VALERIA MANTA TĂICUȚU ‒ La talcioc (Stelian Tănase)

Pe urmele lui Honoré de Balzac (considerat „patronul acestui op” – v. pag. 183), Stelian Tănase (Neguțătorul de antichități, Ed. Corint Fiction, 2023) pare pornit să creeze o nouă comedie umană, pusă, deopotrivă, sub semnul realismului, dar și al fantasticului și, ca bonus pentru cititorul român, al unui balcanism de care dă dovadă întreaga galerie de personaje care mișună prin roman și prin lumea noastră de după evenimentele din decembrie 1989. Dacă prin spiritul de observație, capacitatea de analiză psihologică și amplitudinea cărților scrise, Stelian Tănase poate fi asemănat cu patronul său spiritual, prin vervă, imaginație debordantă, dar și meticulozitate în descrierea mediului (case boierești sau coșmelii de mahala, saloane apelpisite, buticuri, anticariate, cabinete ministeriale, redacții, săli de recepție etc.), se apropie mai mult de George Călinescu. Tehnica descrierii este dublată de tehnica enumerației și e remarcabil modul în care fiecare capitol (cu titlu sugestiv-balcanic: „Hatâr”, „Halal”, „Sulimanuri”, „Cherem”, „Hachițe”, „Moft”, „Arhonda”, plus un „Bogdaproste” plasat ironic la începutul romanului) începe cu o listă de antichități, surprinzătoare prin bogăție, stil și trimitere culturală la spații de care până și noua noastră elită culturală a auzit.

Autorul preferă perspectiva obiectivă, naratorul fiind unul omniscient, care intră în mintea personajelor și scoate de acolo moloz, ascunzișuri din magma instinctuală, crudități verbale transcrise apoi în pagini fără pic de respect pentru pudibonzi ori pentru amatorii de eufemisme literare. Fapte condamnabile penal, fațete multiple ale personalității, dar ascunse cu grijă, porniri animalice (sex, mân- care din belșug, teritoriu marcat ca-n pădure ori junglă), plus o goană smintită după bani, faimă și putere, toate sunt scoase la lumină din galeriile subterane ale minții fiecărui personaj din roman, fie el înalt demnitar, academician, anticar, vânzător de ziare ori simplu, dar pervers locuitor al „Guberniei”. Cuvântul nu este ales întâmplător, fiindcă țara pare în continuare o unitate administrativă a vechii Rusii, cu aceleași metehne, tradiții și obiceiuri, la care s-au adăugat împrumuturi de la fanarioții trecuți ori decadent rămași pe aici, prin urmașii urmașilor.

Galeria de tipuri umane este la fel de bogată ca marea colecție de obiecte în jurul căreia se dezvoltă firul narativ al romanului: vom întâlni, în afară de tipul avarului (Candid Ițescu este totuși mai mult un Costache Giurgiuveanu decât un Père Goriot, în ciuda afecțiunii nemăsurate pentru cei trei copii ai săi, toți rapace și trădători), tipul cochetei bătrâne (foste prostituate ajunse oameni de afaceri cu bani și influență), tipul servitorului (și Candid Ițescu, și Gore Saizu au începuturi umile în carieră, și ei, și alte personaje din roman au început prin a sluji la case mai mari – politruci analfabeți, dar cu funcții în aparatul de stat, plus neveste de demnitari lipsite de morală), tipul generalului senil (v. Puf Coviltir), al avocatului oneros (v. Iuda Trăncănel) și multe alte tipuri umane excelent și cu remarcabil simț al caricaturii realizate. Nu numai caracterizarea prin nume (care individualizează personajele, conferindu-le și materialitate, dar și apartenență la un fabulos bestiar), ci și verva imaginativă demonstrează că naratorul nu reușește întotdeauna să rămână obiectiv, detașat de lumea despre care povestește; el scoate adesea în evidență relația sa cu cititorul, căruia îi atribuie calitatea de martor și interlocutor, considerând că este singurul în măsură să recunoască, în fauna prezentă în pagini, tipurile contemporane.

Mizantropia naratorului este evidentă, cumva asemănătoare cu a lui Candid Ițescu, personaj care, după dispariția misterioasă a soției sale, începe să iubească mai mult obiectele și să deteste oamenii (boala numită disposofobie este dusă la alt nivel, obsesia colectării fixându-se strict asupra unei mari varietăți de obiecte de artă, cu cât mai vechi și mai scumpe, cu atât mai bine). Ca să-și înțeleagă mai bine personajul și să-i scrie povestea, Stelian Tănase transcrie pe ultima copertă a cărții: „Ca să scriu această poveste, m-am făcut anticar. În ultimii ani, m-am mișcat printre obiecte de preț ca un adevărat ne- gustor”. Cu alte cuvinte, imaginarul romanului se bazează, ca și la Balzac, pe studiu, pe documentare, pe privirea din interior a lumii re-create.

Om politic, istoric, dar în primul rând scriitor, Stelian Tănase îi dă de înțeles cititorului că „Gubernia” este chiar România de astăzi, cea a știrilor de la ora cinci cu violuri, tâlhării, falsuri, uz de fals, abuzuri de toate felurile, un no man`s land beneficiară în continuare a două școli de gândire moștenite de la fosta și actuala securitate: o personalitate (culturală, politică, economică sau de alt mare fel) care iese din/ faultează sistemul de (non)valori unanim acceptate este fie marginalizată până ce nici numele nu i se mai cunoaște, fie nimicită, bălăcărită, maltratată (iar izgonirea lui Ițescu de la universitate amintește fără menajamente de mineriadă și de alte tehnici și procedee de anihilare puse sub lozinca „noi muncim, nu gândim”), în numele unei aberante „dreptăți sociale”. Visul negustorului de antichități, de a crea o galerie unde să-și expună toate obiectele de preț, pentru ca lumea să le vadă și să le admire, este dus în de- rizoriu și apoi se încheie tragic. Personajul este calomniat (desigur, prea puțin îi pasă de aceste obiceiuri general și distructiv umane), este închis la balamuc de progeniturile sale nerecunoscătoare și, în final, își dobândește liniștea între patru scânduri. Până atunci, experimentează grobianismul elitei culturale într-o expoziție la Dalles unde, după ce se bucură de un protocol pantagruelic, oferit moca, mai mult decât de uluitoarea colecție de antichități, marii amatori de artă și civilizație lasă în urmă prăpăd. Să-l invităm pe cititor la pagina 192 a romanului, ca să înțeleagă: „A venit ora închiderii. Lumea s-a scurs prin ușile larg deschise și a ieșit în întunericul de afară. Se însera de ceva timp. Pe bulevardul Maghe- ru felinarele s-au aprins spectaculos. Ițescu dormita în colțul lui, cu bărbia în piept. N-a avut puterea să-și ia la revedere de la invitați. Indiferent din ce lume proveneau – granguri, jerpeliți, lumpeni, ciocoi, colecționari, pomanagii, artiști, gazetari – i-au întors spatele și l-au uitat instantaneu. Sala Dalles s-a golit în câteva minute și s-a făcut frig. Gore Saizu a rămas să facă o ultimă inspecție. A traversat încăperile, a cules de pe podea 12 proteze dentare, 11 dinți din aur, 24 de perechi de ochelari și 12 monocluri, 18 pălării de damă și 5 de bărbați, 6 cârje, 41 de bastoane, 118 mustăți false, 17 bărbi, 8 perechi de perciuni, 3 barbișoane, 6 ochi de sticlă, 15 cărucioare de invalid. Le-a adunat cu grijă și în duminica următoare le-a vândut la talcioc cu preț bun”.