LIVIUS PETRU BERCEA ‒ Fata morgana (Aurelian Sârbu)

Am citit toate volumele de poezie ale lui Aurelian Sârbu. Nu fac din asta un merit, ci îi asigur pe puținii mei cititori că, în felul acesta, „vorbesc” în cunoștință de cauză. Aceste volume mi-au dat certitudinea că în Aurelian Sârbu sălășluiește, de ani buni, un poet; unul pe care nu-l bănuiam, nici eu, nici alți colegi, pe când eram studenți la filologia timișoreană. Meritul lui Aurelian Sârbu e că are sfiala necesară față de limba română și de expresia poetică. Să mă explic. Niciodată poetul nu a trecut peste limitele corectitudinii și nu a „violentat” imaginea forțând asocieri lexicale sau sintagmatice nefirești. Altfel, ca orice poet care se respectă, a căutat originalitatea, noutatea expresivă, una nu întotdeauna „cuminte”, dar viabilă, echilibrată. Acestui deziderat i se subsumează și volumul recent, Niciodată Ithaca (Ed. Waldpress, Timișoara, 2022). De obicei (cel puțin mie) titlul (îmi) spune ceva. Încercând să-i deslușesc semnificația, am găsit-o abia după ce am terminat de citit textele din volum. Suntem permanent în căutarea unui ideal, vrem perfecțiunea (poate nu e cea mai potrivită formulare), dar zarea, orizontul rămâne tot departe. Uneori, umblăm și după himere. Sintagma „niciodată Ithaca” rămâne definitorie pentru întreaga lirică a lui Aurelian Sârbu: căutările, „rătăcirile”, cântecul sirenelor venind dinspre expresia poetică „cea mai fericită” nu „se finalizează” niciodată; toate acestea rămân la nivelul dorințelor, poate neexprimate direct, dar, sigur, existente. Ithaca este supremul ideal, ajungerea „acasă”. În acest context, o atitudine a poetului e definitorie pentru lirica sa: Aurelian Sârbu și-a obișnuit cititorii cu inserarea, în fiecare volum de versuri, a cel puțin un text care poate fi încadrat în categoria artelor poetice. Se dovedește constant, întrucât nici în volumul de față asemenea texte nu lipsesc. Un crez permanent într-o limbă română cu numeroase (nenumărate?) posibilități expresive. Pentru el, „po- emul e o pasăre măiastră/ zburând fără răgaz/ între cer și pământ/ cu litere de jar în penaj/ înțelese numai de mine…” (p. 30), un bun personal, pe care îl revendică mereu: „mi-aș vrea înapoi cuvintele tinere” (p. 9). Poemele din Niciodată Ithaca au o structură aproape identică (fără să cadă în „păcatul” platitudinii): după un debut marcat de certitudini, cu însemne ale concretului, textul scade în intensitate, sfârșind în formule ușor dezolante, de regrete, de risipire: „lumina mea e solie dinspre tine ivită/ și din scânteia împietrită în ochii tăi// flacăra ta se va naște/ sau va pieri/ zăvorâtă în starea de ou/ (lipsit de semn fecund)// mi se stinge făclia în mână/ ‒ icoana ta// de după perdeaua neagră/ voi rămâne zidit” (p. 37) sau: „te-am zărit sub pleoape închise spre reverie ‒/ văpăi potolite-n scântei// să te cuprind din timp/ am bătut la toate porțile neliniștii ‒/ zădărnicii în nisipul clepsidrei” (p. 84). Un crepuscul asumat își face simțită prezența în aproape toate poemele, asigurând volumului o unitate de atmosferă. În ciuda acestei stări, nu se instalează o „depresie” a textului, nu se produce o cedare în fața vârstei și a destinului, ci are loc o simbioză benefică între caracteristicile vârstei: acest inevitabil „crepuscul” are o contrapondere esențială în înțelepciunea acumulată vreme de o viață, așa încât o continuitate e mai mult decât posibilă: „la cumpăna dintre lumină și umbră/ nu-mi lasă tihnă/ puhoaiele din crucea cerului/ pândind să-mi isprăvesc arca// cealaltă răstignire/ strecoară vestea/ că meșteritul meu/ n-are capăt” (p. 57). În aceeași linie se înscriu și alte formulări prin care poetul își formulează un crez statornic în forța vocabulei de a se constitui într-o moda- litate de viețuire: „nu țin pledoarii pentru orfani ‒/ eu am fost înfiat/ în tăcerea seminței// în mreaja întrebărilor și-n dorul de ducă/ e așezat locul meu ‒/ cruce neliniștită/ între vremelnicia de-acum/ și veșnicia de mâine// mă îmboldește starea de călător/ deși am uitat să pășesc” (p.23) sau: „îți voi scrie/ până-mi voi isprăvi toate cuvintele// nici tăcerea nu-mi vei curma/ așa cum în livada mea/ pomii nu vor conteni/ să-nflorească” (p. 92). O asumare demnă a stării crepusculare – și nicidecum un abandon al existenței – iată esența unui volum construit migălos și armonios: „se împotrivesc cuvintele/ luate de sloiuri la vale/ să tacă// am să-ți trimit doar cenușa ‒/ să n-o răscolești/ n-o lăsa să cadă în văpaie străină// mi-e somn/ și mi-e rece” (p. 78). Un volum care merită să fie citit pentru frumusețea tristă a imaginilor.