LUCIAN GRUIA ‒ Cuvintele din tăcere (Ella Leynard)

Înainte de facerea lumii în forma actuală, a existat o lume nemanifestată care cuprindea toate lumile posibile. Forma nemanifestată a cuvintelor este tăcerea care cuprinde toate cuvintele. Nichita Stănescu numeşte această formă nemanifestată a cuvintelor, Necuvintele.

Ella Leynard, în volumul de versuri Cuvintele din tăcere (Edit. www.Coresi.net, 2023), meditează asupra tăcerii dar şi asupra cuvintelor. Aşa cum spuneam în cronica pe care am făcut-o volumului Ellei Leynard ‒ Explozia cuvintelor (Edit. www.Coresi.net 2022) ‒ poezia autoarei este una de cunoaștere, gnoseologică, de idei.

Aşadar ne-a rămas să vorbim despre tăcere şi despre cuvinte.

Tăcerea

Ceea ce este Dumnezeu în lumea reală, este conştiinţa în lumea cuvintelor: „Naşterea cuvintelor fiecărei zile/ ar trebui să aibă loc/ după o tăcere conştientă/ într-un timp ales de fiecare conştiinţă” (Naşterea cuvintelor).

Tăcerea nemanifestată nu se oferă nici măcar privirii: „Înălţarea cuvinte- lor/ porneşte din adâncul/ în care ochiul nu are acces” (Naşterea cuvântului) Contemplaţia grădinii (simbolul paradisului), cu vegetaţie, insecte şi pă- sări invocă tăcerea primordială, eternă: „În grădină, înainte de venirea ploii/ în susurul anemic al lăcustelor/ şi glasul depărtat al unei mierle,/ se poate învăţa tăcerea,/ nemişcarea acestui tablou/ poartă în ea eternitatea” (Lecţia de tăcere).

Când ne alegem cuvintele trebuie să facem o abluţiune cu tăcere: „Tune- tul şterge ecoul ultimelor cuvinte/ şi ne spune că se cuvine o cură de tăcere/ înainte să ne alegem cuvintele” (Ploaie de iulie).

Cuvintele

Primul creator/artist care a făurit lumea fizică din cuvinte/logos a fost Dumnezeu: „Dumnezeu a fost îndrăgostit,/ după ce le-a creat,/ de două culori,/ astfel a creat marea şi cerul,/ munţii cu pădurile/ şi de aceea le-a dăruit/ lumii omului,/ supremei lui creaţii de suflet şi sânge” (Primul artist).

Cuvintele create de om sunt misterioase ca meandrele gândurilor: „Um- brele siluetelor cuvintelor/ au efect neaşteptat/ înfăţişând ochiului,/ prin jocurile de lumină,/ meandre ale gândurilor/ care arareori se dezvăluie” (Cuvinte şi gânduri).

Cuvintele au independenţa lor fascinantă: „Deşi folosim aceleaşi cuvinte/ şi credem că ne adresăm/ unul altuia în aceeaşi limbă,/ cuvintele trec pe lângă noi/ ca nişte păsări uriaşe/ purtătoare de sensuri/ numai de ele ştiute” (Aparenţa cuvintelor).

Fiecare vorbitor are o forma mentis pentru cuvintele sale. În comunicare, cuvintele trebuie să iasă din această constrângere şi să intre în forma mentis a interlocutorului: după care se revine la starea iniţială: „Comunicarea însăşi este o iluzie a formei,/ este o rostogolire a vorbelor care nu se ajung,/ uneori simpla epuizare este fireasca consecinţă,/ tentativa ieşirii din propria formă/ pentru a merge la întâlnirea cu celălalt/ se sfârşeşte prin revenirea fiecăruia,/ după epuizarea ca spuma valurilor, a cuvintelor/ de pe malul celuilalt, în propria formă” (Întâlnirea celuilalt).

Pentru ca inima să facă faţă furtunii de cuvinte care o asaltează, ar trebui să aibă ochiul minţii în mijlocul ei: „Mă întreb ce face inima/ care trebuie să facă faţă/ unei invazii de cuvinte/ şi mai ales. Mă gândesc la ea/ când trebuie să ţină piept unei furtuni/ pe durata unei clipe.// Dacă am avea în inimă / ochiul minţii, o singură dată,/ pe timpul unei furtuni de cuvinte,/ fiecare dintre cei participanţi la ea,/ şi fiecare ar vedea în toate inimile celorlalţi,/ utopic sper că abia atunci,/ am învăţa să folosim cuvintele” (Inima printre cuvinte).

Sensurile gândurilor sunt comparate cu ochiurile croşetate cu andrele misterioase: „Cresc sensurile în urma gândurilor/ care se împletesc precum ochiurile pe andrele,/ printre cele mai rare,/ cad deodată mai multe înţele- suri, aproape sonor,/ adunând umbre în jur/ şi tresăriri în carne” (În urma gândurilor).

În trecerea lor, unele cuvinte lasă în urma lor dâre fosforescente: „Sunt cuvinte care lasă în urma lor/ dâre fosforescente,/ cu direcţia ezitantă/ ca cea a nevăzătorilor,/ asemănătoare cu ale melcilor fără cochilii,/ care se dezmorţesc noaptea,/ mânaţi de insomnii cronice” (Urmele cuvintelor).

Surprinzător, poeta scrie o poezie profundă despre sentiment: „Sentimen- tul este ce mai complexă/ şi surprinzătoare/ fiinţă sufletească a omului/ sau/ în locul lui,/ cea mai dureroasă lipsă/ şi golul cel mai simţit/ în primul rând, de ceilalţi,/ cel mai înfricoşător nelocuit/ ca un pustiu căzut sub un blestem străvechi” (Despre sentiment).

Alte teme

De aici până la lirica de dragoste a poetei nu e decât un pas. Iubirea, la Ella Leynard nu e senzuală ci de idei: „În iubire nu există timp,/ trecere sau continuitate,/ doar verbul «a fi»/ la indicativul prezent” (Indicativ prezent).

Dincolo de schimbările vremii, iubirea rămâne o certitudine: „Iubirea rămâne singurul răspuns/ oricât ar fi iernile de îngheţate/ sau verile de se- cetoase şi fierbinţi,/ clipa egală cu ea însăşi, trece,/ iubirea rămâne cu noi” (Răspunsul e iubirea).

Iubirea face imposibilul şi ininteligibilul reale: „Iubirea are sensurile şi propriul destin/ care face imposibilul real/ şi ininteligibilul, chiar dacă peste un timp,/ fapt firesc, atât de simplu şi de înţeles” (Din nou iubirea).

Firul de iubire este ca o sârmă întinsă deasupra prăpastiei pe care se face echilibristică: „Firul de iubire, de nevăzut cu ochiul liber,/ este vibraţia care ne însoţeşte/ şi ne ajută să nu ne pierdem echilibrul/ pe sârma, sub care, prăpastia,/ în loc să se micşoreze,/ cu atât creşte, cu cât zburăm mai sus,/ însoţindu-ne gândul” (Firul de iubire).

O poezie deosebit de sensibilă este dedicată Creatorului: „A coborât pe-o frunză Dumnezeu,/ frunza a tresărit, s-a înclinat,/ s-a bucurat,/ se bucură şi- acum,/ îşi aminteşte/ şi povesteşte” (Amintiri cu Dumnezeu).

O poezie antologică este dedicată tatălui plecat între stele: „Nu ştiu ce se întâmplă cu realitatea/ din care tu lipseşti,/ nu ştiu cum gutuiul poate rodi,/ sau poate de lipsa ta/ se pleacă până la pământ,/ nu ştiu cum poate natura din jurul meu/ îşi păstrează tăcerea, în lipsa ta,/ eu, uneori, văd silueta ta/ la fel de zveltă ca a celor mai supli/ dintre copacii grădinii,/ nu ştiu în clipa aceasta în ce anotimp suntem,/ gutuiul m-a auzit şi-mi spune/ că suntem în anotimpul lui” (Anotimpul gutuiului – Tatei).

După părerea mea, există două feluri de poezie: una a aparenţelor – nesemnificativă, facilă şi alta a esenţelor – care ridică şi răspunde la marile întrebări existenţiale. Poezia Ellei Leynard face parte din această poezie a esenţelor.