BOGDAN BOERU ‒ Nebunia lucidității (Mihai Vintilă)

Când afirmi că ești „ruda de sânge a unui timp nebun”, e imposibil să nu fii conștient că, de fapt, ești contaminat de nebunia timpului respectiv. Cred că astfel stau lucrurile și cu poetul Mihai Vintilă care își intitulează cel mai recent volum de versuri, apărut la editura brăileană Infoest, în 2023, chiar așa: „Sunt ruda de sânge a unui timp nebun”. Cum se manifestă această contaminare rămâne de văzut!

Pentru cititorul care face cunoștință cu versurile lui Mihai Vintilă prin inter- mediul acestui volum, tonul poeziilor sale poate părea ușor profetic-arțăgos. De fapt, este vorba despre o luciditate ascuțită, mușcătoare, care vine în mod natural în siajul volumului său precedent, „Dirijorul de cuvinte” (editura Infoest, Brăila, 2017). Așa cum remarca scriitorul Liviu Lungu, într-o cronică dedicată „Dirijorului de cuvinte”, „Cuvântul mușcă, versul devine ascuțit precum tăișul unei lame înfipte în ipocrizia și în urâtul vremurilor” (Liviu Lungu – „Dirijorul și orchestra lui”, Ex Ponto, nr.1 (161), ianuarie-martie 2019, p.156), în vreme ce Brăila lui Mihai Vintilă din respectivul volum împrumuta accente bacoviene. Peste acea atitudine a trecut o pandemie, cu toată înstrăinarea dintre oameni, cu toate semnele de întrebare, frustrările și rănile pe care le-a lăsat în urmă și pe care poetul le-a filtrat prin versurile sale din prezentul volum. Astfel înțelese lucrurile, aparentul arțag din tonul poeziilor lui Mihai Vintilă, apare, de fapt, ca fiind cu totul altceva și anume acea luciditate ascuțită, mușcătoare, despre care am vorbit ceva mai devreme și pe care poetul o propune ca fiind lentila potrivită pentru a demasca nebunia timpului, nebunia contemporaneității, fiindcă da, contemporaneitatea, lumea palpabilă, oamenii timpului nebun și timpul nebun însuși, iată care sunt subiectele propuse cititorului, fapt subliniat și de poetul Emilian Marcu, care spunea că poezia lui Mihai Vintilă este una „a faptului divers, a cotidianului răvășit dar mai ales răvășitor” (Emilian Marcu în Convorbiri literare nr. 9 (237), septembrie 2015, p.191).

Că între volumul de față și cel anterior s-a întâmplat o pandemie care și-a pus amprenta nu numai pe sănătatea noastră de ființe efemere, dar și pe modul cum realitatea este filtrată prin versuri, stă mărturie poezia „Când virușii se plimbă prin oraș”. Mihai Vintilă ne propune o ecuație neliniștitor de simplă, un silogism crunt, în care premisele sunt: virușii, care, plimbându-se pe străzi, „La coasa neagră cântă serenade”, apoi știrile rele, care „joacă șah cuminți”, în timp ce „prin presă, se schimbă prostia doctă”, iar concluzia e că „Unii plusează funcții la o șușă/ Virușii se plimbă liberi prin oraș/ Votanții lor le mor la ușă/ Când moartea vine ca poștaș.” Această ecuație, expusă în nuditatea ei teribilă și pe care poetul ne-o aruncă în față ca să o contemplăm cu luciditatea cu care o contemplă el, este o condensare a sentimentului că ne aflăm într-un cerc vicios, că suntem un grăunte de nisip într-o clepsidră pe care o sucește cum vrea el un nebun, că privim în gol, că ne golim de substanță, sentiment care traversează întreg volumul. Aici, Mihai Vintilă se reclamă ca fiind „ruda de sânge a unui timp nebun/ Bunic îmi e minutul/ Și mama-mi este ora.” A se nota că ora include minutul, prin urmare, mama păs- trează în ea amintirea bunicului, a trecutului, ceea ce înseamnă că fiul este un prezent continuu, o sumă de ore trecute și viitoare, un „acum” perpetuu. Atitudinea denotă pe de o parte persistența memoriei, dar, pe de altă parte, pusă la pachet cu celelalte poezii, în care sentimentul de cădere din timp, de surpare a timpului, de negare a lui și de alienare se răsfrânge și asupra poetului, sugerează mai curând o situație fără ieșire. Timpul nebun este o capcană! Fiindu-i „ruda de sânge”, de fapt poetul este cel care cade, care se surpă, care se dematerializează, care se prăbușește în inutil.

Neputința de a evada din timpul nebun apare foarte bine ilustrată în poezia „Sinucidere pe o șină moartă”, unde poetul Mihai Vintilă ne spune despre poetul care „vrea să se sinucidă” că „Își pune capul/ Pe șina ce parcă nu-i de fier”, dar nu reușește să își ducă planul la capăt pentru că șina era „O șină moartă”. Imaginea mă duce cu gândul la ecranizatul roman al lui Fredrik Backman, „Un bărbat pe nume Ove”. Însă, dacă acolo Universul părea să aibă alte planuri cu Ove, motiv pentru care îi refuza sinuciderea, poetul lui Vintilă nu izbutește să-și ia viața nu pentru că l-ar aștepta ceva extraordinar, despre care el încă nu știe. Dimpotrivă! Imposibilitatea sinuciderii este un semn al impotenței gestului, al lipsei de perspectivă, al căderii în inutil. În acest malaxor al timpului nebun, moartea însăși se dezbracă de aura ei de certitudine. Cumva, ea devine un țel negat celui care se simte inadaptat, incongruent cu timpul.

Această apăsare a omului care nu își găsește locul într-o contempora- neitate sinistru debilă își găsește expresia într-o imagine foarte vie, palpabilă chiar, în poezia „Sentimente”, în care Mihai Vintilă mărturisește că „mă sinucid în poezie/ Ca un brad în mijloc de câmpie.” Prezența unui obiect (bradul) ce nu ar avea ce să caute într-un context dat (mijlocul de câmpie) vorbește des- pre cât de neadaptat s-ar putea găsi cel care încearcă o verticalizare într-un univers bidimensional, a celui care ar putea aduce un „ceva” în plus unei lumi plate, opace la progres. Poezia ascunde și un vag reflex stănescian, atunci când poetul mărturisește că „Urma de pas ți-o sărut”. Că timpul a luat-o razna, că nu mai are consistență și nici sens, o aflăm și din versurile „Au înnebunit secundele în minut”, din poezia „Timp nebun”, ori „S-a rupt timpul din timp”, din poezia „Timpul fără timp”.

Această idee a pierderii substanței pendulează între timp și om. În cazul celui din urmă, dematerializarea îi conferă consistența umbrei, ori îl reduce la mineral. Relevante sunt, din acest punct de vedere, cele două poeme în oglindă, „Umbra fără om” și „Omul fără umbră”. Primul se deschide cu mărturisirea că „Am ucis omul / Care se ținea de mine”, pentru ca, în final, să se dezvăluie vocea care face această confesiune: „Sunt umbra fără om.” În cel de-al doilea, omul, ucigașul propriei umbre, se declară a fi, în cele din urmă, „Punctul de humă”, unde „huma” vorbește despre acea deconstrucție, despre acea întoarcere sau surpare în elemente, în mineral. Din același registru face parte și fumul, care apare, în poezia „Trăim vremea manelei”, în contextul unei imagini foarte puternice, cu ecouri în social: „Sculptează parcă-n fum / Școala întreagă…” De fapt, Mihai Vintilă nu părăsește nicio clipă sfera palpabilă a imediatei vecinătăți, a realului frustrant, ucigaș al oricărei perspective, iar imaginea școlii, despre care poetul afirmă că pare a sculpta în fum, trebuie pusă în relație cu o alta, pe care am amintit-o mai sus, în poezia „Când virușii se plimbă prin oraș”. Amintesc aici despre acei „unii”, despre care poetul spunea că „plusea- ză funcții la o șușă”. Ca într-un ecou întors al Testamentului arghezian, Mihai Vintilă ne propune ca, din „bube, mucegaiuri și noroi” să nu iscăm „frumuseți și prețuri noi”, ci să privim bubele, mucegaiurile și noroiul lumii din jurul nostru cu o luciditate teribilă, pe care o poate genera numai conștientizarea lipsei oricărei perspective într-o lume care a luat-o razna și într-un timp nebun, într-o vreme nebună sau într-o vreme când nebunia devine însăși norma. Iar esența urâțeniei bubelor, a mucegaiurilor și a noroiului de pe obrazul vremurilor își găsește traducerea într-o puternică imagine a nucii în perete, în aceeași poezie „Când virușii se plimbă prin oraș”, unde Mihai Vintilă dezvăluie cu naturalețe că „Seara politică (…) / E proastă ca o manea la operetă.”

În contextul în care totul este diluat, în care totul își pierde substanța, Mihai Vintilă cel captiv într-un cotidian cenușiu acuză însăși disoluția poeziei, încăpută pe mâinile unor pseudo-poeți care, străduindu-se să se individualizeze în acel ocean agitat al timpului nebun, ajung să confunde vocea care recită cu mesajul versului de recitat. Poezia se descompune asemenea unui cadavru, în urma ei par a rămâne duhori pe care le inhalăm cu titlul de poezie, uitând că, într-o vreme încă neatinsă de alienare, ea a fost un trup viu, frumos, viguros. Mihai Vintilă îi acuză pe cei care mimează versul că „Respiră mult mai intens prezentul / Și se semnează peste tot, cu zel”, ca în poezia „Poetul soldat cu idoli de hârtie”, sau că „Omul nu conta / (…) / În vocea ce citea”, ca în poezia „Vocea care citește”, pentru ca, în cele din urmă, în „Poeți făcuți, poeți cu sorți”, într-un context al amăgirii ce amintește pe undeva de „Ciorba de bolovan” a lui Vasile Voiculescu, Mihai Vintilă să dezvăluie, cu un aer de „Ecce homo!”: „Iată poetul de care toți au auzit / A scris mai mult decât a citit!”. Este, dacă vreți, un rechizitoriu al poeziei ca zgomot, al poeziei fără fundament, reflex al timpului nebun.

Dacă ești ruda de sânge a unui timp nebun, atunci cu siguranță ai în tine o doză de nebunie. Poți avea o nebunie cuminte, conformistă, lipsită de personalitate, predispusă la dematerializare, sau poți fi Mihai Vintilă. În acest al doilea caz, nebunia este echivalentă lucidității. Este o nebunie de Cassandră care a renunțat să mai profețească unor urechi care nu vor s-o creadă, este nebunia celui care pune degetul pe rană, te face să o simți dacă nu ești dispus s-o vezi, este nebunia care dezbracă vremurile de orice haină colorată, prezentându-ni-le nude, hâde, turbate. Prezentându-ne, de fapt, un timp nebun!