi de subiec- tele politice la zi, în speţă alegerile locale, partidele politice şi candidaţii la primărie. Reluăm câteva fragmente din publicaţia amintită: „ne-am prezentat la domiciliul poetului Ovidiu, din piaţa cu acelaşi nume. Cum traiul sobru pe care-l duce ilustrul poet nu-i permite să ţină o servitoare, ne-a fost imposibil să trimitem cartea noastră de vizită şi ne-am prezentat fără alte formalităţi protocolare, înaintea marelui nostru poet. Imediat cum m-a văzut, s-a scuzat că nu dispune de-un scaun ca să mi-l ofere, el singur stând în picioare de- atâta vreme şi m-a întrebat care e scopul venirii mele.

– În primul loc, răspunsei eu, aşi dori să ştiu, ilustre poet dacă este exact c-aţi formulat o cerere de înscriere în clubul tachist?…

La această întrebare Ovidiu rămase înlemnit, ca să nu zic mai bine îm- pietrit.

– Inexact, domnul meu! Te rog să dezminţi imediat această infamie, răspândită pe seama E drept că clubul tachist local mi-a făcut o ofertă în acest sens şi mi-a propus chiar şi-un loc în consiliul comunal, dar am refuzat net şi categoric această onoare…

– Aţi putea să-mi spuneţi motivul?

– Sunt mai multe. În primul loc, sunt cu Mihalache Dragomirescu, preşedintele societăţii scriitorilor români şi unul din fruntaşii tachisti! În al doilea loc, toate partidele politice s-au purtat infam cu mine! Gândeşte şi d-ta: m-am instalat de atâta timp aici în Constanţa şi nu s-a găsit un singur consiliu comunal până acum, care să facă ceva şi pentru Uită-te şi d-ta, n-am barem un scaun! Stau în picioare de-atâta timp… În cap n-am barem o pălărie! După toate altele, sunt cam chel şi suflă vântul al naibei de la mare! Cu mâncarea o duc infam. Mă hrănesc cu aer şi nimeni n-a avut barem odată atenţia să mă invite la masă, sau să mă aboneze, cel puţin, la birt la Hrisicos! Ba acuma aud că vor să mă şi mute de Sf. Dumitru!

–  Cum asta?…

– Chiar aşa! Actualul consiliu comunal a decis să ridice un palat în piaţa mea şi să mă mute şi pe mine mai la vale, ca să fiu chiar în faţa palatului.

– Şi ce aveţi de gând să faceţi?

– În primul loc, am lucrat din răsputeri ca Mircea Solacolu să cadă-n alegere, căci sper să mă înţeleg mai bine cu amicul Virgil… Andronescu. Dacă nu s-o putea şi e vorbă să mă mut, atunci sunt ferm decis să mă duc la Sinaia, după amicul meu Cincinat! Am stat destul la mare; să mă mai duc niţel şi la munte! Şi-apoi cu Cincinat o s-o duc bine. Cât a fost cu mine la Constanţa, pescuiam împreună cu undiţa. Ne distram bine. Acum am auzit că face pescărie şi la munte; mă duc să văd şi eu minunea asta!”.

Un alt corespondent al ziarului „Universul” (M. Negru), relata despre mu- tarea statuii, în septembrie 1922: „Ovidiu – poetul Ovidiu, care singur voise să se distingă şi cu numele de Naso – legat săracu, ţeapăn cu frânghii de mijloc şi de gât şi, coborât de pe soclul unde şezuse destul de bine atâta vreme, era acum târât de zeci de gealaţi, ridicat cu macaraua şi aşezat în faţa localului primăriei. În faţa primăriei, da, însă cu spatele spre ea, probabil ca semn de protestare împotriva lucrurilor ciudate care se aude că s-ar fi petrecând pe acolo cu ocaziunea asfaltării oraşului… Aşa cum vedeam că era aşezat, me- lancolicul autor al <<Tristelor>> dar şi al <<artei de a iubi>> stând gânditor cu bărbia în mână şi cu toga în falduri, avea acum privirea drept în cabaretul de peste drum… Poetul poate fi mulţumit, iar autorităţile comunale locale îşi pot vedea de-acum de treabă fără grije”.

În anul 1924 Romulus Seişanu, ce semna atunci cu pseudonimul „Romi- cus”, venea cu o propunere privind amplasamentul ales, pentru că, spunea el, „locul statuei a fost, în Constanţa, schimbat în mai multe rânduri, pe aceeaşi piaţă, când spre est, când spre vest, când spre nord, când spre sud… dar, totdeauna împotriva legilor esteticei şi a bunului simţ”. Urma propunerea sa „Cum statuia lui Ovidiu e rău plasată în piaţa din faţa primăriei, n-ar fi oare mult mai bine să fie instalată pe bulevard, pe malul mării? Oare poetul Ovidiu între anii 9 şi 18 d. Christos, nu-şi avânta cu drag privirea în largul mării şi gândurile sale îndurerate nu zburau spre superba Roma? Pentru ce azi, edilii din Constanţa – mai fioroşi decât cezarii Romei – condamnă pe nefericitul Ovidiu să stea neclintit în tovărăşia prozaică a birjarilor turci; să privească relieful gunoaielor de pe piaţa din faţa primăriei; iar piedestalul lui să slujească de Palace-hotel <<pleziriştilor>>?”.

În ziua de 3 mai a anului 1925, la Constanţa, în localul Şcolii elementare de comerţ a avut loc o festivitate „pentru comemorarea bimilenarului primului sol al civilizaţiei romane în Scytia Minor”, organizată de Societatea culturală „Academia populară de comerţ”, cu concursul Societăţii corale „Cântarea Ro- mâniei”, filiala Constanţa. Cu această ocazie profesorul C. Mureşeanu de la liceul din localitate a prezentat o conferinţă despre „Ovidiu în cultura română”. Despre aceasta citim în presa vremii următoarele: „D. profesor C. Mureşeanu a trasat în puţine vorbe, clar, viguros şi aproape complet, viaţa lui Ovidiu ca cetăţean, ca om şi ca poet şi ni-l prezintă cu multă bogăţie de amănunte în toate manifestările sale, citând din lucrările academicianului francez Gaston Boissier. Profesorul Mureşeanu ne prezintă pe Ovidiu ca om politic, ca simbol al opoziţiei politice a lui August, fapt care a determinat exilarea lui la Tomis”. Urmează însă şi un aspect mai interesant, care pune în lumină alte conotaţii ce se dorea a se avea în vedere în relaţia constănţenilor cu ilustrul poet roman: „Ca încheiere, vorbitorul arată că statuia lui Ovidiu, în Piaţa Independenţei, este o mustrare pentru noi ce frământăm acelaşi pământ ce a fost călcat pe vremuri de picioarele ilustrului poet, pentru că bronzul rece al lui Ovidiu, omul cărţei, este înconjurat de cafenele, cluburi, cârciumi, etc., în loc să o vedem în mijlocul unor biblioteci, universităţi sau alte instituţiuni culturale. Atunci numai, acest gând, atunci numai, vom putea spune că i-am adus un omagiu sincer, un omagiu potrivit memoriei lui”.

Când în toamna anului 1928 se sărbătorea semicentenarul reunirii Dobrogei cu România, printre evenimentele ce urmau a se desfăşu- ra la Constanţa unul se lega şi de marele poet ce îşi legase nume- le de anticul Tomis. În presa centrală apărea astfel ştirea următoare: „E vorba ca la Constanta, cu ocazia serbărilor dobrogene, să se pună temelia unui viitor palat cultural clădit în stil pur roman şi care să poarte numele de casa lui Ovidiu. În această vastă clădire s-ar adăposti un muzeu, o bibliotecă şi un teatru împodobit cu picturi decorative şi statui. Bineînţeles că până acum planurile nici nu au fost concepute în acest sens, dar piatra de temelie se va pune odată…”.

Într-un articol intitulat „Patimile lui Ovidiu”, publicat în ziarul „Universul” în februarie 1936, un anume Ion Dragomir interpreta în notă veselă câteva din peripeţiile statuii ce împodobea piaţa centrală a oraşului. După ce amintea de episodul dărâmării statuii de soldaţii bulgari, care pasămite ar fi crezut că îl reprezenta pe un mare primar al Constanţei, ce între altele construise şi silozurile din port, autorul continuă cu un alt episod, preluând o interpretare a folclorului local: „Când noul local al primăriei din Constanţa <actualul sediu al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie, n.n. C.C.> a fost inaugurat şi piaţa lărgită, consiliul comunal a decis să mute statuia în mijlocul acelei pieţe.

– Bine, dar cum o aşezăm? A întrebat Cu faţa sau cu spatele la primarie?

– Cu faţa, frate! Dacă nu vrei ca Ovidiu să ne întoarcă spatele, nouă, autorităţilor municipale.

Şi statuia a fost instalată cu faţa către primărie. Pasă-mi-te, însă, con- stănţenii au obiceiul să se plimbe tocmai pe cealaltă latură a pieţii. Aşa că, stând cu faţa la primărie, Ovidiu întorcea spatele cetăţenilor. Ziarele locale au ridicat un cor de proteste, constănţenii s-au agitat, municipalitatea n-a putut să se împotrivească. Într-o bună dimineaţă lucrătorii au venit înarmaţi cu uneltele necesare şi-au obligat pe Ovidiu să execute mişcarea de rotaţie numită <<stânga-nprejur>>. Astăzi statuia se găseşte cu faţa către public, dar cu spatele către primărie, ceea ce este cât se poate de supărător pentru edili”.

„Poate că s-ar putea găsi o soluţie care să împace pe toată lumea. Să se facă de pildă un soclu învârtitor. Dimineaţa – căci constănţenii ies la plimbare de abia pe la ora 13 – statuia să fie ţinută cu faţa către primărie. De la 13 la 15 să fie întoarsă către public. Apoi din nou cu faţa la primarie, până la ora şase seara, când va face iarăşi stânga-nprejur. Toată lumea va fi mulţumită”. Acelaşi reporter a mai scris două articole, în anii 1936 şi 1937 în care imagina dialoguri cu poetul Ovidiu, ce apare aici ca „agent electoral” am putea spune, al primarului Horia Grigorescu, de numele căruia se legă frumoase realizări în schimbarea imaginii oraşului.

Două decenii mai târziu, în vara anului 1956 statuia lui Ovidiu mai trece prin nişte transformări, cauzate de elanul revoluţionar al noilor autorităţi locale. Revista „Contemporanul” relata prin pana lui M. Cosma despre noi „Scrisori din Pont”: „Nu-i vorba de vestitele <<Scrisori din Pont>> ale poetului roman Ovidiu: scrisorile trimise pe adresa redacţiei noastre, de pe litoral, au însă o legătură directă cu statuia poetului aflată în oraşul Constanţa. Gândindu-se probabil că oaspeţii coastei dobrogene şi deopotrivă localnicii, au nevoie de surprize, diriguitorii Constanţei le-au servit una cu totul ieşită din comun: Ovidiu metamorfozat! Sărmanul poet când îşi scria <<Metamorfozele>> nu se va fi gândit că într-o zi, prin grija unor oameni cumsecade, el însuşi va intra în rândul fiinţelor supuse transformărilor. Deşi n-au apelat la forţele naturii, iniţiatorii metamorfozei statuii lui Ovidiu au reuşit pe deplin. Radicali, hotărâţi să nu meargă pe linia unor compromisuri, dregători de la Sfatul popular au poruncit colorarea statuii marelui poet roman cu vopsea neagră! Şi astfel, meridionalul Ovidiu a devenit un mulatru”.

Despre statuia lui Ovidiu era vorba şi într-un articol dedicat lui Cincinat Pavelescu în anul 1969, de Constant Ionescu. Amintea atunci de un specta- col de la teatrul „Comedia” din Bucureşti, scriind: „pe aceeaşi estradă, Victor Eftimiu a reprezentat întâia lui revistă satirică (1912), în care evoca pe cei doi exilaţi la Tomis: Ovidiu şi Cincinat. Magistratul, surghiunit la Constanţa de ministrul ranchiunos pe care el îl şfichiuise cu o epigramă de mare vâlvă, plângea pe Ovidiu, a cărui statuie servea de umbrelă de soare lustragiilor de ghete; iar acesta implora pe colegul său Cincinat să-i obţină mutarea statuii pe ţărmul mării. Şi Victor îşi sfârşea sceneta adresându-se primarului oraşului: <<Pe Cincinat o să-l permute / Ministrul Cantacuzino / Dar mută-l dumneata pe-Ovidiu / o, domnule Pariano!>>”. Trebuie să menţionăm însă că Pariano era prefect nu primar la Constanţa.

Statuia lui Ovidiu a avut însă în epocă şi susţinători, oameni care au apreciat valoarea sa artistică deosebită. Atunci când în anul 1928 se discuta despre un monument al Dobrogei, Nichifor Crainic a reacţionat destul de sever, considerând că nu aveam încă sculptori specializaţi în monumente şi adăugând: „mai e un motiv: la Constanța există cea mai frumoasă statuie din tara noastră: statuia lui Ovidiu, opera sculptorului italian Ferrari. Un al doilea monument acolo trebuie să fie cel puţin egal în valoare cu cel prezent”.

În vara anului 1923 poliţia de siguranţă din Constanţa a arestat pe marina- rul Popa Ştefan, de la apărarea maritimă fixă, ce încercase în două rânduri să distrugă statuia lui Ovidiu, folosind dinamita. Ziaristul ce publica ştirea apre- cia că acela „nu mai poate fi în toate minţile lui când găseşte de cuviinţă să distrugă o statuie”. Mai amuzantă ni se pare însă întâmplarea de la începutul anilor ’30, când un cunoscut escroc, numit Deliu, a reuşit să obţină 30.000 de lei de la consilierii unei primării din părţile Oltinei, promiţându-le că le va aduce o statuie potrivită ca monument în comuna lor, nu alta decât statuia lui Ovidiu, pe care cei păcăliţi nu au putut să o obţină…

Dacă Bucureştiul avea statuia lui Mihai Viteazul, la Iaşi era cea a lui Ştefan cel Mare, la Constanţa centrul evenimentelor politice era la statuia lui Ovidiu; aici s-au adunat studenţii la congresul din anul 1894, dar tot aici au avut loc şi manifestări spontane deosebite; istoria reţine data de 7 iunie 1936, când urmare a acţiunii unor sindicalişti ce protestau în favoarea Anei Pauker, s-a declanşat o reacţie a altor cetăţeni. Dar să vedem cum relata presa evenimentul. Ziarul „Dimineaţa” scria: „O mare mulţime de cetăţeni, în mare parte membri ai sindicatului muncitoresc, au organizat o demonstraţie împotriva ziarului <<Universul>> şi a lui Stelian Popescu. Muncitorii au venit încolonaţi în piaţa Independenţii, lângă statuia lui Ovidiu. Aici au aprins un rug. Numeroase exemplare din <<Universul>> au fost azvârlite în foc. În jurul manifestanţilor s-a adunat un public numeros. Cei prezenţi au strigat: <<Jos Stelian Popescu>>, <<Jos falşii patrioţi>>…”. La rândul său ziarul „Universul” nota: „Cetăţenii români şi creştini ce ieşiseră în piaţa Independenţei după ora 10, aflând de îndrăzneala comuniştilor, s-au adunat în faţa statuei lui Ovidiu, protestând cu energie împotriva cutezanţei celor zece derbedei. Un mare număr de intelectuali au cumpărat câteva kilograme de maculatură comunistă şi făcând rug la picioarele statuei lui Ovidiu, le-a dat foc. Sute de exemplare din Dimineaţa, Adevărul şi Cuvântul liber au fost arse pe rug, în strigătele mulţimii de: <<Jos presa comunistă şi antiromânească din Sărindar!>>. Un tânăr din mulţime s-a urcat pe soclul statuei, ţinând o înflăcărată cuvântare, exprimându-şi întreaga revoltă a românismului împotriva presei înstrăinate, care otrăveşte sufletul poporului românesc”.

Fără îndoială, despre statuia lui Ovidiu de la Constanţa se pot scrie multe, atât din punct de vedere al realizării sale artistice, cât şi al simbolisticii sale; în epocă au fost mulţi cei care au apreciat pozitiv ambele faţete ale monu- mentului devenit emblematic pentru Constanţa. Nu puţini însă nu au scăpat prilejul de a banaliza discuţiile despre statuie, după cum au căutat să-l apro- pie pe poetul roman ajuns fără voia sa la Tomis, de problemele cotidiene ale constănţenilor, de lumea ce îl înconjura acum la propriu. Şi ca orice statuie, nu a scăpat de clevetirile unor binevoitori ai neamului şi apărători ai bugetului cheltuit – spuneau ei – fără chibzuinţă…