#77-78 august 2023,  TEXT,  Traduceri din poezia sârbă contemporană

GOJKO BOŽOVIĆ ‒ Poeme. Prezentare și traducere de SLAVOMIR GVOZDENOVICI și LUCIAN ALEXIU

Gojko Božović este poet, critic literar, eseist, editor. S-a născut în 1972, la Pljevlja (Muntenegru). Este fondator și redactor șef al prestigioasei edituri Arhipelag, inițiator și organizator al Festivalului Belgrădean al Literaturii Europene. Vicepreședinte al PEN Clubului sârbesc. Cărți de poezie: Cinematograful subteran (1991); Sufletul fiarei (1993); Poeme despre lucruri (1996); Arhipelag (2002); Elementele (2006); Zeitățile din imediata apropiere (2012); Harta (2017); Fiara tăcută a amiezii (poezii alese și cronici – 2019); În timp ce ne scufundăm în întuneric (2021). Eseuri: Poezia în timp. Despre poezia sârbă din a doua jumătate a secolului XX (2000); Locuri pe care le iubim. Eseuri despre poezia sârbă (2009); Literatura și zilele (2018); Regate fără frontiere. Eseuri despre poezia sârbă din secolele XX și XXI (2019); Jucăriile sorții. Eseuri despre literatura sârbă: sec. XIX-XXI (2020); Biografii și cicatrici: Kiš, Pekić, Tišma (2022). A publicat Antologia poeziei sârbe noi (2005); Place We Love. An Anthology of Contemporary Serbian Poetry (2006, 2011); Lumea de lângă noi. Orașele europene în noua proză sârbă (2009, 2018). Poezia și eseurile lui Gojko Božović au fost traduse în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă, olande- ză, daneză, portugheză, cehă, maghiară, slovacă, poloneză, română, bulgară, ucraineană, slovenă și macedoneană. Premii pentru poezie:

„Șalul lui Matić”; „Brana Cvetković”; „Đura Jakšić”; „Branko Ćopić”;

„Premiul Internațional de Poezie Europa Giovani”, „Pana lui Kočić” și

„Cartea lui Kočić”. Premiul pentru eseu: „Borislav Pekić”. A primit premiul

„Cavalerul Chemului” (2019) pentru contribuțiile din domeniul culturii, literaturii și activității editoriale.

 

Marea crește

Marea crește,

Mai ieri

Se ridica în vârful degetelor,

Astăzi deja se umflă.

Iar în aceasta nu este nicio vanitate,

Ci marea crește,

Nu-i mai ajung râurile pământești.

Ele aduc apă, nămol și deșeuri. Curg și doar curg,

Duc totul,

Nu lasă nimic în urmă.

Și tot nu-i ajunge.

Marea e nemiloasă și înfometată.

Marea are foamea și setea ei.

Înghite râurile, unul câte unul,

Stoarce fiecare strop al lor.

Și iarăși, și iarăși nu-i ajunge.

Marea crește.

Vin de undeva apele

Despre care știe numai marea.

Soarele se retrage

Și pleacă la culcare.

Răcorită, deja,

Uitând de amiază.

Dar aceasta nu ajunge.

Marea crește.

Insulă

Corăbiile sosesc rar,

Vânturile zi de zi.

Încărcate de mânie, valurile năvălesc

Către malul unde

În fiecare piatră

Descoperă o cetate,

În timp ce descoperă în nisip

Infanteria jertfită pentru onoarea patriei.

Soarele, ca un adevărat purtător de incendii,

Se aruncă cu capul în valurile

De unde va ieși în zori

Precum o tânără zeitate a locului.

Focul

Arde marea, arde malul,

Ard stâncile și insulele,

Ard vapoarele și bărcile cu motor,

Arde fâșia de pământ

Care este când sub apă,

Când deasupra.

Arde litoralul preluând

Flăcările mării,

Ard munții îndepărtați

Din inima pământului,

În inima pământului,

În adâncul orizontului.

Soarele a coborât pe pământ

Și în urma sa rămâne

Numai pământ pârjolit.

Pământul sfărâie, se încovoaie,

Parcă amestecat cu uleiul și sarea.

Arde înăuntru și în afară,

Delirează, ca în foc.

Ca și noi, focul nu cunoaște milă.

Copacul din fața casei

Trebuie să fi perseverent,

Să sădești un copac în fața casei,

Așa cum a făcut tata,

Pe o bucată de pământ însorită.

Și apoi, în fiecare zi,

În fiecare an,

Și mai ales astăzi,

Să ieși în fața casei,

Să te așezi la umbra copacului,

Să taci, desigur să taci,

Treaba-i deja făcută,

Dar nu mai mult decât este nevoie,

Să rostești cele mai importante

Nume din viața ta.

Să reții chipul prietenului

Chiar dacă nu v-ați văzut de mulți ani,

Și chiar dacă nici nu mai sunteți prieteni.

Să nu amesteci apa cu vinul.

Apa-i de neînlocuit.

Vinul e patima care a supraviețuit.

Iar tu, cât ești la râu,

Să taci și să privești apa,

Să curgă fără cuvinte,

Până nu zărești în ea

Umbra lucrului după care

Ai venit și de data aceasta.

Pornit la drum.

Să nu uiți de unde ai pornit

Dacă nu vrei să ajungi

La capătul călătoriei.

Printre barbari

Cele mai bune poezii au fost scrise

Pe când barbarii au fost departe.

De aceea soluția erau barbarii.

De aceea barbarii nu erau soluția.

Încă mai există lumea,

Și în lume se înmulțeau

Tainele și posibilitățile.

Părea că lucrurile puteau fi puse în ordine,

Iar cele lăsate în dezordine

Au fost lăsate cu un singur scop,

Ca noi și lumea să fim

Într-o uniune imperfectă.

Iar acum când barbarii sunt printre noi,

Când fiecare dintre noi

Trece de partea barbarilor,

Îmbracă zdrențele lor,

Se acoperă cu vocea lor,

Se încinge cu armele lor

Și de trei ori repetă că niciodată

N-au fost printre noi,

Barbarii caută soluții pentru noi

Și nu citesc poezii despre barbari.

Robinson

Dacă ești un navigator, nu vei pleca

prea curând la drum.

Dacă ești un naufragiat, nu stinge focul.

Dacă ești un băștinaș, fii Vineri.

Robinson va sosi sigur.

Abia împreună veți deveni

Locuitori ai insulei.

Veți ridica o colibă pe un platou,

În fața acesteia veți măsura timpul

Și aceasta va fi punctul în care,

Mai devreme sau mai târziu,

Te vei întoarce.

Depozit

Omul este un depozit de frică.

Casa plină de spiritele plecate,

Al căror glas îl vom auzi astăzi

Sau într-o altă zi, cu nimic mai reală

Decât viața ta.

Prin colțuri se află umbre,

La ferestre perdele grele.

La prima vedere, s-ar spune,

Că s-a înstăpânit pacea, aproape veșnică.

Dar foarte repede din nimic vor începe

Să apară clipele vieții cumplite,

Clipe niciodată uitate,

Ceea ce a fost împins cu putere în urmă

Și din forța acestei mișcări

Și mai puternic reașezat la loc,

Ca o minge din mare,

Ca o bilă metalică

Din trupul sfărâmat al clădirii.

Dar mâna ta

Dar mâna ta poate tăia

Valurile care m-au acoperit

Ieri după-amiază

Când am ridicat receptorul

Și când, aceste valuri,

Le-a adus vestea că nimic

Nu este cum a fost,

Și poate că nimic nici nu a fost.

De atunci n-am mai ieșit la suprafață

Și numai glasul tău leagănă

Suprafața unde nu pot ajunge.

 

Prezentare și traducere de

SLAVOMIR GVOZDENOVICI

LUCIAN ALEXIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *