MARINA CUȘA ‒ Limba română cea de toate zilele
Toți cei care au făcut o școală bună nu pot să nu tresară de indignare și părere de rău când văd ce a ajuns azi limba română. Fiindcă nu demult a fost ziua trecerii în neființă a lui Eminescu, îmi imaginez ce diatribe ar fi rostit Poetul – care era și un filolog desăvârșit, cu o percepție exactă asupra a ceea ce înseamnă limbajul și legile lui interne – la adresa ,,stricătorilor de limbă”, cum se numeau pe vremea sa cei lipsiți de conștiința că față de acest bun impalpabil și al tuturor, vorbitorul are nu numai drepturi, ci și obligații.
În presa scrisă și cea vorbită, în variate soiuri de broșuri, în exprima- rea oamenilor simpli sau a celor cu multe diplome, în reclame și discursuri parlamentare, pe rețelele sociale, oriunde, româna e abuzată în fel și chip, denaturată până la nerecunoaștere, în acte de comunicare profund viciate care pot servi și ca material de studiu din perspective multiple al unei nații. O ierarhie a tipurilor de greșeli e inutilă dată fiind abundența lor și faptul că pro- voacă daune la fel de mari în toate compartimentele, de la lexic și semantică, la morfo-sintaxă, ortografie, punctuație, stilistică, pronunție.
Scrierea cu doi „i” a devenit pentru mulți o problemă prea complicată și o capcană în care cad titrările de o șchioapă chiar pe ecranul televiziunilor celor mai bine cotate; multe enunțuri sunt confuze, fără legătură cu titlul unui articol sau chiar în contradicție cu el; alocuțiunea unui oficial se redă ad litte- ram, dintr-o oboseală patologică ce exclude efortul de a transpune vorbirea directă în indirectă. Dacă e adevărat că exprimarea trădează cum gândirea, e profund îngrijorător ce se întâmplă cu generațiile tinere, cele mai active în lumea publicistică și pe internet în general.
Cine ‒ repet, din cei bine școliți ‒, nu face alergie la omniprezentul „ca și”, strecurat chiar în vorbirea unor medici și profesori reputați („Ca și medi- cament, folosesc…”; „A accesat fonduri europene ca și primar”), respectivii nemaisesizând că expresia în cauză presupune o comparație, ceea ce o face absurdă în exemplele citate (George e înalt ca și Mihai. E timp frumos la munte, ca și la mare).
Cine nu s-a săturat de „Familia l-au sprijinit în luarea unei decizii”, „Echipa l-au sărbătorit cu fast”, enunțuri în care substantive colective sunt urmate de un verb predicativ la plural și nu la singular, cum spune regula? Dar de „a” care se încăpățânează să-l scoată din circulație pe „al”, ce să mai zicem? ‒ „Discursul de ieri a ministrului…”; „E un triumf a colectivului de la…”? Dar de formulări seci calchiate după limba engleză de genul: „Conducerea C.E.C. a comunicat…”, „Realizările Midia Năvodari sunt impresionante”, când mult mai firească este declinarea la genitiv a numelui întreprinderii respective și apelul acolo unde e cazul la o cratimă „Conducerea C.E.C.-ului”, „Realizările Midiei-Năvodari”.
Oare mai percepem că intonația de la televizor e deseori neromânească și multe pronunții defectuoase, de genul [bruksel], [strasburg], [Kerfur], cu accent pe „e’’, [dejavu], comice în ciuda vocilor emitente care se vor cât mai încărcate de testosteron. Prenumele lui Baudelaire a ajuns pronunțat englezește și nu franțuzește de absolvenții școlii în care franceza a pierdut competiția, nume proprii românești sunt pronunțate fantezist, culmea atingând-o rostirile de pe Google Maps, pe care doar dacă sunt făcute de vreun robot le mai scuză.
Au ajuns să „ne macine pe interior”, ca să mă exprim „în trend’’, termeni ca „reziliență”, „sustenabil”, „a implementa”, „narativ”, „zonă”, „a demara”, „a finaliza”, „determinare”, „asumat”, „executiv”. Astfel, deschizând la întâmplare calculatorul, aflu despre: „O reconstrucție prin care Europa va deveni mai ecologică, mai digitală și mai reziliență”, „Dezvoltăm România sustenabil”, „Termenul de implementare a proiectelor în domeniile de Specializare inteligentă în Regiunea Centru a fost prelungit”, „E un joc de putere legitimat prin- tr-un narativ”, „E un moment în care relația va evolua într-o zonă de legături intense”, „Succesul înseamnă să ai curaj, determinare, și voință de a deveni persoana care trebuie să fii”, „La nivel european a fost demarat procesul de reglementare a monedelor virtuale”, „Oamenii se vor bucura în parcul Dumi- trana, acesta fiind finalizat în totalitate”, „Vedeta trăiește cum simte și este o femeie asumată”, „Popovici este cel mai bine plătit executiv român” (nu are rost să citez sursa fiecărui exemplu, internetul este plin). Dintre toate aceste cuvinte care ne poluează mediul cu încăpățânarea unor insecte sâcâitoare, am o adevărată alergie la „reziliență”, care s-a înfipt bine în limbă în anii de pandemie. Văd în dicționarul online că termenul este științific și tehnic, în- semnând: 1. rezistența la șoc a unui metal sau aliaj (metalurgie); 2. mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic consumat pentru rupere la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete etc. (rezistența materialelor); 3. care se deschide brusc (biologie, pomicultură); 4. capacitatea ființelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile (psihologie). Cum a intrat în limbajul politic nu mai este treaba noastră, ci a oficialilor europeni, cert e că noi îl avem pe mai vechiul și cunoscutul de toată lumea „rezistență”, cum de altfel avem în limbă sinonime pentru toate cuvintele înșirate mai sus. Dar se pare că e mai puternic spiritul mimetic și dorința de a inova cu orice preț decât efortul de a vorbi pe cont propriu sau, cine știe, o memorie scurtă ne joacă feste și ne împinge spre un nou limbaj de lemn?!
Trebuie văzut totuși că neologisme cum sunt acestea se află într-un proces de adaptare mai mult sau mai puțin greoi, discutabil de la caz la caz, dar avem și situația extremă când utilizatorul de română introduce masiv în comunicarea lui cuvinte englezești ca atare, cu o nonșalanță și din rațiuni uneori greu de ghicit. De pildă, un excursionist își relatează într-un interviu astfel experiența din Australia și noua Zeelandă: ,,În Noua Zeelandă totul e documentat. E safe, e frumos, turistic.” „Feelingul cu care m-au lăsat acești 11.000 de kilometri parcurși este unul de pământ ” „Ne alegem un punct de start în care trebuie să revenim.” „Era mind-blowing pentru șoferii de 4×4 să ne vadă pe două biciclete”. „Nu poți să nu te minunezi de inteligența, reziliența și skillurile altor specii.” „Advocacy-ul nostru pentru acțiunea climatică s-a lovit de zidul unei politici iresponsabile.” În aceeași ordine de idei, un patron de local își înștiințează clienții că „PUB Tomis a intrat în reconstrucție. Pregătim ceva și mai mișto, o locație mult mai interesantă și o terasă with a view.” Iar într-o altă intervenție, de data aceasta televizată, moderatorul se întreabă dacă o poveste nu trebuia să fie „mai kinky”, în timp ce invitata se scuză că ce spune poate părea „patetic și laim”. Desigur că cei doi știu foarte bine engleza, termenii folosiți de ei fiind comuni în limbajul tinerilor din Marea Britanie, dar în același timp altceva decât comunii „ok”, „smart”, „trendy”, „cool”, intrați deja în registrul colocvial românesc. Ce-i face pe cei tocmai amintiți să folosească niște cuvinte engleze puțin cunoscute la noi? Bilingvismul datorat unei șederi îndelungate în Regat sau folosirii cotidiene a limbii străine la locul de muncă? Dorința de a părea cunoscători, în pas cu vremurile, „open min- ded”, simpatici, conviviali? Dacă e o astfel de motivare la mijloc, nu acoperă struțo-cămila de vorbe ce a rezultat, pe care mulți o numesc „romgleză”, care crește și tot crește pe rețelele sociale și în presă.
Teama de intruziunea englezei nu este doar românească, ci și europeană, atât la noi cât și aiurea existând inițiative legislative în acest sens. Francezii au înființat în 1864 Comisariatul General al Limbii Franceze, pentru controlul neologismelor; în 1911 au adoptat Legea împotriva adoptării termenilor străini, iar în 1970 Legea de Stat privind Menținerea Purității Limbii Franceze. În Italia zilelor noastre a intrat în vigoare, șocant, amendarea cu 5000 până la 100000 de mii de euro pentru utilizarea în comunicările oficiale a limbii engleze și a altor cuvinte străine.
La rândul nostru, am avut în 2004 Legea Pruteanu, intens criticată și iro- nizată, care preciza că orice comunicare oficială trebuie să respecte normele lingvistice în vigoare, în privința neologismelor inițiatorul reluând teza mai veche a curentului purist de înlocuire a termenului străin prin material lexical autohton. Poate că cea mai valabilă soluție în fața noului val neologic ar fi cea junimistă, adică acceptarea împrumuturilor, dar cu o anumită moderație, acolo unde nu există deja echivalente în limbă.
Filologii de variate naționalități au reclamat inutilitatea legiferărilor, arătând că limbile sunt organisme vii cu legități interne proprii de funcționare și con- tacte inerente între ele și că nu pot fi încorsetate în acest mod. Și atunci…, ce e de făcut?
Să sperăm că marasmul în care se află limba română azi și abuzul de anglicisme sunt o fază trecătoare? Că va interveni plictisul oamenilor de a se juca de-a romgleza și de-a ignorarea regulilor? Că, printr-un miracol ‒ și nu prin actuala lege a educației – școala va redeveni serioasă, încât să formeze vorbitori competenți, cu simțul valorilor culturale și cu demnitate lingvistică? Că televiziunile și revistele își vor selecta mai bine colaboratorii și vor fi mai atente la formularea mesajelor? Că facultățile de jurnalism îi vor pregăti mai bine pe studenți la limba română? Sau să acceptăm că într-un viitor nedefi- nit, în organismele statale multinaționale se vor impune una sau două lingua franca, iar celelalte vor cădea treptat în desuetudine și uitare și că acest proces deja a început?
Nu știm ce va fi, știm însă că o limbă e o valoare culturală incomensurabilă și dispariția ei e asemenea unui cataclism natural ireversibil asupra Terrei. Platon ne-a spus că „limba este un instrument dătător de învățătură”, cu alte cuvinte un auxiliar al gândirii și o formă apriorică a descifrării realității. Câte limbi, atâtea viziuni de gândire și trăire, tot atâtea moduri de a citi și simți lumea. Limba rămâne, fără îndoială, cea mai complexă creație spirituală a unui popor și principalul factor de coeziune, memoria și rădăcinile lui, fără de care e purtat de vântul istoriei.
Desigur că modul în care se prezintă limba noastră azi are legătură cu lipsa studiului temeinic al gramaticii și cu lipsa lecturii, cu ignorarea clasicilor, care pot forma gustul și modela inconștient exprimarea, cu faptul că ai noștri copii învață engleza de la grupa mică a grădiniței, când nu știu încă limba maternă, că dau examen la engleză dacă vor să intre la clasa a cincea la un colegiu, că fac în liceele de filologie, foarte căutate, câte 6-7 ore de limbă străină (cu istoria, geografia țării respective și cu un opțional în aceeași limbă) și numai 3-4 ore de limba română. O politică justă a învățământului ar pune accentul pe limba de stat, pe istorie și geografie, acele materii care contribuie la for- marea conștiinței românești, căci să fii cetățean al lumii interconectate, spirit internațional, nu intră în contradicție cu a-ți cunoaște, iubi și respecta valorile românești, a te exprima mlădios și firesc în limba nației tale pe care o admiri și căreia îi simți frumusețea și complexitatea. Iar dacă am uitat acestea, să redeschidem Noica, Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească și să ne reamintim parfumul unor vocabule vechi și autentic românești: „trece- re”, „petrecere”, „vreme”, „vremuiește”, „temei”, „cumpăt”, „minte”, „smintire”, „ființă”, „devenire”. Să ieșim din smintire și să ne redobândim mintea cea bună! „Copiii trebuie să simtă românește”, spunea Eminescu, pe care l-am pomenit la începutul acestor pagini, și care dorea „să toarne în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”. Să facem același lucru, după puterile fiecăruia, să fim personali în actele de comunicare și să înnoim o dată cu schimbarea vremurilor, dar în spiritul limbii noastre și în forme care să nu o umbrească!