ANA ARDELEANU ‒ „Mahalaua roșie” (Ovidiu Mihalache)

Roman realist prin veridicitatea faptelor şi a personajelor, cu înclinaţie către descrierea vieţii sociale şi a relaţiilor interumane, noul roman al lui Ovidiu Mihalache, Mahalaua roşie, apărut la editura Neuma, în 2023, aduce în prim-plan lumea Bucureştiului de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu mentalităţi, evenimente, comportamente, personaje creionate în tuşe groase, perioada anilor 1945-1958, ani de mare disconfort ai societăţii româneşti. O misiune nu tocmai uşoară, raportată la o istorie care nu mai face parte de mult din conştientul public (moartea lui Stalin şi retragerea armatei sovietice din România, venirea comuniştilor la putere, înfiinţarea Partidului Muncitoresc Român), dar de care Ovidiu Mihalache se achită cu succes, ilustrând momente dramatice, surprinse adesea în note caricaturale, comico-ridicole, din lumea românească postbelică.

Prozatorul creează personaje tipice puse în situaţii tipice, atitudinea na- ratorului este una obiectiv-critică, iar caracterul documentar, puternic reliefat, orientează romanul către un naratar extradiegetic, înscris în text, un tip de lector pe care autorul îl vizează, căruia i se adresează şi care corespunde aşteptărilor sale: Cine ştie cum au ajuns şi de când or fi ăia pe acolo? Dar cui să-i mai pese de sufletele din şatra care-i în cartierul aparținător de oraș, chit că se întinde dincolo de bariera Vergului, mai sus, către câmpul Moşilor. Ce zici cartier, că-i o mahala mai răsărită, abia-abia ce ajunge tramvaiul la vreo câteva străzi distanţă. Însumând toate aceste particularităţi, dar şi tehnica detaliului semnificativ în descrierile de cadru mai ales, „Mahalaua roşie” se înscrie în seria romanelor realiste cu influenţe balzaciene, devenind „un mic roman stendhalian”, cum ar spune George Călinescu.

Romanul este construit pe principiul realist al simetriei compoziţionale inci- pit-final, debutând cu amintirile groparului Ilie despre acţiunile „ilegalistului” (Pe umbra putredă a gardului din fier forjat al căsuţei aflate la marginea ultimului lot din cartierul Vatra Luminoasă, la numărul 13-bis, Ilie groparul zgârie un pic memoria hârtiei şi-şi aşterne, tăcut, memoriile ilegalistului care-a luptat până la capăt pentru propăşirea comunismului într-o Românie care nu l-a vrut.) şi încheindu-se cu imaginea aceluiaşi gropar, rămas singur la înmormântarea tovarăşului Spirea pentru a arunca ultimii bulgări de pământ deasupra gropii (Dar Ilie groparul ştie una: mare sau mic, el trebuie să-l pună-n groapă pe tovarăşul Spirea. Că ceilalţi plecaseră de mult).

Opera descrie lumea mahalalei bucureştene, o lume de infern social, a superficialităţii şi a parvenirii, cu amantlâcuri, delaţiuni, lupte intestine pentru o felie din puterea pe care şi-o doreau, o lume bolnavă, fără conştiinţă şi mo- ralitate. Personaje ca Păunel, Didina, Costică a Mutului, Frusina, Caterina, miliţianul, popa Serafim ale Gogoaşă, Traie ale Rogojină, Zlătaru, tovarăşii de la partid, şefi şi subşefi, sunt oameni lipsiţi de scrupule, egoişti, venali, minci- noşi, servili şi necinstiţi. Fiecare aspiră la un trai comod, fiecare ascunde câte un mic secret sau le scoate la iveală pe ale celorlalţi în scopul parvenirii. Este parcă un carnaval grotesc, în care ambiţiile sociale şi deşertăciunile morale stau ascunse în spatele unor măşti, mai importante decât chipul adevărat.

În acest context istoric, personajul principal, P.T. Spirea, devine un fel de model al epocii descrise, un arivist clasic, tipic, cu un destin tragic. Modelat după chipul unei întregi serii de arivişti din literatura noastră (Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Lică Trubadurul, Gore Pirgu, Stănică Raţiu) şi din celelalte romane ale autorului (Traian Vişinescu), personajul se deosebeşte de aceş- tia prin faptul că nu este un disimulant autentic şi prin traseul său pe drumul înavuţirii, frânt cumva la jumătatea drumului către vârful piramidei puterii. De altfel, Traian Vişinescu, zis Traie ale Rogojină, monsieur Traian Le Ceriseaux, personaj principal în romanul „Marele vârtej” şi secundar în romanul „În zodia lui Uranus” deschide galeria parveniţilor îmbătaţi de putere şi avere, energici, plini de iniţiativă, lipsiţi de principii morale, apărând şi în acest roman ca un factotum, urmărind parcă personajele din celelalte romane ale autorului ca un vampir literar.

P.T. Spirea, de fapt, Perdinand Taci Spirea, nume hilar dobândit prin in- cultura tatălui şi printr-o neglijenţă notarială, devenit Păunel, pentru oamenii cartierului Vatra Luminoasă, nu este decât un summum al oamenilor epocii, o idee de supravieţuire care s-a întins până în 1989. La începutul „carierei” sale politice un „neica-nimeni”, tovarăşul P.T. Spirea este urmărit în devenire, ca un mic delator în perioada interbelică, mic informator în timpul războiului, activist moralist, secretar cu propaganda în cartier, urmărind „activitatea ce- lorlalţi ca să le ia locul la momentul potrivit”: Acuma însă-i gata, că s-a băgat şi el în politică şi, peste un an, doi, stai să vezi, c-o să aibă şi el automobil la scară şi-o să poarte pălărie şi-o să-i deschidă uşile vreun ţucălar la Parla- ment. La sfârşitul războiului este vardist „la miliţia de pe bulevard”, dotat cu un carneţel negru, cu foaie velină, în care notează pe toţi malagambiştii, care nu recunosc munca revoluţionară a partidului, şi pe cei care se lasă seduşi de occidentalismul americănesc decadent. Linguşitor, servil, urmărindu-şi interesele, Păunel activistul se prezintă şi la şantierul de la Bumbeşti-Livezeni, cu şapcă muncitorească pe cap, trece apoi printr-un stagiu de studii, „doar două săptămâni”, la Moscova, este membru de partid în comitetul de cartier, responsabil cu munca educativ-culturală în U.T.M., strecurându-se conştiin- cios şi perseverent către vârful ierarhiei, aşa cum a fost el învăţat la marginea Oborului cel mare de la marginea Bucureştilor, pentru a putea apuca o felie din soarele care urma să apună peste cartierul din Vatra Luminoasă. Nu se dă în lături de la nicio faptă abominabilă: să spioneze, în interesul partidului, să noteze în carneţelul negru, pe care îl flutură ameninţător în faţa celor care nu se supun normelor comuniste, să-i reclame, trimiţându-i astfel la puşcărie: Pe unul îl reclamase, la nu ştiu ce şedinţă a lor de prin cartier, că cică s-a îmbătat odată de Paşte şi s-a apucat să-l izbească pe tovarăşul Stalin de toţi pereţii şi să-l spurce. Adică, nu chiar pe tovarăşul Stalin, ci doar tabloul lui care-i atârnat pe la toate colţurile mai ceva decât icoanele de la mitropolie. Şi unde nu s-a pomenit ăla în crucea nopţii cu vreo două dube negre şi vreo câţiva flăcăi în haine de piele de l-au luat şi vreo câteva zile n-a mai ştiut cartierul de el! Apoi, să-l vezi pe sărman cum îi tace gura acuma şi nici limba nu şi-o mişcă decât la privata din fundul curţii acum.

„Ilegalist cu state vechi” deja, Păunel ajunge instructorul Biroului Orga- nizaţiei de Bază, dar are gânduri şi mai mari. Vanitatea nemăsurată îl face să viseze la o putere politică superioară, „măcar secretar de partid pe cartier”, pentru a obţine respectul oamenilor, şi chiar mai sus: Să participe şi el la ple- nare şi să dea mâna cu tovarăşii din conducerea superioară. Să-şi facă bezele cu tovarăşul Dej, ba chiar să-i mai dea nişte sfaturi tovărăşeşti despre cum să se conducă partidul şi viaţa aici în cartier. Să fie şi el un stâlp al societăţii comuniste pe cale de a se construi sub oblăduirea tovarăşilor sovietici. Însă la şedinţa de partid, în care credea că va fi numit şef peste toată Vatra Luminoasă, deşi era sigur de victorie, lucrurile iau o întorsătură nedorită: „tovarăşa Didina”, o fostă slujnică în casele boiereşti de la Şosea, ridicată „tot din glodul maha- lalei de dincolo de Vatra Luminoasă”, devenită figură marcantă în structurile superioare ale partidului, îi dă lovitura de graţie, impunându-l pe Zlătaru, fost şef la Banca Naţională, devenit între timp comerciant de siropuri, dar visând nostalgic şi regretând vremurile de altădată, când stătea la un pahar cu vin în grădina prinţului Cantacuzino. Sperând să obţină funcţia mult dorită, Pă- unel organizează cu responsabilitate întreaga activitate în vederea şedinţei de numire: pune la treabă pe toată lumea din cartier, curăţă şi mătură sala, aduce flori, face reparaţii la pereţi şi la cabluri, aduce covorul roşu destinat capetelor încoronate, lăutari, pionieri însoţiţi de învăţătoare şi de directorul şcolii, puşi să repete cântecele de cu o săptămână înainte. În acest timp se visează secretar la organizaţia de cartier, pus „să împartă lumea, viaţa şi moartea”, să fie aşteptat de pionieri cu flori, să meargă cu avionul în ţările prietene: Să meargă şi el în palton din ăla lung, din lână bună, cu şapcă pe cap şi să se pupe tovărăşeşte de trei ori cu tovarăşii sovietici la Moscova. Apoi să meargă şi să dea mâna dispreţuitor cu imperialiştii în vizitele de lucru de peste hotare. Ehei, ce vremuri o să urmeze pentru el, dacă o să-i meargă bine la şedinţa de azi. Dar, în ciuda strădaniei lui de a-i face pe plac tovarăşei Didina, aceasta îl numeşte pe Zlătaru, spre disperarea lui P.T. Spirea, dezamăgit că nu este susţinut de nimeni din cartier. Este momentul în care începe decăderea sa pe plan psihologic, naratorul notând reacţiile acestuia cu minuţiozitate: mai întâi se revoltă şi încearcă să-l demaşte pe Zlătaru pentru fapte din trecut, dar nu este ascultat de nimeni, apoi se aşază cuminte pe scaun, convins că totul este doar o farsă, aşteptând şedinţa adevărată care sigur urmează să înceapă.

Ultimele capitole narează degradarea psihică a celui ce s-a visat un mic şef pe tarlaua Vetrei Luminoase, funcţie care i-ar fi adus respectul celor din jur şi o serie de privilegii sociale şi pecuniare. Tras la faţă, cu barba nerasă, cu ochii adânciţi în orbite, pierzându-şi poziţia de atotstăpânitor în cartier şi toleranţa oamenilor, cărora nu le mai este frică de el şi de posibilele delaţiuni, personajul rătăceşte luni în şir pe la Comitetul Central, sperând, până în ulti- ma clipă, că va fi primit de tovarăşul Dej, căruia îi va înmâna dosarul gros cu tot ceea ce s-a întâmplat în cartier şi la organizaţie de la sfârşitul războiului şi până în prezent. Este amânat mereu, dar, perseverent, tenace, Păunel revine, convins că, într-o bună zi, tovarăşul nu va mai fi plecat în delegaţie. În ultimul capitol, este surprinsă moartea, lipsită de strălucire, a personajului, găsit „în fundul pieţei mari de la Obor”, unde avea tarabele cu vinuri şi chioş- cul cu siropuri, ţinând în mâini „un creion chimic ascuţit milităreşte”, iar lângă bancă „un carneţel negru cu foi veline”, în care notase până la ultima suflare pe toţi „duşmanii poporului”. Lipsit de condescendenţă, miliţianul chemat să rezolve problema, dă foc carneţelului, aruncându-l la picioarele lui Păunel, spunându-i cu obidă: ‒ Na! Să-l ai acolo unde te-oi duce. Să-i notezi şi acolo pe duşmanii poporului! Să-i ţii minte pe toţi şi să le mănânci ficaţii, cum ni i-ai mâncat nouă atâta amar de vreme.

Înmormântarea se transformă într-o mascaradă de partid, o adunare to- vărăşească, în care miliţienii stau la pândă pentru a-i raporta pe toţi cei care au venit să-l conducă pe tovarăşul P.T. Spirea pe ultimul drum, tovarăşa de la partid omagiază munca neobosită a decedatului, într-un discurs deşănţat, pe care nu îl ascultă nimeni, femeile din cartier, unele foste amante, sunt indiferente, una regretă că nu şi-a adus de acasă vase mai mari, în care să pună pomana. În aceeaşi sală, în care cândva s-a ţinut şedinţa fatală, Păunel şade cuminţel pe două scaune, culcat binişor între patru scânduri învelite pe părţi cu o faţă de masă roşie care fusese, în zilele ei mai bune, sprijin pentru coatele tovarăşilor de la centru şi suport pentru sutele şi miile de pahare cu vin ori rachiu deşertate la ceas de seară de care şi mai care dintre mărimile zilei din mahalaua care, uite, acum îl petrec pe el pe ultimul lui drum. Scena este grotescă, de un comic ridicol, şapca proletară stă strâmb pe capul mortului, cravata roşie de pionier este aruncată neglijent lângă el, copiii de la şcoală nu au venit, „au fugit ca dracul de tămâie şi-nvăţătoarea a trimis vorbă că-i tare bolnavă, la pat”, oamenii se grăbesc să plece la petrecerea cu rachiu de cazan, ca şi când încă le-ar fi fost frică să mai stea în preajma celui care a semănat spaimă în rândul lor atâţia ani sau ca o bucurie a eliberării absolute de teroare. Ilie groparul, rămas singur să-l îngroape, găseşte pe jos cravata roşie de pionier, o pune în buzunar pentru mânzul iepei care urmează să fete.

Descrierile amănunţite, limbajul ironic, viu, savuros, cu amestec al termenilor din toate straturile lexicale, cu termeni de la periferia vocabularului îmbinaţi cu termeni de uz curent şi cu neologisme, portretele morale bine construite, cele fizice abia schiţate, evidenţierea, într-un mod realist, a unor fapte şi locuri verosimile, a unor personaje reprezentative pentru anumite tipuri socio-umane fac din Ovidiu Mihalache unul dintre scriitorii de marcă ai prozei noastre contemporane, un scriitor care se înscrie, fără urmă de îndoială, pe drumul succesului literar şi a cărui voce inconfundabilă, cu siguranţă, o vom regăsi în următoarele sale scrieri.