DANIELA VARVARA ‒ Despre actualitatea reificării, călătorind în „Trenul cu roți de hârtie” (Eduard Rosentzveig)

A patra carte de versuri a lui Eduard Rosentzveig, Trenul cu roți de hârtie, a fost publicată, în 2022, la Ex Ponto, în condiții grafice excelente, cu o copertă realizată de chiar tatăl autorului, binecunoscutul poet, constănțean prin adopție, Sorin Roșca. Ce am observat imediat, dincolo de formatul cărții și de aspectul vizual general foarte plăcute, e schimbarea de paradigmă a discursului poetic. Dacă eram obișnuită, din volumele de versuri anterioare, în special din Arhitectura secretă a iubirii și Poemele dimineții, (2018, 2016) cu preponderența poeziei de dragoste, cu discursuri lirice jucăuș-metaforizante, acum, autorul trece prin mai multe zone ale sondării ființei umane individuale și sociale, ca un tren cu mai multe opriri, fotografiind specificitatea fiecărei stații/ gări. Indubitabil, și dragostea este una dintre ele, dintre stările pe care încă le trăiește ființa umană aflată, din păcate, în risc. Riscul de a se reifica. Și tocmai acesta este semnalul de alarmă care ar trebui să ne atenționeze asupra etapei care începe să crească în evoluția umană globală, să înghită sau să plafoneze umanitatea din oameni. Pe alocuri, poezia din acest volum devine instrument de sondare a contemporaneității, de analiză cazuală sau psihologică, de lecție, de morală, chiar dacă nu are un ton declarativ-militant. Ea se învelește cu un strat ironic-parodic capabil să își țină cititorul departe atât de pericolul festivismului declarativ ideologizant, cât și de cel al înțelenirii sau al sufocării în stratul mâlos pe care îl radiografiază deseori.

Riscul de a dormi în întuneric, de a accepta reconceptualizarea ființării prin reducerea la obiectual, prin abstractizarea profunzimilor umane și transmundarea în sfera industriei consumeriste, a superficialității, a simplificării, a obiectualizării subiectului uman, a ființei vii, dinamice, care are o viață psihoafectivă și spirituală atât de bogată ‒ acesta este mecanismul care pare să fi pus în mișcare trenul cu roți de hârtie. Cum? Văzând, auzind, înțelegând, veghind, și, mai ales, scriind. Premisa este limpede încă din primul poem: „Simt că lumina se ascunde în învelișul ei care nu este întunericul, ci ceea ce aduce în om înserarea” (Uneori, Lumina se ascunde). Vremea „când neștirea devine o știre” e semn că „ceva mai rău pândește din spatele oricărei absențe din noi”. Absurdul e la el acasă, ca în fotografia alb negru care însoțește textul Adolescentă pe canapea. Nu știu dacă versurile succed imaginea sau dacă aceasta din urmă e doar o trecere neintenționată în metatext. În orice caz, fiecare text este însoțit de fotografii ale autorului, sugestive și, asemenea poemelor, în note variate.

Și poate că principalele cauze ale stării de fapt sunt că nu mai știm să trăim în lumină, că îmbătrânirea este pierderea înțelesurilor profunde ale vieții, a ceea ce ni s-a dat dintru începuturi, așa cum sugerează suava imagine a comparației din al doilea poem: „Ne desprindem de înțelesurile fondatoare ca florile lui mai de portocalii de pe Acropole”. Tot cu acest poem (dar nu numai), pășim în zona manierismului imagistic, în „pas de hârtie” sau în „mers fondant”, așa cum este construită perechea de îndrăgostiți ‒ tipul cuplului etern, al iubirii candide ‒ într-un fragment de lovestory unde obiectele alcătuiesc un decor intens aromatizat, amplificat auditiv și senzorial, toate prinse într-un mers de hârtie ‒ aluzie la menirea scriitorului care prinde aspect și fragmente de viață în agrafe și coli dosite apoi în sertare. Imagistica poemului este foarte bogat ornamentată în unele texte, astfel, în Minarete de sticlă, „lipăie-n ritm de ma- nele pașii ei goi pe podele”, para din copilărie are acum „pulpe adolescentine, zemoase și dulci”, cafeaua lăsată pe claviatura pianinei, fumul trabucului ascunzând conturul ei sau poate al unei chitări, toate acestea și încă altele, sunt artefacte ale (con)viețuirii, semne ale trecerii din real în metarealitatea imaginată sau din fluxul memoriei în dimensiunea textuală, cea construită pe hârtie, din și prin cuvinte.

Ca o contrapondere la simplificarea abuzivă a ființării observate în societa- te (să nu uităm că profesia autorului este aceea de psiholog și psihoterapeut) vine acest strat de lirism, chiar de exotism al spațiilor și al obiectelor care se contopesc cu stările și emoțiile pe care, dirijat parcă de un ochi de cameră foto, le emană și le transpune, așa cum, folosind chiar cuvintele poetului, fotograful înțelege rostul întunericului și mizează pe surprinderea ideilor din umbră, ori pe modelarea lor prin lumină. Explorând lumea, autorul îi proiectează imaginile (prin text și fotografie) ca într-o expoziție de varietăți, sau, apelând din nou la un titlu de poem, într-o iconiadă care ar avea totuși un substrat comun: în fiecare imagine, în fiecare lume surprinsă, în fiecare epocă (fie ea bolșevică, a perestroikăi sau a mioriticelor figuri postdecembriste), „fiecare icoană plânge vizibil doar pe dinăuntrul închinătorului său”. Oare să fi ajuns lumea asta atât de pixelizată, tehnologizată, robotizată și neantizată încât iubirea sau alte sentimente umane să fie „uitate offline”, înghițite de metarealități virtuale și simulacre de trăire, astfel încât să rămânem singuri online?; astfel încât să fim prinși ca într-o alcătuire distopică? Astfel încât mutația habituală să devină firesc? Am ajuns oare să transformăm falnicii brazi și păltinași în coșciuge, gura de rai în gură de iad?

În Trenul cu roți de hârtie, una dintre formele de a arăta o distorsiune este pamfletul și unul dintre cele mai reușite sub aspectul versificației este Bala- da unui creier mic ‒ care poate fi văzută ca parodie având la bază legenda zeului Pan transformat în măgar, dar mutată în spațiul politic autohton. Este unul dintre modurile de luare în râs a răului social care înflorește la fiecare pas. Versurile sunt completate de o fotografie a unui măgar ‒ animal nobil, de altfel, dar în alte contexte socio-culturale.

Încercări de imersiune a reflecției în poezie sunt câteva texte ‒ notații fruste ale unei analize psihologice sau psihosociale. Formele pe care le îmbracă ideea poetică sunt, în mare, dezordonate, neregulate, ca un poliedru neșlefuit tocmai din dorința de a-i lăsa la vedere toate fețele, de a-i arăta polimorfismul ca aspect ce ține de complexitate. Sunt marjate mai multe tipuri de discurs, mai multe poziționări ale vocii auctoriale față de subiect, de idee, mai multe registre și tonalități, de la colocvial, jucăuș, popular, la sobru, grav, ironic, parodic ori sapiențial.

Dincolo de imaginea desprinsă parcă dintr-o zonă kafkiană (vezi chiar poemul eponim: „Așa cum visătorul din Trier de-odată din ireal concret fu blestemat să fie, pierzându-ne de alef-beit și de copilărie, de-atunci, prin munții albi tot trece un tren cu roți ca de hârtie, rece,… Noi, tot ca ieri, din gară-n călimară, îl așteptăm cuminți de prin filosofii să plece, dar el, real, ne tot petrece spre cracii retezați-cusuți ai matrioștelor de nota 10”), trenul pe care Eduard Rosentzveig îl recompune așezându-l pe șinele memoriei și dându-i drumul în lume, se vrea o alegorie a unui ritual de menținere departe de pericolul reificării, a unui mod de (auto)salvare de la căderea în hăul care se cască în jur, la fiecare pas. Exorcizând răul din lume prin poezie, mântuindu-se de propriii demoni, Eduard Rosentzveig se pune la adăpostul cuvântului, transformându-se  în „hârtia” pe care poți să o lași mărturie și moștenire, cea care devine angrenajul mersului înainte al vieții, semnul unei treceri cu sens.