GOJKO BOŽOVIĆ ‒ Poeme. Prezentare și traducere de SLAVOMIR GVOZDENOVICI și LUCIAN ALEXIU
Gojko Božović este poet, critic literar, eseist, editor. S-a născut în 1972, la Pljevlja (Muntenegru). Este fondator și redactor șef al prestigioasei edituri Arhipelag, inițiator și organizator al Festivalului Belgrădean al Literaturii Europene. Vicepreședinte al PEN Clubului sârbesc. Cărți de poezie: Cinematograful subteran (1991); Sufletul fiarei (1993); Poeme despre lucruri (1996); Arhipelag (2002); Elementele (2006); Zeitățile din imediata apropiere (2012); Harta (2017); Fiara tăcută a amiezii (poezii alese și cronici – 2019); În timp ce ne scufundăm în întuneric (2021). Eseuri: Poezia în timp. Despre poezia sârbă din a doua jumătate a secolului XX (2000); Locuri pe care le iubim. Eseuri despre poezia sârbă (2009); Literatura și zilele (2018); Regate fără frontiere. Eseuri despre poezia sârbă din secolele XX și XXI (2019); Jucăriile sorții. Eseuri despre literatura sârbă: sec. XIX-XXI (2020); Biografii și cicatrici: Kiš, Pekić, Tišma (2022). A publicat Antologia poeziei sârbe noi (2005); Place We Love. An Anthology of Contemporary Serbian Poetry (2006, 2011); Lumea de lângă noi. Orașele europene în noua proză sârbă (2009, 2018). Poezia și eseurile lui Gojko Božović au fost traduse în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă, olande- ză, daneză, portugheză, cehă, maghiară, slovacă, poloneză, română, bulgară, ucraineană, slovenă și macedoneană. Premii pentru poezie:
„Șalul lui Matić”; „Brana Cvetković”; „Đura Jakšić”; „Branko Ćopić”;
„Premiul Internațional de Poezie Europa Giovani”, „Pana lui Kočić” și
„Cartea lui Kočić”. Premiul pentru eseu: „Borislav Pekić”. A primit premiul
„Cavalerul Chemului” (2019) pentru contribuțiile din domeniul culturii, literaturii și activității editoriale.
Marea crește
Marea crește,
Mai ieri
Se ridica în vârful degetelor,
Astăzi deja se umflă.
Iar în aceasta nu este nicio vanitate,
Ci marea crește,
Nu-i mai ajung râurile pământești.
Ele aduc apă, nămol și deșeuri. Curg și doar curg,
Duc totul,
Nu lasă nimic în urmă.
Și tot nu-i ajunge.
Marea e nemiloasă și înfometată.
Marea are foamea și setea ei.
Înghite râurile, unul câte unul,
Stoarce fiecare strop al lor.
Și iarăși, și iarăși nu-i ajunge.
Marea crește.
Vin de undeva apele
Despre care știe numai marea.
Soarele se retrage
Și pleacă la culcare.
Răcorită, deja,
Uitând de amiază.
Dar aceasta nu ajunge.
Marea crește.
Insulă
Corăbiile sosesc rar,
Vânturile zi de zi.
Încărcate de mânie, valurile năvălesc
Către malul unde
În fiecare piatră
Descoperă o cetate,
În timp ce descoperă în nisip
Infanteria jertfită pentru onoarea patriei.
Soarele, ca un adevărat purtător de incendii,
Se aruncă cu capul în valurile
De unde va ieși în zori
Precum o tânără zeitate a locului.
Focul
Arde marea, arde malul,
Ard stâncile și insulele,
Ard vapoarele și bărcile cu motor,
Arde fâșia de pământ
Care este când sub apă,
Când deasupra.
Arde litoralul preluând
Flăcările mării,
Ard munții îndepărtați
Din inima pământului,
În inima pământului,
În adâncul orizontului.
Soarele a coborât pe pământ
Și în urma sa rămâne
Numai pământ pârjolit.
Pământul sfărâie, se încovoaie,
Parcă amestecat cu uleiul și sarea.
Arde înăuntru și în afară,
Delirează, ca în foc.
Ca și noi, focul nu cunoaște milă.
Copacul din fața casei
Trebuie să fi perseverent,
Să sădești un copac în fața casei,
Așa cum a făcut tata,
Pe o bucată de pământ însorită.
Și apoi, în fiecare zi,
În fiecare an,
Și mai ales astăzi,
Să ieși în fața casei,
Să te așezi la umbra copacului,
Să taci, desigur să taci,
Treaba-i deja făcută,
Dar nu mai mult decât este nevoie,
Să rostești cele mai importante
Nume din viața ta.
Să reții chipul prietenului
Chiar dacă nu v-ați văzut de mulți ani,
Și chiar dacă nici nu mai sunteți prieteni.
Să nu amesteci apa cu vinul.
Apa-i de neînlocuit.
Vinul e patima care a supraviețuit.
Iar tu, cât ești la râu,
Să taci și să privești apa,
Să curgă fără cuvinte,
Până nu zărești în ea
Umbra lucrului după care
Ai venit și de data aceasta.
Pornit la drum.
Să nu uiți de unde ai pornit
Dacă nu vrei să ajungi
La capătul călătoriei.
Printre barbari
Cele mai bune poezii au fost scrise
Pe când barbarii au fost departe.
De aceea soluția erau barbarii.
De aceea barbarii nu erau soluția.
Încă mai există lumea,
Și în lume se înmulțeau
Tainele și posibilitățile.
Părea că lucrurile puteau fi puse în ordine,
Iar cele lăsate în dezordine
Au fost lăsate cu un singur scop,
Ca noi și lumea să fim
Într-o uniune imperfectă.
Iar acum când barbarii sunt printre noi,
Când fiecare dintre noi
Trece de partea barbarilor,
Îmbracă zdrențele lor,
Se acoperă cu vocea lor,
Se încinge cu armele lor
Și de trei ori repetă că niciodată
N-au fost printre noi,
Barbarii caută soluții pentru noi
Și nu citesc poezii despre barbari.
Robinson
Dacă ești un navigator, nu vei pleca
prea curând la drum.
Dacă ești un naufragiat, nu stinge focul.
Dacă ești un băștinaș, fii Vineri.
Robinson va sosi sigur.
Abia împreună veți deveni
Locuitori ai insulei.
Veți ridica o colibă pe un platou,
În fața acesteia veți măsura timpul
Și aceasta va fi punctul în care,
Mai devreme sau mai târziu,
Te vei întoarce.
Depozit
Omul este un depozit de frică.
Casa plină de spiritele plecate,
Al căror glas îl vom auzi astăzi
Sau într-o altă zi, cu nimic mai reală
Decât viața ta.
Prin colțuri se află umbre,
La ferestre perdele grele.
La prima vedere, s-ar spune,
Că s-a înstăpânit pacea, aproape veșnică.
Dar foarte repede din nimic vor începe
Să apară clipele vieții cumplite,
Clipe niciodată uitate,
Ceea ce a fost împins cu putere în urmă
Și din forța acestei mișcări
Și mai puternic reașezat la loc,
Ca o minge din mare,
Ca o bilă metalică
Din trupul sfărâmat al clădirii.
Dar mâna ta
Dar mâna ta poate tăia
Valurile care m-au acoperit
Ieri după-amiază
Când am ridicat receptorul
Și când, aceste valuri,
Le-a adus vestea că nimic
Nu este cum a fost,
Și poate că nimic nici nu a fost.
De atunci n-am mai ieșit la suprafață
Și numai glasul tău leagănă
Suprafața unde nu pot ajunge.
Prezentare și traducere de
SLAVOMIR GVOZDENOVICI
LUCIAN ALEXIU